Publicat:
15.08.2024, ora 10:15
Actualizat: 15.08.2024, ora 10:37
- Claudiu Keșeru (37 de ani) s-a deschis total pentru cititorii GOLAZO.RO
- Fostul internațional s-a retras din fotbal timp de un an, însă a revenit asupra deciziei în urmă cu o săptămână, când a semnat cu Cherno More Varna
- Atacantul cu sânge rece de altădată nu s-a sfiit să plângă atunci când și-a reamintit primii pași în fotbal și sacrificiile părinților
- Amintiri, dar și secrete prețioase ale unui atacant cu recorduri în România și Bulgaria
- O discuție cu Arsene Wenger și povești din momente-cheie, precum cele 6 goluri cu Pandurii, șocul cu Dinamo și meciul cu Ludogoreț .
Liniștit și deschis. Așa l-am găsit pe Claudiu Keșeru la un an de când renunțase la cariera de fotbalist.
Se retrăsese, pentru că între timp a revenit pe teren, după o pauză de mai bine de un an. „Bine ați venit, băieți! Aranjați-vă unde vreți și mă chemați, sunt la dispoziția voastră”. Și așa a fost.
Timp de aproape două ore, care ar mai fi putut fi lejer alte două, Claudiu s-a deschis ca niciodată pentru cititori. Și nimic nu părea să-l întoarcă din drumul retragerii, deși se simțea amarul din glas atunci când a vorbit de felul în care s-a produs ruptura temporară de fotbal.
Cum și-a îmbunățit randamentul de la an la an, povești de vestiar, toate spuse cu pasiune și sensibilitate în glas, mai ales când discuția a ajuns în zona de familie.
Claudiu, ce a fost foarte greu în perioada în care ai stat departe de fotbal?
Să accept! Nu m-am retras pentru că nu mai puteam. Atunci da, au fost seri și nopți grele în care nu prea am dormit. Uneori nu se întâmplă toate lucrurile într-un mod ideal. Pentru cei care cred că se întâmplă de-o manieră ideală și că toate se așază la fix, nu este așa.
Ca să ai o carieră pe care o optimizezi la maxim trebuie să ieși total din zona de confort. În multe situații puteam să cedez și de aia zic că pentru a excela trebuie să ai mental. Nu e important să ajungi acolo. În momentul în care ajungi acolo și te obișnuiești cu anumite chestii, care-ți ies e important, când cazi, să știi cum te ridici înapoi. Cum gestionezi momentele de eșec.
Mai ales momentele de eșec!
Eșecul e provizoriu, pentru că la fotbal ce e plăcut este că fericirea durează puțin și dezamăgirea durează la fel de puțin. Ai ocazia să demonstrezi din nou, din nou, din nou. Cine se mulțumește cu acel puțin de la un meci, trăiește euforia aia trei meciuri și-ți dai seama că ai ratat alte trei din cauza unei euforii.
Au fost multe situații în carieră care după meciuri reușite încercam să răspund tuturor mesajelor care veneau. 100, 150, 200 de mesaje. Încercam să le mulțumesc la toți aceia care-mi scriau. La un moment dat am ajuns la următorul meci, la patru zile distanță, epuizat.
Pierduseși vremea?
Am făcut și o contractură înainte de meci. Energia pe care am pierdut-o să încerc să mulțumesc pe fiecare și să schimb 2-3 mesaje în ideea de a-l face să se simtă bine și prezent că a participat cu ceva la fericirea mea.
Ulterior, mi-am dat seama după o perioadă de câteva luni, că există persoane care-ți scriu când e bine și persoane care îți scriu când e greu. De la cele 150, 200 de persoane, care îți scriu când îți e bine, după un meci excepțional, și există patru sau cinci persoane care îți scriu după un meci pe lângă care ai trecut complet. Am zis, stai puțin, n-am cum să le apreciez pe acele patru sau cinci care mi-au scris când mi-a fost greu pentru că celelalte o sută cinzeci mi-au scris doar când a fost bine și atunci și-au amintit de mine.
Te-ai repoziționat!
Exact! Cele patru sau cinci au fost cu mine și când ceilalți nu se gândeau și atunci începeam cu cele patru sau cinci persoane și apoi timp de o săptămână sau două răspundeam și la restul fără să-mi pierd energia. Eu trebuia să mă asigur la următorul meci, și fiind foarte exigent cu persoana mea, nu-mi permiteam să nu fiu sută la sută. Îmi doream mai mult, mai mult, mai mult. Există niște oscilații, dar dacă-mi atingeam 80-90% din meciul precedent și rămâneam acolo, restul oscilațiilor de 10-20% puteau să-ți iasă sau nu. Sunt multe aspecte care pot fi luate în calcul.
Ți-am simțit regretul când spui că nu te-ai lăsat pentru că nu mai puteai.
Nu vreau să intru prea mult în detalii pentru că e de domeniul trecutului. E clar că jucând atât de mult în străinătate am observat că în țară lucrurile se fac ușor diferit. Fiind obișnuit cu un nivel de exigență și de determinare pe care le-am avut întotdeauna, și un profesionalism dus la extrem. N-aveam cum să ajung aici dacă nu încercam să intru în fiecare segment să văd cu ce mă pot optimiza.
Un exemplu?
Dormeam foarte târziu după meciuri. Cinci, șase, șapte dimineața. Automat pierdeam un somn de o noapte întreagă în condițiile în care peste patru zile trebuia să joc. Am pierdut ca și cum aș fi fost în oraș. Eu, de fapt, eram acasă și nu puteam să dorm. Atunci am încercat diferite lucruri și la un moment dat am reușit să mai câștig două ore de somn. În loc să dorm pe la cinci sau șase, dormeam pe la patru, patru și ceva. Așa la un an întreg, cam 50-60 de meciuri, cele două ore câștigate la fiecare noapte am reușit să împing acel declin cât mai în spate.
Regreți acum că te-ai întors în România?
