Cristian GeambașuDomnul Cornel Oțelea

• Ce fel de lume este aceea în care un triplu campion mondial nu mai prezenta garanția vârstei?

Știa că îmbătrânește, dar își stabilise o tactică și în meciul cu vârsta. Nu refuza anii, își interzicea însă decrepitudinea ca fatalitate. Păstrase intactă judecata de strateg militar, doar fusese conducător de joc.

Din personajul pantagruelic care devenise în perioada când purta epoleții de general, Cornel Oțelea se transformase într-un domn modern, suplu și elegant, care își alegea cuvintele cu atenția pe care o avea atunci când îi pasa pe semicerc lui Gruia.

Marelui Gruia, cel mai mare dintre noi, spunea Cornel Oțelea. Cel mai mare dintre noi o spuneau și Birtalan, și Gațu, și Penu. Neastâmpărat, Gruia a plecat primul.

Bucuria ilicită

Cornel Oțelea nu era un personaj melodramatic, așa că la dispariția lui e de preferat să nu ne îmbăiem în metafore lacrimogene. Nu era nici genul de tip bunic sfătos, astfel că nu îți venea să-i spui nea Cornel.

După ce am pus umărul împreună la un interviu cu niște ani în urmă în atmosfera de cafenea literară a Grădinii Verona, am rămas în legătură. Ne sunam din când în când, îmi împărtășea părerile (critice) despre lucrurile care se întâmplă în sportul nostru.

Pentru ziaristul pândit de un anume soi de blazare, întâlnirea cu legendele copilăriei era un sentiment de emoție profundă. Să vorbești cu Penu, cu Birtalan, cu Gațu sau cu Oțelea, să intri în lumea poveștilor lor era o bucurie pe care o simțeai aproape ilicită.

Pe acoperișul lumii

Foarte tânăr la primul titlu mondial al României în 1961, pe când avea 20 de ani, Cornel Oțelea a fost primul handbalist din istoria acestui sport triplu laureat al competiției supreme. Înainte de celebrii francezi Omeyer și Karabatic, fusese Oțelea.

În ‘64, la al doilea titlu, avea doar 23 de ani, iar România se afla pe acoperișul lumii, fiind campioană mondială și la băieți, și la fete. Greu de procesat așa ceva astăzi.

Oțelea a supraviețuit schimbului de generații de după Mondialul din ‘67, când cu „contraperformanța” locului 3, iar la Paris, în 1970, era căpitanul tinerei echipe care câștiga finala cu Germania de Est.

În același an s-a retras, deși de-abia împlinise 30 de ani. De ce?, l-am întrebat intrigat, cu modelul veteranilor de acum în cap. „Eram obosit. Și îi blocam pe Cristi Gațu și pe Radu Voina.” 

Atunci când nu mai sună telefoanele

Mi-a povestit Cornel Oțelea că certitudinea ieșirii din scenă a trăit-o atunci când mai mult de jumătate din telefoanele primite au încetat brusc să îl mai sune.

„S-a întâmplat chiar de a doua zi după pensionare. Apoi am mai avut altă dovadă când m-a sunat o fată de la o bancă, propunându-mi un credit avantajos. Am informat-o că nu aș fi persoana potrivită, ea nu și nu, dar am insistat precizându-i că am peste 70 de ani. Atunci mi-a închis telefonul. Și am înțeles. Nu mai prezentam garanția vârstei!”

Doar oameni care nu vor să învețe

Îți povestea toate lucrurile astea cu o ironie fină. Se exprima clar, fără paranteze obositoare. Îi dispărea sarcasmul și se revolta când vorbea despre invazia de jucători sau antrenori străini (și) din handbal, pe care nu se ferea să-i numească mercenari.

„Poate că eu ca român mă duc acolo și cu un pic de suflet”. Poate. Spunea că nu există antrenori bătrâni și demodați, ci doar oameni care nu citesc și nu învață. Cred că s-ar fi încruntat dacă știa că urma să mă gândesc la el cu duioșie. La el și la Ștefan Birtalan.

Când am văzut apelul pierdut de la Cristian Gațu, am ghicit de ce mă sunase. 

Paris, timpul suspendat

De fapt, în sinea mea știam. Am vorbit câteva minute, am închis. Gațu avea vocea spartă de tristețe. Și mă opresc aici, că traficul de durere este mai rău decât cel de droguri.

După un timp am căutat imaginile cu ei în sala de la Paris, după un meci de 80 de minute! Finala mondială, 4 reprize de prelungiri, dramă pură.

Oțelea cu trofeul în mâini, Gațu care se pregătea să dea o pasă de senzație și după meci, Cornel Penu fericit, imbatabil, analizându-și adversarii și după ultimul fluier

Și Gheorghe Gruia deasupra tuturor, trimițând torpile ucigașe în submarinul nemțesc.

Așa trebuie să îi ținem minte.