- Mircea Lucescu nu e bătrân. E doar un om care nu mai are timp.
- Nu vrea să știe de consecințe, sparge sensibilități, corectitudini și adevăruri pentru că nu mai are timp.
Nemaivăzut. Dar nici n-am mai avut un selecționer octagenar. De fapt, mai nimeni n-a avut. Luis Aragones ni se părea matusalemic când a părăsit banca Spaniei la 70 de ani. Bine, a mai fost Maspoli, la uruguayeni, pe al cărui record l-a bătut Lucescu.
Lucescu? Presa oscilează între nea Mircea și numele din buletin, între familiarul de senectute și apelarea fără înflorituri.
Suntem rătăciți. Te uiți la el ca la un munte de pe care periodic se prăbușesc în capul tău avalanșe. Pare că e acolo de o veșnicie. Dar Mircea Lucescu nu e bătrân. E doar un om care nu mai are timp.
Se mișcă printre vorbe precum un elefant într-un magazin de porțelanuri. Nu-i pasă, nu vrea să știe de consecințe, sparge sensibilități, corectitudini și adevăruri pentru că nu mai are timp.
Canadienii nu sunt canadieni, victoriile sunt ale lui, înfrângerile ale altora, Răzvan Marin și Stanciu nu mai sunt ce trebuie, dar a vrut să-i dea la o parte elegant, ceea ce exprimat așa e și mai frustrant.
Aruncă cu epitete într-un jurnalist și vrea să boicoteze cel mai important post de sport deși are obligații contractuale. Ne invită ironic la o bere sau îi face pe cei din fața lui curci plouate.
Apoi râde, spune o glumă și pare că vrea să ne ia în brațe ca un bunic. Dar nu durează.
Mircea Lucescu n-are timp. Vorbește din tocul ușii, precum comisarul Columbo, acolo e conferința de presă adevărată. E frenetic, vrea să iasă cu bine din scenă.
De fapt, nu vrea să iasă din scenă. Niciodată. E cu pedala la fund către marele necunoscut. Privim uluiți și de speriați.
Mircea Lucescu în luptă cu istoria
Privirea lui se pierde la orizont în față și în spate, de aceea calcă în orice străchini din preajma lui. Nu le vede, nu-i pasă de ele. E într-o luptă cu istoria. Vrea să le demonstreze mai ales celor care nu mai sunt că el e încă aici.
Bulversează toate cutumele (de ați vedea fețele și ați auzi comentariile foștilor mari fotbaliști și antrenori în off!), se mișcă în lumea lui, e într-un război, și în război n-ai timp de explicații. Sapi tranșee, mărșăluiești, ataci și între două ofensive îi execuți pe cei care îți dezertează aștepările.
Lucescu a găsit o Românie așezată altfel decât vrea el și faptul că România aia a fost la Euro cu un bun parcurs îl enervează și mai tare. Nu pentru că n-a fost el acolo, ci pentru că România aceea, în lumea lui, n-ar fi trebuit să reușească acel parcurs niciodată. România lui trebuie să fie Brazilia Estului.
Dar România lui a câștigat cu Austria precum România lui Iordănescu. Sau mai bine zis a Iordăneștilor. Nu a ținut de minge, a alergat de i-a ieșit sufletul, a fost isteață, a folosit jucătorii potriviți la locul potrivit și a avut și acel dram de noroc cu care, culmea!, e creditată adversara lui de moarte, Steaua. Totul a fost altfel decât conceptul enunțat.
Probabil că se enervează și mai tare. Dar instinctul lui a aranjat lucrurile cum trebuie, în ciuda visurilor și avântului către zări inaccesibile.
Puneți-vă centurile!
Nu suntem Brazilia. Nu suntem nici măcar Ungaria. Naționala noastră e a unei țari crescute la mica ciupeală, cu momente sclipitoare și lungi depresii. Religia e sumbră, cântecele sunt de jale sau de răzbunare. De unde să avem rezonanța solară a unora care dansează pe teren așa cum dansează în biserică?!
„Pleacă Lucescu?”, e întrebarea care a străbătut media. Una dintre replicile lui recente spune totul:
Eu am promis că dacă nu obțin calificarea asta, las pe altcineva să joace barajul. Dar, până atunci, trebuie să construiesc o echipă de baraj Mircea Lucescu
Deci altcineva va trebui să joace cu echipa construită de el! Zeii fotbalului se scarpină în creștetul capului. De fapt, cum ar putea să o pregătească pentru altcineva decât pentru el?!
Puneți-vă centurile, urmează turbulențe severe! Naiba știe cum și unde vom ateriza. Dar de plictisit, nu ne plictisim. Asta ne-ar mai lipsi.