Nu am regretat niciodată. Când am plecat de la Ludogorets, simțeam că trebuia să revin la Steaua. Am simțit-o total! Trebuie să accept și faptul că a venit Edi. Ce s-a întâmplat ulterior trebuie să accept. Cred că lucrurile se întâmplă într-un anumit fel și trebuie să se întâmple ca să înveți niște lecții. Ideea e să înveți din mai multe situații.
Mă gândesc că dacă continuai în străinătate, nu renunțai pentru acel an. Aici ai fost frânat.
N-am cum să știu. Decizia a fost luată. M-am bucurat în cele șapte meciuri cât a fost Edi. Am avut parte de niște satisfacții. ȘI întoarcerea, și felul în care evoluam. Ulterior, că s-au dus lucrurile într-o altă direcție e altceva. A fost o decizie asumată și nu știam cât o să dureze. Nu m-am așteptat să plece așa de repede, dar sunt OK.
Claudiu Keșeru: „Nu-mi lipsesc deplasările cu autocarul de la UTA”
Ce-ți lipsesea după cariera de fotbalist cât ai stat departe?
Știu că un lucru care nu-mi lipsea era drumul cu autocarul. Am făcut la kilometri cu autocarul când am fost la UTA. Mă simțeam ca la 15-16 ani. Mergeam câte șașe-șapte ore cu autocarul în deplasări. Când am fost la Ludogorets, chiar dacă nu circulam cu avionul, în țară, erau drumuri de maxim patru ore și jumătate. Era OK. Când am început să fac șase-șapte- zece. În cupele europene se mergea cu charter și era excepțional pentru refacere. Știu că fiecare în parte a încercat să optimizeze. Dacă cineva din conducerea unui club știe ce presupun lucrurile astea, și-ar administra altcumva bugetul. Asta ca să știi ce impact are un drum de genul și mai ales după un meci.
Cât de importantă e, de fapt, recuperarea…
În momentul în care corpul tău ar trebui să stea într-o poziție în care să se refacă. Nu să ai dureri de spate că te-ai întors șapte ore cu autocarul după un meci. Sunt niște detalii pe care doar cineva care a jucat și care a intrat și a analizat la cel mai înalt nivel chestia asta le înțelege. Poate să-și dea seama ce simte un jucător și cum poți optimiza pregătirea, refacerea, ca să poată să exceleze la următorul meci. Să nu căutăm să spunem că n-am jucat bine, ci să dăm toate armele pentru a face asta.
Ar trebui cumva fotbaliștii profesioniști să intre într-o pregătire înainte de retragere? Sunt jucători care au intrat într-o depresie după un astfel de moment, mai ales la un jucător ca tine, a cărui retragere s-a produs abrupt, când nu te așteptai.
Cred că partea asta ar putea fi dezvoltată un ajutor mai mult din punct de vedere psihologic. Am auzit la retragere, fără să numesc, termenul depresie, au fost puțin pierduți făcând asta de-o viață întreagă. Eu am început să fac asta de la 7 ani cu gândul că voi fi mereu la același nivel. N-a mai existat niciun alt sport. Mergeam la școală și trebuia să am anumite note ca să mă duc la fotbal. Învățam, dar țelul suprem era să ajung în fotbal. Când ai tras timp de 30 de ani ca să ajungi la acea luminiță de la capătul tunelului... În momentul în care ai ajuns, trebuie să-ți redefinești un alt obiectiv. Acolo, o discuție cu un psiholog competent și ancorat în domeniu ar ajuta foarte mult pentru că personal, am încercat să-mi analizez stările, ca apoi să le depășesc cât mai ușor.
Claudiu Keșeru: „Asta m-a durut”
La tine acum a fost pauza asta forțată? Pentru că a fost până la urmă o retragere, revenirea fiind o surpriză.
Sunt oameni care nu merg chiar așa adânc în detaliu. Nu vor să-și înțeleagă anumite trăiri. Și eu am discutat cu un psiholog când am plecat de la UTA și doar mi-a apăsat niște butoane. Atunci stimulându-mi un subiect de discuție, am mers în acea temă încât să analizez totul singur. Mai departe ține de fiecare individ cum își găsește scopul. Psihologul nu trebuie să facă asta, să găsească o soluție, dar poate să te învârtă prin diferite subiecte încât tu să conștientizezi că subiectul acela este situația în care te afli tu. Apoi să te trimită pe anumite drumuri prin care tot tu să-ți rezolvi problemele. E despre cum să mergi pe un drum și cum să te cunoști, de fapt. Tu, ca și trăire, gândire și abilitate de a te concentra pe altceva și a face perfomanță din nou.
Ce te-a durut mai tare, retragerea forțată în sine sau felul în care s-a produs?
Felul în care s-a produs.
Ai gestionat cumva faptul că trebuia să renunți?
Nu! După baraj nici nu m-am gândit la lucrul ăla. Nici pentru mine n-a fost un sezon de care să mă bucur. Am jucat 31 de meciuri și am dat șașe goluri la o echipă mică, care a ajuns la baraj. Știam că dacă lucrurile sunt făcute calumea, voi putea să performez din nou. De asta am și lucrat cu un preparator fizic pe care îl plăteam eu, doar că să mă optimizez la maxim. În momentul în care nu jucam destul, corpul meu necesita să fie împins la capacitate maximă pentru a putea performa când aveam ocazia. N-am avut nicio problemă, că așa am fost obișnuit și am lucrat suplimentar în ultimii 9 ani. Când eram liber, știam ce să fac ca să-mi accelerez procesul de refacere sau să-mi stimulez ușor corpul pentru a duce un nivel și să fie cât mai antrenabil.
Când s-a produs schimbarea asta la tine, de a interveni pentru a optimiza totul?
O dată cu maturitatea, 27-28 de ani.
Coincide cu venirea în România, înapoi, la FCSB.
Steaua, Al Gharafa. Atunci, la Gharafa am prins o lună pauză între meciul oficial și meciul naționalei cu Irlanda de Nord. Am primit un program de pregătire. L-am executat în detaliu, la secundă, la repetări, în condițiile în care afară erau 40 de grade. Totul am făcut ca la carte. Așa am făcut întotdeauna pentru că și la Steaua aveam un program de vacanță, la Ludogorets. De fiecare dată veneam cu programul făcut.
