Radu Naum Hai, minune!

• Putem să ne amăgim cât vrem, situația e clară: avem nevoie de un miracol ca să ne calificăm la Cupa Mondială.
• Iar miracolele sunt mai degrabă legende decât realități, și oricum se întâmplă foarte rar.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Suntem, cum zic americanii, on death row, pe culoarul morții, condamnarea a fost semnată și acum e doar o chestiune de timp până va fi pusă în aplicare. După înfrângerea de acasă, cu Bosnia, la asta am ajuns.

Faptul că unii jucători ai naționalei au declarat senini că pot bate în Austria și Bosnia ține mai degrabă de reacția de ciudă a unor puști de cartier care, tăvăliți într-o bătaie, aruncă în urmă un „las’ că vedeți voi ce-o să pățiți!”.

Frustrare. De înțeles, dar nimic mai mult. Pentru a-și pune în practică amenințarea ar trebui să crească până la meciul de la Viena ca Făt-Frumos, în trei luni cât alții în trei decenii. Ce copii suntem!...

O singură dată naționala s-a calificat după o înfrângere în meciul inaugural al unor preliminarii. Se întâmpla demult de tot. După 0-3 în Portugalia, echipa în care juca și Lucescu a ajuns la Mondialul din ‘70 din Mexic.

În rest, adio turnee finale în caz de eșec la intrare! Dacă vom rata și acum, vor trece aproape 28 de ani de ultima prezență acolo unde se adună tot fotbalul bun al lumii, adică consistent mai mult decât distanța dintre 1970 și 1990, considerată la vremea respectivă o eternitate. Acum s-o numim cum?

Și asta în condițiile în care Cupa Mondială s-a umflat ca un zeppelin, a ajuns la 48 de echipe. Câte ar trebui să fie ca să ajungem din nou și noi? 64? 82?

Pluteam pe un nor și, ca în desene animate, gravitația a intervenit pe neașteptate. Pentru că Bosnia a fost mai șmecheră. S-a prins ce vrea să facă România și s-a prins și că nu are mijlocele să o facă. Adică să facă ceea ce vrea Mircea Lucescu, să-și domine adversarul. Dar dacă adversarul face presing și tu nu ai calitatea tehnică și organizațională să treci de el, cazi în propria plasă. Cum a căzut golul în plasa lui Niță. După care good bye!

Prinde orbul, scoate-i ochii, cum ar zice fanii proverbelor. Orb a fost și Makkelie pentru noi, cei care altădată aveam un noroc chior la arbitraje. În 14 minute, pa și pusi! Atât au durat, în esență preliminariile noastre. Sigur, dacă nu cumva se întâmplă vreo minune. Hai, minune!

Lucescu a explicat că naționala lui Edi Iordănescu era cu hei-rup-ul, iar a lui ar trebui să fie cu fotbalul de construcție. „Pasul următor”, cum zice el.

De acord. Așa ar trebui. Dar cu ce preț, așteptăm să aflăm. „Zece ani durează să faci o astfel de națională”, a spus Ovidiu Burcă la Digisport. Doamne, ferește!, am zis și am scuipat în sân. Dacă e așa, s-o știm, să ne ocupăm de altele. Deocamdată, am căzut fix în crevasa dintre cele două filozofii și ne numărăm fracturile.

Bosnia a fost șmecherul clasei. Ce a făcut Bosnia? A câștigat o grupă de Liga Națiunilor în care se afla și România, a promovat și a dat piept cu niște balauri, a luat niște bătăi grave, 2-5 cu Olanda, 0-7 cu Germania, dar a învățat din ele, drept care la ultima partidă a remizat cu naționala lui Koeman și apoi, întărită în astfel de confruntări, a venit la lupta cu băieții care se credeau pe cai mari după victorii cu Cipru, Kosovo și Lituania.

Bosnia conduce acum grupa preliminară. Iată cum arată clasamentul adevărat, fără San Marino pe care o vor bate toți: 1.Bosnia 6p, 2. România, Cipru și Austria 0p.

Cu mențiunea că Austria nu a jucat încă nici un meci. Și noi avem următorul joc în Austria. Dacă v-a enervat începutul textului, mai gândiți-vă o dată.

Încă ceva. Una e să joci la Stuttgart, Kiel, Marseille sau Atalanta și alta la Damac, Banyas, Pisa sau să nu prea joci la Parma, Cagliari sau Trabzon, echipe care oricum se zbat prin jumătățile de jos ale campionatelor respective.

De ce nu reușesc căpriorii noștri să ajungă la formații importante din Europa e o poveste lunga care pleacă – nu strâmba, tu, ăla cu mustață! – de la educația generală și fotbalistică și ajunge la automulțumirea financiară.

Generația de suflet? OK, dar cu suflețelul merge doar cât merg mașinile hibride, dacă nu se pornește motorul termic rămâi în câmp și admiri priveliștea. Zidul galben, autografele, dă-mi tricoul tău... E frumos. Măcar asta funcționează. Restul e pentru alții.

Putem să ne păcălim, să ne legănăm în speranțe, să zicem de bine ca să nu supărăm. Sau putem să le spunem prietenilor în tricolor că au o singură șansă: să facă un miracol. Care pleacă de la colosala ambiție de a refuza destinul rău pe care și l-au făcut încă din start.

Să se culce și să se trezească de acum până în iunie cu arsura asta interioară, să se pregătească fix ca de examenul cel mai mare al vieții lor, poate cel din urmă.

Să trăiască fotbalistic fiecare zi de ca și cum ar fi ultima. Așa mai au o mică, mică șansă. Altfel, ne mai vedem peste doi ani. Noroc că la facultatea Euro se intră mai ușor, că sunt mai puțini pe loc.