Publicat:
02.06.2024, ora 11:00
Actualizat: 08.06.2024, ora 08:55
- Cristi Chivu și amintirile din copilăria anilor ‘90: a început cu schi fond și aikido înainte să ajungă la fotbal
- A semnat cu Steaua, a fost presat de Copos, dar până la urmă a ales U Craiova „pentru ca Reșița să încaseze mai mulți bani pe mine”
- Primul impact cu Occidentul: libertatea din Olanda, singurătatea, traumele, succesul la Ajax
- Cum l-au ajutat Gică Hagi și Gică Popescu înainte de Euro, când îi tremurau picioarele în vestiar
Cristi Chivu: „Familia mea m-a iubit și m-a încurajat, inclusiv să greșesc”
Cristi, tu te-ai îndrăgostit de fotbal datorită tatălui tău, Mircea Chivu, fost fotbalist și antrenor important pentru Reșița și Craiova. Care e prima ta amintire legată de fotbal și de tatăl tău?
Știam povestea, jucase fotbal, în perioada copilăriei mele era antrenor. Eu eram pasionat de fotbal, dar n-a fost fotbalul prima mea alegere. Eu am început cu multe sporturi, adică mi s-a dat șansa de a alege ce vreau eu să fac, nu ce și-ar fi dorit părinții mei să fac. Și am început cu schi fond, am început cu karate până am ajuns la fotbal. Au trecut ceva ani, dar când m-am dus la fotbal m-a prins pasiunea foarte tare încă de la primul antrenament. Faptul că am trăit alături de un om care mai tot timpul era pe stadioane, la antrenament sau la meciuri, mi-a indus și mie această pasiune. Dar părinții m-au lăsat să aleg eu.
Ce ai acumulat în perioada aia, cu schi fond sau karate, te-a ajutat și la fotbal ulterior?
Păi, nu te gândi că am făcut ani de zile! La schi fond m-am dus vara și m-au pus alerg nu știu câți kilometri pe dealurile alea și a doua zi le-am zis „duceți-vă de aici, că nu îmi mai trebuie mie asta”. Eu mă gândeam că pe schiurile alea pun niște role și mă dau pe ele, dar m-au pus să alerg pe dealuri și … hai, pa, la revedere! A venit antrenorul de la schi fond la ușa lu’ tata și i-a zis „vezi că are capacitate de efort foarte bună, e făcut pentru sportul ăsta”. „Du-te, tată, nu mă mai duc eu să alerg pe dealuri!”. Dacă-mi dădea o zăpadă să alunec pe ea cu schiurile era altceva, dar așa … Nu m-am mai dus, am fost doar câteva săptămâni.
Și după aceea ai trecut la karate.
Da, m-am dus la karate, că eram pasionat de Steven Seagal. Vedeam filmele alea … Mă rog, eram mai mult aikido decât karate. Am făcut și acolo câteva lecții și până la urmă am zis „lasă, că mă întorc eu la mingea mea”. Obișnuiam să dorm cu o minge, la mine în casă eram tot timpul cu o minge de tenis sau de fotbal.
Cred că mi-am dezvoltat niște simțuri din astea, de citire a traiectoriei, jucându-mă în casă, la perete, cu o minge de tenis. Sau întinzându-mi salteaua ori plapuma pe jos și făcând foarfeci, plonjoane cu capul și mai știu eu ce … Cristi Chivu
Din sfaturile primite de la tatăl tău atunci când erai copil, junior, care sunt cele mai importante lucruri și valori pe care le-ai respectat ulterior?
Valorile pe care mi le-au transmis părinții mei am încercat de cele mai multe ori să nu le omit. Am avut parte de o familie care a fost foarte exigentă cu mine, dar în același timp mi-a dat libertatea să fac prostii și să înțeleg ceea ce înseamnă repercusiunile unei greșeli. Am fost și pedepsit de foarte multe ori, m-au criticat pentru greșelile pe care le făceam, dar niciodată nu au uitat să mă încurajeze, să mă iubească și să-mi transmită încredere în deciziile mele de la momentul respectiv. Sunt lucruri pe care încerc și eu, la rândul meu, să le transmit copiilor mei.