Claudiu Keșeru: „La 20 de ani eram haotic”
Ai simțit că până la 27-28 de ani ai lucrat haotic?
Nu neapărat haotic. Se lucra foarte bine și-n Franța. Am încercat să intru în detaliu și să aflu de ce se face forță într-o anumită zi, de ce se fac două antrenamente în altă zi. Deja mi-a stimulat subiectul de gândire și când am intrat la carnetul de antrenor și am văzut mai multe teorii legate de antrenamentului unui sportiv, am început să fac paralele. Era mai ușor de asimiliat informația.
Cum îl vezi pe Claudiu Keșeru de la 20 de ani?
Foarte haotic. Ambițios la nivelul nebuniei, dar oscilant. N-aveam acea siguranță. Eram cu fluctuațiile prea mari. Puteam să fac ceva extraordinar și apoi să dispar, neavând acea bază solidă. Acolo și în principal a gestiunii momentelor mai puțin bune. Un jucător care se află într-o situație de succes nu trebuie să vorbești mult cu el, mai ales dacă îl cunoști. Trebuie să vorbești cu cei care sunt într-o situație de insucces. Aceia îi poți ridica mult mai mult. Celui căruia îi este bine trebuie să-i asiguri un context de siguranță. Poți să-l faci și pe el bine, dar el e deja sus. Cu acela care e jos, trebuie să vezi cum poți să ridici și să-l înțelegi pentru că cel de jos poate avea o creștere mult mai mare. Dacă faci asta cu jucători încă de la o vârstă în care ei își pot modifica modul de gândire. Aici mă refer și la 17-18 ani și acolo se pot modifica lucruri. Înainte de 17 ani am învățat lucruri extraordinare în decurs de un an.
Claudiu Keșeru a fost o mașină de goluri. Cum ar fi arătat un Claudiu Keșeru, crescut și optimizat în străinătate? Dacă așa ai ajuns la pragul de 300 de goluri.
Da. O discuție interesantă. Sunt mândru că sunt român pentru că scuze… Au fost multe lucruri pe care nu dacă le trăiam, nu le-aș fi optimizat. Adică foamea.
Claudiu Keșeru: „Mulțumesc păinților că mi-au dat tot”
Corect.
Dacă creșteam într-un alt context, poate toate păreau mai ușoare. Nu-mi pare rău în niciun moment. Mă bucur și le-am luat așa cum am primit și le mulțumesc părinților mei că mi-au dat tot ce am primit. (n.r plânge)
Plângi când te gândești la copilărie?
Da! Sunt multe lucruri pe care, din păcate, copiii din ziua de azi nu le văd, ceea ce este în spate. Se văd realizările, mașinile, banii, ceasurile, se văd hainele, dar aceste lucruri sunt rezultatul unei munci pe care crede-mă, majoritatea nu vrea să o vadă. E greu și de văzut, dar de realizat…
Ce n-a știut nimeni despre tine? Poate un moment care te-a maturizat devreme, care te-a făcut să lupți.
Știu exact momentul. Cred că aveam 11 ani și a fost un cantonament în ianuarie pe care trebuia să-l plătească părinții. Și părinții mei n-au avut bani să plătească acel cantonament și aveam un profesor de educație fizică la școală, care se știa foarte bine cu tatăl meu. Tatăl meu era fost fotbalist și s-a ocupat foarte mult de mine. Venea tot timpul, dar nu se pricepea. Aveam discuții de fotbal. Acel cantonament l-am făcut în ianuarie pe beton, la liceul Onisifor Ghibu, școala din Nufărul unde e și fiul meu acum. În ploaie am făcut cantonamentul, douăzeci și ceva de zile. Gărdulețe de beton și trei oameni în ploaie. (n.r vorbește lăcrimând)
Acolo a început.
Da. Anul acela am dat 100 de goluri la juniori. Acolo am prins și naționala la juniori și ulterior nu m-a mai scos nimeni de la tineret.
Ce nu le-ai spus niciodată părinților tăi?
Cât de mult îi prețuiesc. Nu știu cu siguranță toate eforturile pe care le-au făcut ca să-mi asigure tot ce aveam nevoie. De asta maică-mea, care încă mai trăiește, i-am zis: „Faci efectiv ce-ți dorești. Trăiește cum îți dorești pentru că atât pot să dau înapoi”. (n.r. - continuă să aibă lacrimi în ochi)
Claudiu Keșeru: „Tata a văzut toate golurile mele și în reluare”
Pe tatăl tău când l-ai simțit cel mai mândru?
Știu că-și dorea să mă vadă la națională. Asta e clar. A murit înainte ca eu să împlinesc 20 de ani. Cel mai mândru l-am simțit după un meci cu Gloria Bistrița, în 2003, în martie, meci de Cupă. Noi eram în liga a II-a, iar Gloria Bistrița era locul trei în diviza A. Era ultimul sezon al lui Luci (n.r. Sânmărtean) și apoi a plecat la Panathinaikos. Era 1-1 și în minutul 80 îmi tremurau picioarele de frică. Stadionul era plin, plin, cu oamenii pe scări. Aveam 16 ani și știam că toți profesorii de la școală, jumătate de liceu, erau toți la meci. Era plin stadionul.
Ce a urmat?
În minutul 80, eram la încălzire și m-a întrebat un coleg dacă vreau să intru. I-am spus că mi-e frică. Stăteam la încălzire și-mi tremurau picioarele. Minutul 80, schimbare și apoi intrăm în prelungiri. În momentul în care am intrat, n-am mai avut nicio frică. Am intrat de parcă eram dezlănțuit. Era Vasile Popa, care juca libero. Mă duceam și dădeam în ei de parcă nu eram eu cel de acum 10 minute de la încălzire, căruia îi era frică. Am dat și o foarfecă care s-a dus în bară. Vin penalty-urile. Era Câmpeanu în poartă, la 39 de ani, iar eu 15-16 ani.
