Publicat:
24.11.2024, ora 08:43
Actualizat: 24.11.2024, ora 08:43
- Printre altele, am votat pentru că sportul m-a învățat că nu sunt mai deștept și mai cu moț decât semenii mei
Până duminică dimineață, când secțiile s-au deschis în România, în Qatar au votat 194 de români pentru turul I al alegerilor prezidențiale. Unul dintre ei este Florinel Coman, jucătorul „naționalei”, care este legitimat la Al-Gharafa.
Al-Gharafa este o zonă la vest de capitala Doha, parte a unei municipalități unde nu locuiesc cei mai prosperi dintre qatarezi, ci, mai degrabă, o parte a străinilor care muncesc în micul și bogatul stat.
„Nu rămân indiferent la ce se întâmplă în ţara mea”
Când, prin anii '70, au fondat echipa de fotbal Al-Gharafa, în opoziție cu cluburile deja existente, localnicii au ales culorile galben-verde ale „naționalei” Braziliei, visul oricărui copil care se apuca de sport în acea vreme, din Chitila în Golful Persic.
După ce a votat, Coman a scris: „Votul meu contează şi am liniştea conştiinţei că nu rămân indiferent la ce se întâmplă în ţara mea. Când noi nu votăm, altcineva se foloseşte de votul nostru. Mergeţi la vot”.
Nu e prima oară când mi se confirmă că cititorii și jucătorii noștri sunt mai deștepți decât noi - decât mine, în orice caz. Am oftat atât, pe bună dreptate, că oferta candidaților la prezidențiale e redusă, n-are consistență. Așa e. Dar am trăit și vremuri în care n-aveam luxul de a ne exprima insatisfacția față de conducători.
Un vot în liceu
N-am prins prea multe voturi în comunism, parcă unul cu lupta pentru pace, în liceu, dar nu-mi aduc aminte că-și putea imagina vreunul dintre noi că se poate vota altfel decât într-o singură căsuță. Era o atmosferă de crispare maximă în jur, neobișnuită chiar și pentru acele vremuri.
Așa am înțeles că treaba cu votul e ceva serios, de vreme ce și mistificarea era serioasă. Când aveam atât de puțină libertate în aspecte de zi cu zi ale vieții, votul era chiar imposibil de lăsat necontrolat.
Astăzi, sunt 14 candidați, iar atmosfera e de febrilitate, de nervozitate, de lehamite, dar în niciun caz de control. Dacă așteptăm să ne potrivim 100% cu cei pe care-i votăm, nu mai ieșim din case niciodată.
Ca și Florinel Coman, cineva mai tânăr și mai inteligent ca mine mi-a spus ce am încercat să argumentez în documentarul Recorder: votul nu e ca un uber care te duce direct la adresă, ci ca transportul în comun, mergi împreună cu ceilalți pînă la stația cea mai apropiată. Apoi, o iei pe jos. Drumul spre casă, spre opțiunile tale, se face și cu ceva efort și cu participare individuală.
Cu acest gând și cu amintirea zilei din liceu, am votat astăzi. Și, știți ceva ce mi s-a părut interesant? Cu cât am votat mai puțin sigur pe mine că „acesta este omul”, cu atât am avut mai multă grijă după ce am pus ștampila, să nu se păteze buletinul.
Pericolul e mare, pentru că „așa hârtie proastă la buletinele de vot n-a fost niciodată”, după cum a spus o doamnă în secție. E subțire, poroasă, o hârtie amărâtă nepotrivită unui moment pentru care au murit oameni. Dar nu-mi amintesc cum era și nici n-a contat hârtia din liceu.
Dacă e proastă hârtia, s-o reparăm pentru data viitoare. Și acesta e un motiv ca să votăm.