Adică…
Sunt lucruri bune și lucruri rele pe care le faci de-a lungul vieții. Înveți din lucrurile rele, înveți și din lucrurile bune și trebuie să îți menții cât de cât un echilibru emoțional și o stare de modestie. E OK să greșești. Eu, ca părinte, sunt în spatele tău să te susțin, să te îndrum, să te învăț că a greși e OK și că nu trebuie să-ți faci probleme din punctul ăsta de vedere. Pentru mine, o greșeală e un motiv de noi oportunități, de învățături care te vor ajuta să crești și să treci prin viață mult mai ușor, mai liber, mai asumat.
Cristi Chivu: „La 16 ani jucam în Divizia B”
Ai debutat în prima ligă la 17 ani neîmpliniți.
Da, 17 cred că aveam. Jucasem în Liga a doua la 16 ani.
Cum ți-ai stăpânit emoțiile intrând în liga celor mari?
Un lucru care probabil m-a ajutat din punct de vedere fotbalistic a fost acela că eu, până la 16 ani, am jucat cam toate pozițiile într-o echipă de fotbal. Am început ca atacant, am trecut extremă, am jucat număr 10, am jucat număr 6. Cred că așa am și debutat în Divizia B, ca număr 6. Apoi la loturile naționale de juniori eram selecționat ca mijlocaș. A intervenit o problemă cu fundașul stânga care se accidentase (n.r. - la CSM Reșița) și singurul jucător de picior stâng care putea să-l suplinească eram eu.
Și?
M-a întrebat domnul Sdrobiș dacă cred că pot să joc fundaș stânga, iar eu, ca să joc, am zis că pot să joc oriunde. Și de atunci am rămas fundaș stânga. Mă rog, când m-am transferat la Craiova am jucat mijlocaș cu nea Ilie Balaci, Dumnezeu să-l ierte. A venit domnul Bondrea, a schimbat sistemul cu trei fundași centrali și m-a pus pe mine al treilea în stânga și așa am avut o polivalență. Schimbând foarte des poziționarea în teren, asta m-a ajutat să înțeleg mai mult. E adevărat că am fost ajutat probabil și de dorința mea de a învăța multe lucruri. Eu eram cu brațele deschise și cu zâmbetul pe buze atunci când eram mutat, chiar în timpul unui meci, pe mai multe posturi.
A fost …
Cred că asta a fost o problemă a mea ca jucător, că mă plictiseam foarte repede. Mi se păreau lucrurile foarte ușoare și când intervenea relaxarea mi-o luam rău ... Ori făceam o greșeală, ori exista riscul unei accidentări. Dar faptul că schimbam pozițiile în teren mă ținea cât de cât cu nivelul de atenție ridicat și îmi permitea să joc bine.
Ciocnirea cu adversari mai în vârstă, mai căliți cu nivelul acela, cum a fost pentru un copil de 17 ani?
Am învățat ce înseamnă concurența. Fiind copil, când intri și furi locul cuiva (n.r. - în echipă), îți dai seama automat că nu prea se înghit lucrurile astea, că „vai, e talentat”. Nu, e concurență și trebuie să demonstrezi zi de zi că-ți meriți locul, trebuie să arăți de ce joci în locul altora. Era o competiție sănătoasă din care am învățat că pentru a-mi menține locul trebuie să am evoluții bune, să fiu constant în tot ceea ce fac, că la prima greșeală pot să zbor.
Apropo de cum te priveau cei mai mari, te-a ajutat sau te-a încurcat faptul că erai fiul lui Mircea Chivu?
Am încercat să nu mă gândesc la asta, dar nu mi-a fost ușor. Îmi puneam și eu des problema asta, „oare ce cred ceilalți despre mine?”. Lucrul ăsta m-a făcut să învăț că un lucru important e să câștigi respectul celor cu care lucrezi, al colegilor tăi. Ăsta e un lucru fundamental pe care îl transmit și eu la rândul meu acum copiilor. Respectul lor, al colegilor, este mai important decât orice lucru pe lumea asta, decât orice notă pe care ți-o dă un ziarist, decât orice gând sau judecată pe care o are un antrenor despre tine sau decât suporterii care te încurajează sau te huiduie.
Respectul colegilor e lucru fundamental în viața unui vestiar, în viața unui sportiv, mai ales într-un sport de echipă. Cristi Chivu
Și …
Am învățat să nu stau să mă gândesc foarte mult, ci să-mi demonstrez valoarea, să conștientizez că oricând există presiune asupra mea și că orice greșeală pe care o pot face poate să fie fatală pentru mine. Am încercat să mă focusez pe ce am eu de făcut și să greșesc cât mai puțin. După ce am plecat de la Reșița la Craiova a fost altceva, pentru că deja tata nu mai era … Dar înainte, da, am resimțit faptul că tata era antrenor, mă gândeam că poate să intervină scepticismul din partea anumitor colegi.