Burebista!
Ne-a întrebat care vrem să batem. Eram cu mâna sus! Eram nebun! Îmi zice să bat al doilea. Merge primul și dă gol. Merge și de la ei și dă gol. Apoi cred că am făcut 5 minute de la mijlocul terenului până la punctul cu var. Îmi tremurau picioarele, așa mergeam spre minge! (n.r gesticulează tremurând) Știam exact cum voiam să bat. Când l-am văzut pe Câmpeanu aplecat de ajungea cu mâinile pe jos. M-am făcut că trag în stânga mea, dreapta lui. Am întors-o din gleznă și am dat gol. Se termină meciul și câștigăm la penalty-uri și l-am văzut pe taică-miu sus pe gard. Era o persoană rece, tot timpul calculat. L-am văzut sus pe gard. Arunca cu șapca pe jos și făcea exact ca un suporter. A fost un moment ciudat și pentru mine să-l văd așa. A doua zi, n-am mai făcut școală, după meciul ăla când m-am dus... Hahaha! Mai că mi-au făcut culoar de onoare. Toată lumea a fost la meci. Nici n-am prea mai mers în clasa a IX-a. Ajungeam rar pe la școală pentru că mergeam la toate antrenamentele. Au fost profesori calumea și chiar m-au înțeles.
Îți pare rău că nu te-a văzut tatăl tău marcând pentru naționala mare?
M-a văzut cu reluări. Sunt ferm convins. Atât că nu i-am văzut eu fața, dar el de văzut m-a văzut. Mă hrănesc foarte mult din bucuria celor apropiați. Satisfacțiile mele le simt. E o chestie ciudată să vezi satisfacția în ochii celui din fața ta. Pentru mine sunt mai mari pentru că știu ce am făcut, dar cineva care te-a văzut fără să simtă exact durerile sau oboseala. Să simți satisfacție și să te vezi pe tine în ochii altcuiva și să vezi bucuria persoanei respective. Prin asta mă hrănesc cel mai mult. Când văd un copil care vine și sare spre mine și mă strânge în brațe. Pentru mine e….
Povești cu fani și borne istorice
De asta răspundeai și tuturor la mesaje.
Da! Când am văzut copiii că vin spre mine după ce am dat gol sau nu conta că nu dădeam, dar ei fugeau. Sunt ai mei. Dar să vezi un copil străin care vine la tine și efectiv te strânge în brațe sau face o poză… Când stau cu mâna după el, la poză, îl simt că tremură. Astea sunt niște chestii pe care nu le poți explica. Sau vezi adulți. Asta mi s-a părut și mai… O persoană mai mare decât mine, care vine și face o poză. Efectiv tremură. Îl simt când îl iau după spate, că nu-mi place să stau așa la poză. La modul “hai să fac o poză”. Dacă omul respectiv și-a răpit din timpul lui să facă o poză cu mine, care pentru el e un moment unic, n-am cum să nu-l apreciez. Are și el foarte multe lucruri de făcut, dar nu i-a fost rușine și nu se înjosește dacă vine să facă o poză cu mine. Înseamnă că apreciază niște eforturi pe care le-am făcut. În momentul în care simți că acea persoană tremură de emoție îți dai seama că ai realizat ceva.
E un paradox pentru că tu ai văzut stadioane vibrând la golurile tale.
Da, dar pentru mine era normal, dar nu știam ce trăiesc cei din tribună când ajungeau să fie alături de mine. După meciul cu Dinamo, când i-am bătut 6-0 pe Arena Națională, când m-am întors, am luat toată peluza. M-au scos bodyguarzii după 45 de minute. Nu mai era nimeni în stadion. Le-am zis că nu plec până nu stau cu toți oamenii din stadion care au stat 45 de minute să facă o poză sau să bată palma cu mine. La Suceava erau 400 de copii când am fost cu UTA. După meci s-au făcut patru grupulețe și le-am zis bodyguarzilor să-i lase pe toți să intre. Le-am zis că nu plec până nu semnez și fac poză cu toți, 400. Toți erau în autocar și doar atunci am ieșit de pe teren. Am spus că nu plec pentru că acel copil are un sentiment unic. Mă îndoiesc că o să mai ajung la Suceava în viitorul apropiat. Ideea că am fost în pielea copilului, care la un moment dat a vrut să facă poză cu cineva și mi s-a zis: ”Hai mă copile, că n-am timp de tine”. Mi-a rămas întipărit în cap.
Mai știi cu cine era poza?
Nu vreau să zic, nu contează. Ideea e că vreau să știu cum îi putem stimula pe copii ca să devenim noi luminița de la capătul tunelului, direcția pe care trebuie să o ia. Atunci când ei văd că distanța nu e atât de mare. Ei nu pot aprecia distanța, dar este lipit de mine în momentul ăla și există o dorință de a deveni ca persoana respectivă. Atunci poate cauți să vezi cum a ajuns acolo și se crează motorul acela de a merge și acolo cred că e adevărata satisfacție.
Aproape 300 de goluri în carieră.
Am depășit. Am ajuns la 313.
Vorbisem în cantonament când erai la UTA și voiai pragul de 300.
Au fost niște erori, am recalculat, am peste 300.
Golurile cu Danemarca i-au rămas în suflet lui Claudiu Keșeru
Care este cel mai drag gol din carieră, dar și cel mai greu?
Mi-au plăcut golurile din meciul cu Danemarca de la acel 2-0. Toată lumea vorbește de al doilea, de șutul ăla cu exteriorul de la 20 de metri și ceva de metri. Mie îmi place primul. Îl ador! Sunt atâtea elemente în golul ăla. În primul rând, timing-ul la plecarea în adâncime, la pasa lui Chipciu. E pasă lobată. Cum rulez mingea pentru că trece ușor peste cap. Mă întorc și fac preluare pe vârf să o las în fața mea. Din momentul ăla, poate să plece oriunde. Eu plec în direcția aia, mingea îmi vine așa bine și eu trebuie să mă rotesc ca să fiu spre poartă. Când faci preluarea trebuie să rămână în fața ta. În momentul ăla iese portarul și poți să dai în el.
