Publicat:
16.06
- Am scris acum câteva zile despre posibilitatea de a ieși cu bine din grupa de la Euro. Acum spun că nu trebuie să ne facem speranțe. Contradicția e doar aparentă.
Așa ar fi cinstit și logic, să intrăm în Euro ca într-un parc de distracții (sau de orori, după caz), nu ca într-un depozit de iluzii. Nu avem de ce să trâmbițăm că vom face vreo mare brânză și nu e nimeni de blamat în mod special pentru asta, ci tot fotbalul românesc care naște rar performanțe, iar performanța maximă, în aproape un sfert de secol, a fost calificarea la câte un turneu final, nimic mai mult.
Din 2000 încoace am fost doar de două în elita continentului. Am marcat trei goluri, unul Mutu, două din penalty. Am făcut 3 puncte în total, din 6 meciuri, am terminat odată pe ultimul, altădată pe penultimul loc. Și am reușit un singur meci cu adevărat bun, cel cu Italia din 2008.
Cei care se nășteau atunci încep acum să se pregătească de facultate sau direct de o meserie. Și între timp nu s-a întâmplat nimic mai bun. Dimpotrivă. Generațiile scad în valoare și în adecvarea la lumea bună a fotbalului. De ce am nutri speranțe? În virtutea cărui argument?
Ce a fost și ce ar putea fi
Că ne-am calificat primii din grupă, fără înfrângere? Da, e un adevăr al trecutului dar nu neapărat un argument al viitorului. O campanie de calificare, după cum a spus-o și selecționerul, e altceva decât un turneu final.
Echipele sunt mai bune, mai bine pregătite, cu o mobilizare mai mare decât de-a lungul unui an în care se petrec multe. În preliminarii ai timp să repari, la Euro nu. Sau prea puțin, la primul pas greșit ești deja cu spatele la zid. Și știm din experiență că nu trecem cu bine de meciurile decisive. În plus, până acum am beneficiat de arbitraje favorabile în particular și de un noroc chior în general. Ca să nu vorbim de evenimente extrasportive care au pus bețe în roate unora dintre oponente.
Avantajele astea s-ar putea să nu se mai repete, ba chiar e de așteptat, conform legii universale a compensației, să fim noi cei loviți de fluiere sau ghinioane. În cazul ăsta avem fotbalul capabil să se ridice peste toate aceste faulturi ale soartei?
Bilet de papagal
Putem să ne spunem povești cât vrem. Putem fi optimiști, putem merge pe aer, putem pune inima în locul creierului și craniul să bubuie ca o boxă de concert. Putem. Întrebarea e: la ce ne folosește? Eventual la a cădea de și mai sus.
Oricine privește cu ochii nu cu aorta naționala noastră nu poate să creadă că va ajunge departe în grupa cu Belgia, Ucraina și Slovacia. Sigur că asta se poate întâmpla, și îmi mențin pariul, dar ăsta e doar un bilet de papagal, o construcție plină de „dacă” pe care am explicat-o într-un text precedent. Nu spun că nu vom face o surpriză, spun doar că a lua o ieșire din grupă ca sigură nu e rezonabil.
Firava noastră oaste
În afară de Drăgușin, mai mult rezervă, nu avem nici un jucător la vreo echipă de soi din Europa. Nu-l pun la socoteală pe Horațiu Moldovan, că el, fotbalistic vorbind, încă n-a ajuns la Atletico, dacă n-a apucat să joace deloc.
În rest, avem fotbaliști de la echipe care atârnă prin coada unor prime ligi, alții buni, medii sau mediocrii în ligi secunde, oameni adunați de prin Arabia și intrați în vacanță dinainte de Paștele ortodox, jucători împrumutați pe care echipele care i-au cumpărat nu-i mai vor înapoi și, bineînțeles, toată floarea cea vestită a grădinii noastre cam părăginite.
E greu așa. Mai zic o dată, nu imposibil, și eu mizez pe un fel de destin al săracului. Dar nu ne putem minți în față. Suntem cei din urmă ca șanse calculabile.
Holistica, nu mistica
O singură spărtură posibilă în nori: echipa. Intenția ei de a se ridica deasupra sumei indivizilor. Mult deasupra, asta trebuie! Nu e neapărat salvarea absolută, dar poate fi baza unui parcurs decent. Cu alte elemente însumate, unele care nu țin de noi, s-ar putea ivi un orizont.
Aici e cheia. Și pregătirea mentală, dezbărarea de emoții, de proiecții păguboase, de spaime. Când nu ai performanțe importante în carieră acești prădători se rotesc în jurul ființei ca niște lupi împrejurul unui rătăcit în pădure. Tracul colosal va fi primul dușman. Mingea care sare din picioare la primele pase ca din colțul mesei.
Para mălăiață
A, da, e bine să te bucuri, să susții, să te emoționezi. Ok, să speri un pic. Dar mai mult e prea mult. E caz de Doamne-ajută. Și dacă iese cum trebuie, să vedeți ce bine va fi! Ca un cadou de Crăciun în plină vară. Ca un pupic de la Margot Robbie. Ca orice lucru minunat care ni se întâmplă fără a ști cu adevărat de ce.