Cristi Chivu despre răcirea relației cu Ioan Sdrobiș: „O să-l sun ...”
Înainte de a discuta despre perioada Craiova … Că tot ai pomenit mai devreme despre Ioan Sdrobiș, cel care te-a debutat, în ultima vreme l-am auzit tânjind cumva după o recunoștință care spune că nu mai vine din partea ta, pentru că te-ai supărat pe el dintr-un anumit motiv. Ce s-a întâmplat?
Recunoștința mea e totală, e profundă, e în suflet, în gând. Faptul că n-am mai vorbit cu el e strict problema mea caracterială. Faptul că nu am vorbit cu el mi-a creat așa o stare de disconfort, de rușine, vizavi de omul Ioan Sdrobiș… Probabil că la un moment dat o să pun mâna pe telefon și o să-l sun. N-am nimic personal cu el, nu m-a deranjat cu absolut nimic. Recunoștința mea e profundă, e în sufletul meu. Nu cred, sau poate greșesc, că un telefon ar fi arătat recunoștința mea vizavi de domnia sa. În același timp, am ajuns la o maturitate, am și fire albe în păr, și sunt conștient de faptul că telefonul meu …
Ar fi important.
… i-ar confirma recunoștința mea. Dar recunoștința mea a fost dintotdeauna în sufletul și în mintea mea. O să fac și lucrul ăsta (n.r.- apelul telefonic), o voi face cât mai curând ca să demonstrez că nu am absolut nimic cu el. Până acum ceva timp analizam lucrurile în funcție de cum sunt eu și ce-mi place mie. E, am învățat că în viață nu e doar cum sunt eu și ce-mi place mie, este și ce oferi altora care nu gândesc și nu sunt din punct de vedere caracterial ca și tine. Și atunci o s-o fac…
După un singur sezon la Reșița, ai făcut pasul către prima ligă, la Universitatea Craiova. De ce nu ai ales Steaua? Știu că aveai deja un contract semnat cu Steaua, nu?
Da, aveam un contract semnat cu Steaua, fusesem la București. Ăsta ar fi fost visul lu’ tata. Deși tata, oltean de origine, ținea cu Universitatea Craiova, a zis că singurul club în care pot să fac performanță și care mă va ajuta să cresc era Steaua. Dar cât el a fost în viață n-a existat nicio ofertă din partea Stelei. Toate au intervenit după decesul lui. Am avut Steaua, am avut Rapid cu domnul Copos care insista, era și primul an al lui Mircea Lucescu pe banca Rapidului. Plus Craiova, cu nea Ilie Balaci care insista să merg la Universitatea.
„Lui Copos cred că și acum îi pare rău că m-a ratat”
Și?
Semnasem un contract cu Steaua care devenea valabil în momentul în care se plătea suma respectivă de transfer către Reșița. Dar mai toate echipele, în afară de Craiova, își doreau să nu plătească mai nimic Reșiței. Și eu am zis că dacă tata a jucat și a fost antrenor aici, e de datoria mea morală să ajut clubul. Eu mi-am dorit o sumă de transfer, Reșița să încaseze o anumită sumă de bani …
Și doar Craiova a fost dispusă să …
Da, doar Craiova a fost dispusă să facă pasul ăsta. Mie mi se propusese un contract mult mai mare dacă nu plăteau pe mine o sumă de transfer. Am refuzat total.
Deci tu ai ales un salariu mai mic, dar mai mulți bani pentru clubul CSM Reșița?
Da. Plus că era nea Ilie Balaci, plus că era Craiova, echipa mea de suflet, plus că eu credeam în proiectul respectiv. Și ce a mai contat foarte mult a fost că eram mai aproape de Reșița, mai aproape de mama, care avea nevoie de copiii ei. Chiar dacă nu mai eram în același oraș, pentru mine și sora mea era important să fim cât mai aproape de ea (n.r. - tatăl lui Cristi Chivu se stinsese din viață recent).
E surprinzător că n-a reușit să te convingă nici măcar Mircea Lucescu, pentru că el de obicei avea argumente.
