Radu Naum Dictatorul Gigi și democrații fotbalului

• Staffan Ingemar Lindberg, director al Institutului „Varieties of Democracy” care publică în fiecare an un raport asupra stadiului democrației pe glob, susține că „situația e mai rea decât cea din anii ‘30 și nu se vede nici o ameliorare. Dimpotrivă. Din 60 de țări care au avut alegeri în 2024, 31 sunt autocrații” (interviu în „Le Monde” din 21.12.2024).
• Se pare că mare parte a populației acestei planete ori s-a săturat de democrație, ori nu știe / nu poate să ajungă la ea.

Democrația, în multe locuri, e atât de cangrenată de corupție, prostie și derapaje încât mulți o percep ca pe ceva dăunător prin definiție. E rău. E mai rău decât rău.

Plecând de la categorisirea țărilor funcție de situația lor democratică putem extinde povestea asta la fotbal. Măcar de distracție. Și poate că nu numai. Ia să vedem cum stăm cu „țările” fotbalului nostru.

Să luăm play-off-ul actual, nu neapărat în ordinea clasamentului. U Cluj e o democrație subvenționată, Dinamo e o democrație sponsorizată, Craiova e o democrație originală, CFR e o autocrație, FCSB e o dictatură, iar Rapid e o democrație anarhică.

Mai jos în ierarhie putem găsi democrații falimentare sau cleptomane, democrații șubrede ori dictaturi luminate. Fiecare e liber să recunoască pe cine vrea. Principiul democratic în fotbal ar fi acela al respectării regulilor după care se articulează acest sport, și de altfel orice activitate economică. Adică patronul patronează, președintele prezidează, antrenorul antrenează și așa mai departe.

FCSB versus Rapid. Modele și rezultate

Din perspectiva asta pare că Rapid e cea mai aproape de ideal, iar FCSB, cel mai departe. Rezultatul sportiv e fix pe dos. E aceeași dilemă pe care o întâlnim acut astăzi în societate: sisteme cvasitotalitare care funcționează (cel puțin în imaginație) cu randament maxim versus sisteme în care puterile statului sunt echilibrate dar care merg poticnit, frânat și se lasă posedate de diferiți șmecheri.

În fotbal, cel puțin, alegerea pare evidentă. Pam, pam, i-am căsăpit!

FCSB e la zenit. Stă între primele 8 ale Ligii Europa, are o echipă care poate scoate rezultate mari chiar și în absența mai multor titulari, incluzând căpitanul, are un spirit de învingătoare, e o adevărată echipă continentală, are un prezent și, prin ultimele achiziții de tineri, posibil și un viitor.

O duce atât de bine încât patronul și-a putut permite, în direct la Digisport după victoria de la Baku care a consolidat șansa unei calificări în optimile EL, două aroganțe greu de imaginat în altă parte, oricare parte din orice fotbal: s-a declarat nemulțumit că echipa lui a fost dominată de adversară și a spus că meciul cu UTA e mai important decât cel cu Manchester United, drept pentru care va juca la Arad cu echipa cea mai bună.

Asta faci când ești pe un asemenea val că poți cânta la ukulele printre rechini. Faptul că Becali face asemenea declarații, și nu antrenorul, e deja o banalitate. Când a fost pus în fața acestei situații în Azerbaidjan antrenorul din acte, Charalambous, a intrat în modul explicației inexplicabilului.

Apoi a făcut cu ochiul spre public. Haideți, bre, că știm toți cum stă treaba! Serios? După cât timp de când un om s-a dezbracat la pielea goală și s-a postat în rond la Universitate ajungem să nu-l mai vedem?

Becali explică succesul lui actual simplu: a făcut după cum l-a tăiat capul, nu s-a luat după nimeni și nu a delegat nimănui. El e stăpânul, ceilalți doar îl servesc. Punct final. Și fotbalul îi dă dreptate. Nebunie? Nu chiar. Pentru că de fapt nu e chiar așa.

Ce a învățat Becali

Becali care decide tot e doar afișul spectacolului. Dincolo de el, lucrurile sunt nuanțate.