N-ai tras direct!
Eu mă fac că dau cu dreptul, o trag ușor și o dau cu poarta goală. Din punct de vedere motric e un gol wow! E o succesiune de execuții reușite, și de întoarceri, și de atingeri, de adaptări la situații. Așa, un gol de la 30 de metri, merge în tribună bine, merge în vinclu, iar e bine. Ok, că faci pașii, că pui piciorul de sprijin, că o lovești. Acolo e plecarea în adâncime. Când să o lovești, cum să preiei, cum să te întorci, cum să faci când iese portarul ca să nu te pierzi cu firea. Sunt multe. Mi-au plăcut golurile fine pentru că alea sunt gândite. Alea brute poate să-ți iasă sau nu.
N-ai fost adeptul execuțiilor, ci golurilor muncite?
Am învățat în Franța. Foarte mult trăgeam în forță. Apoi am discutat cu Landreau, care a fost al treilea portar din naționala Franței și mi–a spus că în momentul în care ajungi lângă portar, cu cât dai mai tare, pierzi din precizie. Atunci deja la 12, 13, 14, 16 metri poți să dai cu interioarele, poți să dai.. Ulterior am stat și m-am gândit și am început să vorbesc cu portarii. Unde le era mai greu, care erau pozițiile la care se gândeau că trag. Am stat așa 20-30 de minute. Am discutat și cu Barthez și am tot vorbit.
Voiai să vezi cum gândesc portarii!
Exact! Apoi lucram pe ceea ce le era mai greu portarilor. Toate chestiile pe care le-am făcut în carieră, discutam cu portarii și din toate pozițiile încercam lucruri prin care să-i surprind. Dacă trebuia dintr-o anumită poziție, din 10, 9 trebuia să meargă unde voiam eu. În funcție de zonele în care ajungeam și lucram stâng, drept. Făceam dreptul din dreapta, stângul din stânga. Luam și repetam 10, 20. Și chiar dacă anticipau unii portari. Plecau dinainte și o scoteau. Mi-am zis că nu e nicio problemă, că nu voiam să-i dau gol lui, la antrenamente. Voiam ca execuția mea să fie cât mai precisă posibil. Dacă eu dau acolo, la meci pot să fie trei în poată. Cum a fost și golul cu Dinamo, portarul era la un metru. Eu am dat-o în vinclu, nici nu s-a mișcat. Am mai dat vreo trei identince din aceeași poziție.
Totul era repetat, știut, exeresat!
Pentru aia am exersat de 1000 de ori. Execuția aia, și elanul, câți pași să fac, ce unghi, reperul, tot.
„După golul cu Dinamo mi-am dat seama că pentru reacția fanilor m-am întors la FCSB”
Apropo, ce-ai simțit la golul cu Dinamo în acel moment? Era momentul tău de come back. Derby, stadion plin.
Mi-am dat seama că pentru asta am venit. Pentru senzația aia și bucuria că lumea toată venea să ne vadă. Cu o zi înainte nu mi-au ieșit deloc loviturile libere. Am încercat foarte mult peste zid. Acolo știam că e poziția, 20-22 de metri. Știam cum să lovesc, unde să o lovesc și cum trebuia să ajungă. Am vizualizat și bucuria pentru că vizualizarea e foarte importantă în special la fazele fixe. Cu punctele intermediare prin care trebuie să treacă mingea și elanul. Și acum văd exact cum e mingea, cum mi-am făcut elanul, ce reper mi-am luat în tribună, tot.
La tine pare că nu e doar fotbal, e matematică.
Discutam cu un prieten mai devreme … în teren. Aveam cercul de la mijlocul terenului și ce distanță aveam până la linii dintr-o parte în alta. Vorbind de unde pot să joc în diagonală, cât de lungă să o dau și când eram pe 16 metri știam unde să mă învârt pentru că eu vedeam semicercul. Știam în ce direcție să mă învârt, că eram pe lângă poartă sau în dreptul ei. Mai știam și ce distanță aveam până la colțul lung. Voiam să lovesc acolo, știam unde sunt. Știam cât trebuie să merg ca să o lovesc acolo. Atunci, dacă nu ai repere, trebuie să știi unde e poarta. Dacă eu sunt cu fața în colo, să știu ce se întâmplă acolo.
Practic spui că tu aveai mereu totul calculat, îți luai repere, pentru demarcare, pentru șuturi, pentru tot.
Sunt foarte puține momentele în care am tras fără să știu unde sunt și unde se duce mingea. Adică n-am descoperit în timp ce trăgeam unde merge mingea. Mi s-a întâmplat și la un gol în Bulgaria. Mi-a venit o centrare. Am făcut preluare și am vrut să închid direct cu interiorul. Nu știu cum, mi s-a modificat mingea și a ieșit lob pe cealaltă parte. S-a uitat un coleg: ”Wow, ce gol”. La care eu: ”Nu acolo am vrut să dau”. Apoi a început să râdă. Rare au fost chestiile alea în care am lovit mingea altfel decât voiam și a fost gol.
După acel meci cu Pandurii, când ai dat șase goluri, ai primit porecla ”Șeseru”. Ți-a ieșit tot, dădeai goluri de oriunde.
Da! Și veneau mingile. Un atacant poate să fie foarte, foarte bun. Se demarcă, își găsește pozițiile, dar dacă nu se vede timingul la pasă, nu se vede nimic din ce face bun. Când mă uit la meciuri, văd multe demarcări excepționale. Dacă nu vine mingea, n-o să fie scoasă în evidență demarcarea respectivă. Atunci cum făceam demarcarea, cum ieșea mingea și toate au venit în timingul perfect. De la centrarea lui Luchin până la pasa lui Luci (n.r. Sânmărtean) când am plecat în adâncime la golul trei. Pasa lui Luci în diagonală la golul patru. Pasa lui Chipciu la golul cinci. Pasa lui Luchin pe recuperare la golul șase. Le am toate în cap și nu există un gol de care să nu-mi amintesc.