Cu nea Mircea am vorbit foarte puțin.
Mai mult cu Copos?
Da. M-a sunat și mi-a zis că trebuie să mă hotărăsc într-o oră dacă vin la Rapid sau nu. Și să vin fără ca el să plătească.
Părea că îți face practic o favoare.
Și eu i-am zis „Nu mai sunați, că nu vin!”. Îi pare rău și acum, îmi zice de câte ori mă întâlnesc cu el.
Te-a luat prea tare.
Da, m-a luat prea tare și, din ce am citit, a făcut asta și cu Tamaș, și cu Mutu. A făcut asta mai cu toți. Cred că era o strategie. Probabil că acum îi pare rău de foarte multe lucruri. Dar asta nu-i ia cu nimic din meritele pe care le-a avut, cu nea Mircea a câștigat și fără Chivu, și fără Mutu, și fără Tamaș. A câștigat campionatul, a câștigat trofee importante.
„Am avut mereu în gând promisiunea făcută tatălui meu înainte să-și dea ultima suflare”
Craiova a fost doar un pas scurt, intermediar, în drumul tău către străinătate. Ajax a plătit vreo 3 milioane de de dolari în vara lui 1999 pentru tine. La ce se gândea un puști de 19 ani călătorind singur către Amsterdam, noua lui casă și provocare?
Era un vis de-ale mele. La mine, totul se rezumă la un singur lucru: promisiunea pe care i-am făcut-o tatălui meu pe patul de moarte, înainte să-și dea ultima suflare. Asta are legătură cu tot ceea ce am făcut eu din momentul respectiv în viața mea. Îmi doream foarte mult această oportunitate, era vorba despre Ajax și odată ajuns acolo totul s-a legat de promisiunea respectivă, și anume că orice aș face, o să am grijă de mama, o să fiu responsabil, capul familiei. Toate lucrurile pe care le-am făcut după acea noapte au legătură cu promisiunea asta. Mi-am dorit la Ajax să mă impun …
Promisiunea …
Promisiunea a fost că voi fi responsabil, să nu-și facă griji că o să am grijă de mine și de familie. Să merg la Ajax pentru mine era un pas important în viață, în carieră, dar în același timp aveam posibilitatea să mă țin de promisiune. N-a fost ușor! Pfff … Am stat șase luni într-o cameră de hotel. Dar am avut oportunitatea să debutez destul de repede, chiar dacă la început nu prea jucam, eram pe banca de rezerve și mă trimiteau lunea să joc la echipa a doua.
Și cum ai trecut peste?
Atunci când mi s-a dat posibilitatea am profitat de ea pentru că mă simțeam pregătit. Cred că mulți n-au setup-ul ăsta mental, adică eu mă pregătesc pentru ca atunci când tu îmi oferi posibilitatea, eu să-ți demonstrez că sunt pregătit și că sunt o persoană pe care te poți baza. Mulți n-o văd ca pe oportunitate, nu o văd ca pe o pregătire psihică și fizică pe care trebuie să o faci. Eu nu am căutat niciodată scuze să zic „aaa, nu mă bagă pentru că nu știu ce”. Am zis „eu mă pregătesc pentru mine și atunci când îmi vine oportunitatea să demonstrez că se pot baza pe mine”. Am primit-o și din momentul ăla n-am mai ieșit din echipă.
Cristi Chivu: „Afară nu te pupă nimeni în fund, nu îți plânge nimeni de milă”
Cât de complicat este pentru un copil să se adapteze într-o cultură occidentală și foarte competitivă?
E greu, pentru că era primul pas pe care îl făceam. Să plec din țară fără familie, fără persoane dragi mie care tot timpul mi-au fost alături. Dar eram setat pe obiectivul pe care îl aveam de dus la bun sfârșit, și anume să devin un nume, să devin un jucător care să joace la un nivel cât mai mare în fotbal. Știam că e vorba de multă muncă, știam că e vorba și de răbdare, știam că e vorba și de a fi pregătit noilor cerințe. Am încercat să mă adaptez cât mai repede, pentru că oricum alte soluții nu ai. Nu ești pupat în fund, nimeni nu îți plânge de milă, nimeni nu așteaptă ca tu să treci peste perioada de adaptare, toți vor rezultate imediat. Dar am avut norocul să întâlnesc oameni care chiar au avut răbdare cu mine, pentru că începuturile mele n-au fost foarte simple.