Becali a învățat măcar ce greșeli să nu mai facă, de exemplu să nu tot schimbe lotul, secretul oricărei reușite. Subordonații lui îi pot schimba deciziile, Becali nu ține să aibă dreptate cu orice preț. Deși vorbește cât e ziua de lungă despre cele spirituale, e un materialist capitalist de modă veche, acceptă orice îl face să aibă profit.

Apoi echipa sa a priceput, după ani de rateuri, cum să câștige indiferent de alegerile patronului, e un grup acolo ca o trupă de comando, cu jucători aprigi, arțăgoși, certăreți care au învățat să reverse în capul adversarilor frustrările interne.

În esență, FCSB e un club în care fiecare își știe interesul acționând în comun. Scandalurile sunt rare spre deloc. Probabil că și de frică. „Ochiul stăpânului...”. Știm poezia. Sună medieval, dar funcționează. FCSB e pe cale să scrie o mică istorie. Poate fi mare. Dar pentru asta, toate cele de mai sus, plus toate acatistele, nu mai sunt de ajuns.

La polul opus e Rapid. Când au apărut în peisaj Dan Șucu și discursurile lui, multe frunți, încruntate de această întârziere managerială a fotbalului nostru, s-au luminat. Ecce homo! Șucu & Angelescu au avut ideea construcției sănătoase a clubului lor și au făcut mulți pași în direcția asta.

Posturi și fișe ale posturilor bine definite, structurare, modernizare, deschidere către metode occidentale, inclusiv prin aducerea unui antrenor britanic și achiziția unei grupări istorice din Italia. Financiar, e o reușită.

Rapid a reușit să valorifice la nivel de multe milioane investițiile în fotbaliști cărora a izbutit să le crescă cota. Nu există acolo o groapă în buget, ca la CFR. Public entuziast, imagine în creștere. Totul arăta minunat. Până a început să arate horror. Poți scoate un almanah cu scandalurile din acest sezon, că e greu să le ții minte pe toate. Libertatea acordată de patronat a virat în anarhie, culmea, mai abitir de când Șucu a deplâns tocmai cotonogeala internă.

Antrenorul, după contre cu unii angajați, dă de înțeles senin că nu toată lumea din club îi vrea binele, jucătorii ratează avioane, întâmplător sau intenționat, informațiile despre păruieli (dezmințite, firește) zburdă zilnic, iar în lot când unul, când altul se revoltă și ar vrea să plece. Bomboana de pe toată această tristețe e acum interzicerea unui site de sport. Rapid seamnă cu un palat strălucitor în care din când în când cineva se aruncă de la etaj.

Finalul nu-i aici?

Putem concluziona că democrația nu funcționează în fotbal așa cum nu mai funcționază în lumea largă? Așa pare. Cel puțin în fotbalul nostru. Cel puțin acum. Dar poza de moment poate înșela.

Necazul unei dictaturi personale e că nu supraviețuiește dictatorului. FCSB chiar că e FC Statul Becali. Fără el se stinge principiul care o ține în viață. Fără el însemnând nu neapărat dispariția lui fizică, ci și în orice alt fel, eșuarea, rătăcirea. Parafrazându-l neghiob pe Marin Preda, dacă el nu e, nimic nu e.

Democrația, de cealaltă parte, e năbădăioasă, produce convulsii și impresii ale unora care n-ar avea competență să le aibă, decizii implementate greu sau târziu. Democrația nu e sexi. N-are cotă. E plicticoasă, ternă, birocratică, n-are lipici la coarda sensibilă. Cui îi mai trebuie? Și totuși, are un avantaj: când se apucă să funcționeze supraviețuiește oricărui sistem. Toate celelalte par atunci doar febre trecătoare.

Numai că o democrație, spre deosebire de o dictatură, nu e despre un singur om, ci despre oameni care să o priceapă în spiritul ei. Dacă ei nu îi înțeleg regulile, funcția fiecăruia și funcționarea întregului, atunci mașinăria, oricât ar fi de bine concepută, calează, ca acum la Rapid.

Deocamdată Becali are dreptate să afirme că oamenii din fotbal te mănâncă de viu dacă te lași pe mâna lor. Dar asta ține de alegerea oamenilor. La sportul ăsta, Becali a ales corect, Șucu & Co, dimpotrivă. 1-0 pentru dictatură. Scor la pauză.