Secretul unui atacant cu „sânge rece”
Încă le vizualizezi pe toate.
Au venit exact când făceam demarcarea. Făceam o demarcare falsă și apoi la următorul pas venea mingea. La golul șase nici n-am avut timp să mă uit. În momentul în care a venit mingea de la Luchin. Am tras cu coada ochiului să văd. Am văzut semicercul. Am văzut că a venit mingea, mi-am făcut preluare. Am ridicat capul și am văzut că era ieșit la 30 de metri. Am văzut exteriorul ochiului cum să trec. Știam aproximativ unde este poarta. Eram cu unghiul, puțin, doar cât să-i văd picioarele. Asta îl învăț acum și pe fiul meu. Să nu se uite în față să vadă unde e. Trebuie să te uiți la minge, să o vezi, și să ai repere. Te uiți între el și le vezi pe ambele.
Îi dai repere.
Dacă te uiți acolo, între ele, vezi și unde e mingea și unde e poarta. Le vezi pe ambele și asta e poziția intermediară. Atunci instinctiv am zis să dau pe după el și ajunge cu exteriorul și se oprește acolo unde trebuie.
Pare că avem o criză de atacanți așa cum ai fost tu. Ce s-a schimbat de găsim așa greu atacanți?
După părerea mea atacanții se formează singuri. Prin repetiție, prin antrenament, exercițiu. La tendința fotbalului actual, nu știu câți, nu-mi dau cu părerea pentru că e un subiect bun de discuție, dar câți atacanți rămân și fac antrenamente specifice într-o lună? De câte ori repetă anumite gesturi în fața porții într-o lună?
Cam ăsta e secretul. Repetiția!
Rămâneam cu Niță în momentul în care am fost în mandatul lui Costel (n.r. Gâlcă). îmi dădea Dică centrări, era al doilea secund. Niță era al treilea portar după Arla (n.r. Arlauskis), Cojocaru. Niță sărea din bară în bară încă de atunci. Nu mă miră ce face azi. Știam că dacă-i dau lui Niță gol la antrenament, la meci era ușor. Aveam vreo 40 de execuții numărate, 20 de centrări din dreapta și 20 din stânga. Faceam demarcare falsă și apoi la prima bară, demarcare falsă și prima bară. Tot timpul!
Erau și centrări ideale, singur.
Nu, nu! I-am zis lui Dică să mi lea dea sărite, în cap, în piept, în genunchi, oricum. Să mi le dea în toate felurile. Lucram la reacții și indiferent cum venea mingea trebuia să o bag în poartă. Am ajuns la un moment dat ca dintr-o serie de 10 să-i dau 9 lui Niță. Vine la un moment dat Arla și ne întreabă ce facem aici. A intrat Arla la o serie și i-am dat 10. Ne-a spus: ”Plecați de aici că eu mâine am nevoie de încredere și voi mi-o luați”. Efectiv lucram chestia asta și pe stângul și pe dreptul, indiferent unde venea mingea. Și-n Arabia făceam același lucru. Îmi luam și îmi căram eu tot.
Făceai și singur?
Da! Erau oamenii ăia de zid sau manechinii umflați cu apă. Îi luam și îi puneam mereu și lucram pe centrări. Asta numai să găsesc zone și să plec. Lucram mult pe lipsa de prospețime și sufocare. Atunci creierul nu e oxigenat la maxim și gândirea e mai lentă. Lucram pe chestia ca în momentul în care mi se întâmplă la meci să știu cum îmi acționează creierul și să fiu pregătit pentru situația aia.
Pare SF.
Crezi că ajungeam să dau atâtea goluri altfel?
E greu și de imaginat atâta exercițiu.
Nu mai zic de Instat, că mă uitam la toate acțiunile, mișcările mele, ale fundașilor centrali și la reacțiile portarului în funcție de unde eram cu mingea. Mă uitam la fundașii centrali, care și cum veneau să mă atace în zonă. Mai erau mijlocași centrali. Toate îmi erau întipărite.
Pari robot la tot ceea ce ai făcut. Dar te ajută statistica!
Nu-mi puteam optimiza creierul dacă nu făceam chestia asta. Cu mine nu putea să vorbească familia după un meci nereușit. Nici maică-mea, nici nevasta, nici copiii. Trei ore nu vorbea nimeni cu mine. După meciul de la Aalborg, în care am ratat șapte-opt ocazii de gol, eram cu Adi Popa în cameră. Șapte ore n-am vorbit și el a stat cu mine șapte ore și a făcut glume ca să mă scoate din starea aia. El care dormea la două-trei dormea tot timpul. A stat cu mine până dimineața și la șase am schițat primul zâmbet.
Claudiu Keșeru: „Nu înțeleg extravaganțele de azi”
La meciul tur a fost….
Da, debut în Europa League în grupe. Dau trei goluri, două pase de gol și penalty provocat. 589 pe Instat. 690 cu Pandurii, ceva ce nu s-a văzut acolo. În retur am făcut probabil cel mai bun meci în carieră ca și consistență. Tremuram, efectiv tremuram. Mă uitam la o fază. Centrare a lui Luci și o deviez spre bara a doua în condițiile în care eram pe prima. Atâta de tare tremuram, eram atâta de agitat că trebuia să fac.
Și nu a intrat!
Exact! Atâta presiune puneam… Dacă venea să pună cineva presiune îl trimiteam în altă parte pentru că eram cu presiunea deja la etajul 12. N-ai cum să mai pui. Eram pe bara a doua și am deviat-o ca și cum eram pe prima la un metru pe lângă poartă.
Înțelegi extravaganțele fotbaliștilor tineri din ziua de azi?
Nu!
Cât îi destabilizează gândirea asta pe termen scurt?
