Radu Naum Rătăciți

• Răzvan Lucescu e adesea prins între adevăr și fotbal. Pus să se exprime despre un jucător sau altul, cel mai de succes antrenor român reușește cumva să transmită ideea corectă fără să și-i pună în cap pe cei care fac legea pe aici. Asta și pentru că, profesional, a ajuns acolo unde e greu să-i mai dai la cap pentru îndrăznește să apese rana. Sau să spună că regele e gol.

Ridicarea în slăvi întru veșnica coborâre

Între trei falduri de laude pentru merite fără îndoială reale dar care nu produc decât rezultate infime, campionul Greciei le pune celor ridicați în slăvi de strămoșeasca lingușeală sau amuțiți în impulsul de a critica de frica de a nu se abate asupra lor fulgerele zeilor o oglindă care doare.

Despre Mitriță, după ce i-a ridicat în slăvi talentul, a vorbit despre tendința lui de ceda la greu și despre incapacitatea de a livra dacă nu e în centrul atenției. Adică purtat într-o lectică a iubirii necondiționate (adăugirea mea).

Un alt portret al lui Dorian Gray

Despre Ianis Hagi, căruia îi recunoaște ambiția și seriozitatea, spune că „așa cum este el construit, cu talentul lui are nevoie de o echipă în spate care să-l ajute foarte mult, să-și pună în valoare tehnica și viziunea lui de joc. El nu este un jucător de efort deosebit!

El este un jucător care trebuie să știe că ceilalți sunt bine poziționați, că-l acoperă când face vreo greșeală, să aibă această liniște și libertate de a face și greșeli pentru a-și pune în valoare calitatea lui, viziunea în primul rând a jocului. Nu știu dacă este un lider! Liderii se nasc, se și educă. Trebuie să aibă ceva” (gsp.ro). 

Leagănul

Sesizați numitorul comun? Nevoia acestor jucători (și a multor altora, după cum bine știe lumea fotbalului nostru) de a fi înconjurați de straturi de protecție, grijă, căldură sufletească, de structuri care să le asigure că își pot desfășura calitățile fără grija altor responsabilități, că sunt miezul atenției.

„Trebuie mângâiat, legănat, mereu lăudat”, spunea un analist TV despre Ioniță II, un fotbalist născut talent și acum rătăcit prin liga a doua chineză. Acestea sunt verdicte teribile. Asigurarea fără falie a ratării.

Ceea ce ne spune Lucescu e ceea ce știu toți de la noi și chiar ar putea să o exprime deschis dacă n-ar exista acest blat cvasigeneral al unui sistem care nu vrea, de fapt, performanțe, ci doar să-și facă poftele și să dreneze bani și interese.

Mia de sprinturi

Cu cât e mai talentat, pe atât fotbalistul român e ținut mai mult, până la perfecta extincție a șanselor lui de a atinge fotbalul mare, într-o pubertate profesională absolut nimicitoare. E un Domnul Goe căruia toate mamițele și mamițicile îi permit orice până când acesta ajunge să creadă că e chiar genial deși nu a apucat să dea vreun examen serios al vieții.

Apoi ajunge în străinătate, în Vestul crud care nu vrea să îl gâdile sub bărbie, să îl ajute să se încalțe și să îi aducă micul dejun la pat. Și înțepenește. Nu mai recunoaște nimic. Nu mai știe pe ce lume e. Cine e. Aici, în țărișoară, ajungea un călcâi în careu ca să se prăbușească toți în adulație. Acolo, o mie de sprinturi până la vomitat nu sunt nimic deosebit.

Și următoarea invenție a psihicului deprimat e să spună că antrenorul are ceva cu el. Și noi toți repetăm ca un cor antic. Și după stăm, în zeci de emisiuni, să ne întrebem de ce, domnule, de ce?!

Du-te vino

E și nu e vina lor. E și a lor, căci oricine e responsabil de ceea ce i se întâmplă. Dar cea mai mare responsabilitate e a celor care îi educă. Și care îi reeducă la nesfârșit. Nu știu dacă românii au inventat fotbalistul-bumerang, dar sigur l-au adus aproape de perfecțiune. Pleacă și se întorc repede, repejor!

Dumitrescu și Opruț sunt dintre ultimele exemple. Câteva meciuri le-au fost de ajuns echipelor din Cehia și Belgia ca să-i facă pachet și să-i trimită înapoi.

Hagi are un întreg program care ar putea fi intitulat „Eu te-am făcut, eu te refac”, și el încă unul dintre cei care face, nu toarce.  Vreo 20 de jucători pe care i-a trimis în lumea largă au revenit în ultimii ani, unii de mai multe ori.

Marele copil Denis e unul dintre ei. Toți ar fi trebuit să rupă gura târgului. Să ne facă mari. Dar ei se întorc și iar se-ntorc la genitorul lor profesional. Fiii risipitori care se țin și ne țin în loc. Mă întreb: Gică nu s-o fi săturat?  

Cei care trebuie să ne schimbe

Cu acestă spărtură în nori de la Euro a fost reclădită ideea de comunitate dincolo de discursuri sforăitoare. Oamenii ăia chiar au trăit unii pentru alții. Nimeni n-a fost lăsat în urmă, toți au fost apărați, de la numărul lui Moruțan purtat de Stanciu până la apărarea lui Pușcaș, în ciuda prestațiilor lui. Frumos.

Acum ei vor trebui, dacă mai pot, să își ia viața în mâini, să nu creadă nici o fracțiune de secundă că au construit vreun Taj Mahal, să-și astupe urechile dinaintea tuturor sirenelor care îi laudă deșănțat și să bage cele o mie de sprinturi, de flotări, de renunțări la orice îi deturnează de la o carieră importantă.

Să devină, cum hâtru se mai zice prin fotbal, trabajadores umili, constanți, ascultători. Să pună mușchi și înțelepăciune pe ei și, prin asta, să devină exemplele, nu doar de un turneu final, ci de un destin final. Cu mult noroc – dar asta au din belșug, am văzut – vor schimba acest fel de a pedala în gol al fotbalului nostru. Dacă nu, nu.