Cătălin Tolontan Fraierul Șucu sau fraieri suntem noi?

• Fotbalul românesc se comportă, uneori, ca și cum nu are nevoie de investitori, ci de moguli. Diferența dintre ei e aceea că mogulii dau bani fără număr, ca la lăutari.

Când mai mulți oameni de știință converg spre o concluzie, care nu e neapărat confirmată încă printr-o teorie, se poate folosi termenul „consens”. Cum e consensul referitor la faptul că, într-un interval de doar câțiva ani, marea majoritate a programelor pe computer vor fi realizate de Inteligența Artificială. 

IA va intra într-o recursivitate de auto-programare. Se va putea îmbunătăți singură. Potrivit lui Eric Schmidt, fost CEO Google, acesta este „consensul San Francisco”, o autoironie menită să puncteze că o mare parte din visătorii tehnologici ai lumii sunt grupați în bula lor. Și că e posibil să nu li se confirme „consensul”.

Fotbalul românesc are și el „consensul Halagian”, după numele regretatului antrenor de la FC Argeș, Steaua și Dinamo. Iar consensul se exprimă simplu: „Luați-le banii!”.

Halagian avea acest obicei, de a-și motiva jucătorii făcând apel la buzunarele fără fund ale președinților și patronilor de club. Acesta era cel de pe urmă sfat tehnic, șoptit conspirativ și frățește printr-o palmă pe ceafă, înainte de a-și trimite băieții pe teren: „Luați-le banii!”.

Halagian era doar sincer. El exprima ceea ce mulți gândeau și gândesc. Consensul că fotbalul nostru are nevoie de niște „fraieri” care să aducă sume mari durează de o sută de ani.

Mentalitatea s-a perpetuat de la prefectul Marinescu din perioada interbelică, fan al lui Venus, apoi la secretarii de partid din comunism, care făceau rost de câte o aprobare la o butelie sau de un ARO, și până la George Copos sau Gigi Becali.

Investitorii au fost întâmpinați în sport cu aceeași replică de către „oamenii de fotbal”, conspiraționiști boemi și anti-business: „Dați-ne banii, că știm noi ce facem cu ei, fără să dăm socoteală”.

Sâmbătă, Rapid a pierdut acasă în fața lui U Cluj. Așa cum observă colegul meu Dan Udrea în GOLAZO, e a treia oară când un club cu 10 milioane de euro salarii pe an pierde în fața unei echipe mult mai nevoiașe.

Este Dan Șucu învinsul real al situației? Este el, investitor la Rapid, marele responsabil?

Asta dacă nu cumva mentalitatea de îndreptățit a omului de fotbal, fie el președinte, antrenor sau jucător, este, și în cazul Rapid, o modalitate de a te împușca singur în picior.

Șucu i-a uimit pe toți apropiații săi când a decis să se bage în fotbal. „Pentru că nu era un pasionat și nu părea genul să-și asume atâtea riscuri financiare și de imagine”, a mărturisit, într-o discuție privată, unul dintre cei care-l cunosc bine pe omul de afaceri.

Fluid ca venituri și aventuros ca peisaj uman, fotbalul nu părea potrivit lui Șucu, un tip de investitor prudent și orgolios, mai ales pe ideea de a nu pierde. Nu doar de dragul banilor, ci cu teama a nu te dovedi prea puțin priceput și neinspirat în afacere.

Dar Șucu și-a convins prietenii de business să vină și ei cu bani, în aventura sa de la Rapid și de la Genoa. Dar așa cum a uimit sosind neașteptat în fotbal, la fel Șucu poate surprinde și dezangajându-se. Nu avem o informație din interior, onest vorbind, e doar o observație urmărind personajele și evenimentele.

Și nu că ducem grija unui om care poate să zboare oricând cu avion privat, dar afectați vor fi în primul rând zecile de jucători și sutele de angajați sau de parteneri ai Rapidului.

Fraier o fi Șucu, dar fraieri suntem și noi, microbiștii, cei care întind la nesfârșit mitul că „fotbalul merită tot”.

Lumea Grantului și cei direct implicați, de la administrație la vestiar, au o șansă care nu s-a arătat unor orașe sau nume cu un potențial economic mult mai mare. Iar performanța este chiar responsabilitatea clubului și a echipei. Se numește „consensul Rapid”, unde „porțile ni se deschid” câtă vreme nu le închidem singuri.