Peste mulți ani în viitor, cândva într-o a doua săptămână de la Wimbledon, Roger Federer, Rafael Nadal și Novak Djokovic vor păși într-un studiou al BBC pentru comentarii. Cu păr mai puțin și mai cenușiu, cei trei se vor întreține bine dispuși cu o hologramă a lui Sue Barker (n.red.: comentatoare la BBC, fostă jucătoare profesionistă de tenis cu 14 titluri WTA la activ, printre care French Open 1976) înainte de a păși pe terenul 14 pentru o partidă demonstrativă de dublu cu un John McEnroe înghețat criogenic.
Undeva în centrul Angliei, un copil își va întreba părinții cine sunt cei trei. Cel din mijloc este cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile, cel din dreapta este GOAT, iar cel din stânga... v-ați prins de idee. Adică, și la mulți ani după ce „Cei Trei Mari” își vor fi atârnat rachetele în cui, tot nu va exista un răspuns definitiv la întrebarea: cine este cel mai mare jucător al tuturor timpurilor?
Vom ști cine a câștigat mai multe turnee de Mare Slam, dar este departe de a fi singura unitate de măsură pe care o vom avea pentru măreția lor. Dacă ar fi, atunci ar trebui să spunem că McEnroe și Mats Wilander au fost la un nivel identic. Că Roy Emerson a fost mai mare decât Bjorn Borg. Că moștenirea lui Venus Williams va fi aceeași cu a lui Justine Henin. Jucători diferiți înseamnă fiecare altceva pentru suporteri diferiți, cu valori intangibile cum este importanța pentru popularizarea sau schimbarea disciplinei având amprente specifice asupra imaginii lor.
Federer este, probabil, cel mai evident exemplu. Pentru cei care-l urmează la turnee precum credincioșii într-un pelerinaj religios, numărul de turnee de Grand Slam câștigate are probabil prea mică importanță în statutul său de GOAT. Sunt foarte puțini alți sportivi capabili să inspire un eseu care-i compară cu o experiență religioasă, așa cum este cel al lui David Wallace Foster din 2006.
Cât de comparabilă este o venerație de 6.500 de cuvinte a unui prestigios scriitor cu un trofeu la Roland Garros poate fi un subiect de dezbătut, ca și importanța muncii lui Nadal după inundațiile din Majorca, sau fundația caritabilă a lui Djokovic pentru copii vulnerabili. Dar ele argumentează că măreția unui jucător este mai presus de lista de trofee de pe pagina dedicată lui pe Wikipedia.
Odată ce se vor fi retras, numărul de turnee Grand Slam câștigate de fiecare va deveni mai puțin obsesiv. În viitorul pe care l-am imaginat mai devreme, s-ar putea ca părinții chestionați de copii să nici nu mai știe numărul. Dar tot vor ști care a fost pentru ei cel mai mare jucător. Cum marile turnee vor deveni mai puțin relevante, vor crește în importanță impactul cultural, moștenirea lăsată jocului, amintirile care vor rezista la testul timpului. Din acest motiv, statutul lui Borg este mult superior celor 11 turnee de Slam câștigate, iar observatorii mai puțin cunoscători vor fi surprinși să afle că McEnroe a câștigat mai puține decât relativ neglijatul Lendl.
În următorii câțiva ani, discuțiile despre GOAT vor fluctua după fiecare turneu de Grand Slam, cel care l-a câștigat pe ultimul conducând în sondaje. Așa s-a întâmplat începând din 2017, pe când de fapt ultimele nouă trofee majore ne-au lăsat exact acolo unde eram înainte. Federer are trei titluri în fața lui Nadal, care are două peste Djokovic. A prezice hotărât cine va termina cu mai multe este o prostie. Dar am o prezicere în care am multă încredere: peste 20 de ani, dezbaterea despre GOAT va fi despre mult mai multe decât turneele de Mare Slam câștigate.
(Charlie Eccleshare, The Telegraph)
* articol publicat inițial pe Hotnews.ro