Nu pot. Nu sunt construit așa. Sunt genul de om care prefer să mi se facă un rău pe termen scurt ca să am de câștigat pe termen lung. Pe considerentul ăsta îmi educ și copiii. Nu vreau să le fac un bine pe termen scurt care să le facă rău pe termen mediu și lung. Sunt altfel și mă gândesc la ce oameni vreau să educ și ce fel de oameni vreau să devină când o să fie mari. Nu mă gândesc să aibă haine de firmă la 5 ani. Vreau să fie copiii mari, bine crescuți, politicoși, manierați și să gândească. Pe ambii copii îi pun să gândească. Le tot implementez chestia asta, să gândescă. Și la fotbal există jucători de fotbal și fotbaliști. Jucătorii de fotbal care joacă și fotbaliștii care gândesc și joacă. Cu cât gândim mai mult, ne dăm seama că există niște tipare. Acele tipare se dezvoltă prin exercițiu. Sunt situații care se repetă și la fel trebuie să repeți și tu anumite mișcări. Totul e creat pe tipare. Există un 3-5% situații noi în care tu ești antrenat să gândești repede, să analizezi și să preiei situația. Să gândești situația și să o execuți, acolo vorbim de fotbaliștii de clasă mondială care gestionează acei 3-5% din situații noi în care să scoată ceva.
Te-ai întors în România din Franța. Ai avut vreun șoc când ai văzut ce mașini sunt, ce ceasuri sunt? Ai avut colegi de super clasă, unul dintre ei e golgheterul naționalei Franței.
Și eu am făcut o extravaganță.
Care?
Mi-am luat un ML (n.r Mercedes) de zeci de mii de euro la 18 ani. Aia a fost singura.
Ți-ai dat seama de ceva?
Am zis că nu-i posibil așa ceva. Mi-am făcut credit pe durata contractului…
Acolo cum erau în vestiar jucătorii? Nu era biserică, nu?
Veneau cu Aston Martin, cu tot, tot. Ok, mai mult străinii veneau, francezii nu pun preț. Și casele erau de 120-130 de metri pătrați. Adică sunt foarte practici și nu voiau să iasă în evidență cu ceea ce au. Au, dar nu vor să arate.
Te-ai gândit vreodată să te stabilești în altă parte?
Nu pot.
Lecția învățată printre străini
Ai încercat?
Am plecat 20 de ani. N-am fost în vacanță. Pe durata carierei nu știu dacă am plecat în 3-4 vacanțe.
Te trăgea aici?
De abia așteptam să ajung acasă. Plecam de acasă obosit, nu-mi trebuia vacanță Plecam în fiecare zi la fotbal. Făceam flotări, alergare. Ajungeam acolo și nu mai eram proaspăt. Efectiv la mine a fost pasiune, și nu o obligație.
E greu printre străini?
Foarte greu. Până te afirmi e foarte greu. Am făcut franceză în școală, eram de zece și gramatica o știam perfect. Dar nu puteam să mă exprim. Aveam informația, dar se bloca. După o lună, nu mi-a trebuit mult, pentru că la limbile străine nu-mi trebuie mult să le deblochez, se prind repede de mine. După o lună nu mă mai oprea nimeni din vorbit. Cei care refuzau să vorbească în engleză cu mine, ulterior vorbeau și ei. Nu vreau să spun ce a fost la antrenamente. Îi mâncam pe toți. Dădeam în ei la antrenamente că nu vorbeau cu mine engleză. Așa zburau cu mine…
Ai trăit vreodată un moment greu ca român, să fii privit altfel sau tratat altfel?
Da! Era o idee preconcepută. Dar n-am fost înjosit că am fost român. Mă adaptez destul de repede, așa a fost în locurile în care am fost. Fiind înconjurat de francezi, care au văzut ce valoare am ca și om, au fost câteva situații în care îmi spuneau: ”aaa, român”. Ceva izolat. Nu pot spune că am plătit pentru faptul că am fost român. Ideea că ești român în străinătate și nu joci, nu există. Nu te dă nimeni la o parte. Trebuie să fii mai bun decât ei. Dacă e aceeași valoare între un străin și un jucător de acolo, străinul trebuie să fie mai vizibil. Nu să fie la limită.
Nu e o scuză.
Nu!
Claudiu Keșeru: „Sunt născut în ‘86. Sunt stelist de mic”
Unde ți-a rămas sufletul?
Sunt etape diferite. La Nantes am învățat foarte mult. La Angers am început să le pun în practică, să ies din zona de confort. Din tânăr promițător să ajung titular, care vrea să confirme. Am învățat acolo ce înseamnă să fii o persoană de la care se așteaptă lucruri și uneori să nu le poți face. Pe final a mers excepțional. Am plecat la Bastia într-un context în care toate lucrurile care au fost făcute n-au mers deloc. Nu m-am simțit bine. Deja erau discuțiile cu Steaua și îmi dădusem cuvântul. Nu mai puteam să dau înapoi. Așa a fost.
Apoi la FCSB?
La Steaua, după un ciclu în Franța, în care am ajuns la punctul maxim, trebuia să fac o schimbare să mă pun în pericol. M-am dus la Steaua în contextul ideal în care să mă pun în pericol. Acolo am simțit toate greutățile și le-am luat una câte una. De asta, pe final, am excelat/ Zic înainte să plec pentru că nimeni nu mi-a dus luptele. Le-am dus singur. Le-am simțit reușita fiecăreia dintre greutăți.
Copil ai fost stelist?
Da. M-am născut în 1986. Tata era înnebunit. N-aveai cum să te naști în 1986 și să nu fii stelist. Istoria te duce încolo. Așa am crescut. Aveam în familie doar Steaua.
N-ai jucat prea mult acolo, dar de câte ori ai venit în România te-ai dus la meciurile lor. Părea că ești așa de atașat de parcă ai fi stat 10 ani acolo.
Probabil și din prisma similitudinilor. În Bihor era majoritatea era stelistă, culorile roș-albastru, stadionul care seamănă. Plus istoricul familiei. Nu m-am asociat niciodată cu un alt club. Fiecare club își transmite într-un fel valorile. De asta niciodată n-am intrat în niciun clinci pentru că respect oamenii care-și susțin cluburile. Îmi place chestia asta. Chiar dacă lucrurile se duceau într-o zonă întunecată, n-am răspuns. Apreciez oamenii care vin cu pasiune și-și susțin echipa. Niciodată nu mi-a plăcut să strig împotriva niciunei echipe. M-am dat la o parte de fiecare dată. Viziunea mea este să dai maxim pentru clubul tău. Am ajuns și eu să fiu hulit. Dar am ajuns la concluzia că atunci când ești hulit, ți se respectă valoarea.
Claudiu Keșeru, urmărit de Arsenalul lui Wenger
Ai schimba vreun moment la cariera ta?
Am o nedumerire, atât. A trimis Arsene Wenger un scouter când aveam 17 ani să mă vadă. Eram prea tânăr și prea naiv. Eram dezamăgit că nu prindeam lotul echipei mari la momentul respectiv. M-au dus să mă vadă la echipa a II-a. Eram dezamăgit, plângeam de milă. Și îți dai seama că, atunci când am jucat cu ei în Liga Campionilor, a venit Wenger la mine și direct mi-a zis: ”Salut, Claudiu”. M-am uitat așa. Mi-a spus: ”Știi că am trimis scouterul în 2003 să te supervizeze la Nantes”. Mi-a zis și numele stadionului. Incredibil! Era un computer. Știa absolut tot.
Te urmărea Arsenal, care în 2003 era fantastică!
De aia. Nu mai ai cum să dai timpul înapoi. Chestia aia m-a învățat multe. Am zis că indiferent ce-mi doresc și nu se întâmplă, mă poate să fac să trag mai tare pentru a merge în față. Au fost rare momentele în care mă culcam pe o ureche. Dacă nu jucam, plecam a doua zi și dărâmam tot.
N-ai știut în niciun moment că a trimis Arsenal un scouter?
Am aflat la două sau trei luni distanță.
Apropo de ce spuneai că dărâmai tot și dacă nu jucai. A fost o poveste la Nantes..
Da, face parte din programul lor de dezvoltare, din post formare. Înainte să treacă copiii la echipa mare, am înscris două goluri într-un meci. S-a terminat 2-0. Următoarea săptămână se pune primul 11 în teren, eu nu. M-am uitat așa ciudat. N-am mers să cer nicio explicație. Începe antrenamentul și dădeam în ei, iar titularul s-a accidentat. Dădeam în ei pentru că e greu de acceptat să dai două goluri cu o săptămână înainte și să nu fii titular. Înseamnă că trebuie să arăt mai mult. Intru în meci. Eram la fel. Toată ura pe care o aveam în mine am transpus-o în energie pozitivă pe teren. Vine antrenorul la mine după meci și îmi zice că am trecut testul. Îl întreb ce test, la care el îmi spune: ”Testul maturității”. Reacția în momentul în care ai ceva pozitiv și se dă o veste negativă. Mi s-a părut excepțional. Îmi mai spune: ”Mi-am dat seama după primul antrenament că ai trecut testul”. Trebuia să respect tot procesul ăsta și să te las până la următorul meci.
Ți-ar fi plăcut să vezi naționala pe mâinile lui Hagi?
Nu știu timing-ul cât e de potrivit. Știu că au fost discuții și cu siguranță ar fi arătat bine, dar….
Era momentul potrivit ca după această calificare la Euro să vină Hagi?
De asta am spus că nu era timing-ul bun. Ca să implementeze ceea ce-și dorește el necesita timp și momentul ăla era perceput ca un eșec acel timp de adaptare în care dorea să-și implemeteze ideea. Atâta tot.
Vine Liga Națiunilor. Nu cred că avea suficient timp.
Nu! Gică lucrează pe termen lung. Se vede cum lucrează. Cu siguranță s-a gândit la asta, doar e ”Regele” și a făcut atâția oameni viseze.
Pune în ordinea valorii, echipa lui Reghecampf, Gâlcă sau cea a lui Charalambous? Cum le-ai așeza.
Gâlcă, Reghe, Charalambous.
Gâlcă, Reghe.
Echipa lui Gâlcă a fost probabil cea mai bună. Nu i-aș lua din merite lui Tommy (n.r. Neubert). Ceea ce a făcut înainte a fost ca o continuare pentru Costel Gâlcă la bazele pe care le-a pus Tommy.
„Am luat maximum din tot! Nu am stat să mă gânndesc ce puteam să am”
Îmi aduc aminte imaginile cu tine. Antrenamentele erau teribile.
Da! Ca idee, ca și valoare, îmi revine acel meci cu Ludogorets și-mi aduc aminte ce echipă am avut atunci. Am vorbit cu niște jucători de la Ludogorets ulterior și spuneau că-i dărâmăm.
Așa s-a văzut și pe teren.
A fost meciul acela cu Pandurii unde am dat șase. Ulterior am fost rezevă în primul meci de play-off. Când s-a și ratat un penalty. Eu executam de fel, dar n-am fost în teren.
La retur, din nimic, golul lor, care a picat cu o execuție…
Da! zicea și Wanderson că a dat în ea ca să nu plecăm pe contraatac, apoi a plecat în vinclu. Așa a fost. Am stat de multe ori și m-am gândit de ce s-a întâmplat așa. Am ajuns în Europa League și am bătut acel record cu hattrick-ul și apoi nu ne-am calificat. Am plecat la Al Gharafa și apoi la Ludogorets. Transmițând o energie frumoasă, mi s-au întâmplat lucruri bune în carieră.
Te simți împlinit ca fotbalist?
Da, da. Dacă ajungeam mai repde la națională cine știe ce s-ar fi întâmplat.
E un regret?
Dacă ajungeam mai repede poate aveam 20, 25 de goluri, cine știe? Cu siguranță eram pe la vreo 70 de selecții fiind căpitan la tineret. Normal că aveam așteptarea să trec. Au trecut câțiva care nu prea jucau... Nu mai contează, chiar am luat maxim și n-am stat să mă gândesc ce puteam să am. Preferam să optimizez ceea ce am.
Mulțumesc, Claudiu!
Mulțumesc și eu! Haide că m-ai băgat în niște stări…