Adică?
Îmi amintesc că am luat cartonașe roșii pe bandă rulantă din dorința de a demonstra cât mai multe, dar sunt episoade care m-au întărit. M-au făcut să înțeleg anumite lucruri și care erau limitele mele în momentul respectiv. Am învățat că zi de zi sunt pus la încercare, zi de zi trebuie să demonstrez că merit locul în echipa respectivă. Am învățat ce înseamnă leadership, acolo am învățat că trebuie să mă schimb și din punct de vedere caracterial. Pentru că eu, noi, am crescut într-un mediu în care țineam capul plecat și îmi era rușine și de umbra mea, mai ales atunci când aveam de discutat cu colegi, cu antrenori sau cu oricine mi-ar fi pus o întrebare. Și am învățat că trebuie să mă schimb, pentru că vedeam libertatea pe care o aveau ei sau copiii de vârsta mea ori chiar mai mici decât mine …
Olandezii?
Da, olandezii. Aveau libertate în a-și spune punctul de vedere, iar eu încercam să spun doar cât să nu deranjez. Și mi-am dat seama că e un lucru greșit, că felul în care am fost crescut nu se pupă cu mentalitatea lor. Și m-am schimbat, pentru că atunci când îmbrățișezi o cultură și vrei să te adaptezi cât mai ușor, nu ei trebuie să se schimbe după tine. Tu ești cel care trebuie să schimbe după ei. Asta am făcut și mi-a fost mult mai ușor apoi. Dovada e că după doi ani am devenit căpitanul echipei și deja îmi câștigasem un statut în clubul și în vestiarul respectiv. Și mi-a fost de folos și pentru următoarea etapă a carierei mele, în Italia.
Ai avut vreun moment în care simțeai că poți ceda? L-ai sunat vreodată pe Becali să-i spui „gata, vreau să plec, nu mai rezist”?
Nu, nu, nu. N-am vrut niciodată. Sau poate … Era ceva, dar nu din punct de vedere fotbalistic, profesional. Erau niște etape ale vieții. Trecuse un an de la moartea tatălui meu, iar eu n-am avut timp să țin doliu, să am o perioadă în care să-l plâng. Tata s-a stins noaptea, iar eu a doua zi am jucat un meci. Am încercat să nu mă gândesc prea mult, să mă focusez pe creșterea mea, pe cariera mea. Am plecat la Craiova, acolo la fel, totul a decurs pe repede înainte și probabil că la Amsterdam, fiind dintr-odată singur, am avut timp să mă gândesc și la ceea ce traversasem eu din punct de vedere emoțional.
Și?
N-a fost ușor … Mi-a fost greu, dar asta nu mi-a influențat cu nimic mentalitatea și percepția vizavi de ceea ce trebuie să fac în viața profesională. Ulterior, într-adevăr, am avut și căderi importante. Și cineva important m-a făcut să înțeleg că sunt niște traume care mi-au rămas întipărite în suflet și în minte. Ceea ce am făcut eu în acei 2-3-4 ani după moartea tatălui meu …
O dezvoltare explozivă care a lăsat în urmă niște lucruri emoționale nerezolvate ..
Neterminate, da. Și a trebuit să le rezolv la un moment dat.
Prin terapie?
Nici măcar prin terapie. Eu am fost la psiholog de foarte multe ori și nu mi-e rușine s-o spun. Dar persoana respectivă despre care vorbesc n-avea legătură cu psihologia, pur și simplu erau niște lucruri emoționale discutate cu o persoană care avea anumite capacități intelectuale și … m-a descărcat, m-a descărcat emoțional de toate lucrurile pe care le acumulasem și mi le pusesem singur în cârcă.
Cum a rezistat tentațiilor din Olanda: „Am văzut multe …”
Discutând despre adaptare, acum cred că sunt zeci de mii de tineri care pleacă din țară la studii în străinătate și trec, la fel cum ai trecut și tu acum 20 și ceva de ani, prin dificultăți de adaptare la culturi noi, la anturaje noi șamd. Ce sfaturi le-ai da, apropo de integrare și de înțelegere a noului setup în care se dezvoltă?
Le-aș spune că orice obstacol e oportunitate de a învăța ceva. Că ceea ce știm are o limită, ceea ce nu știm e fără limită și să fie deschiși în a ieși din zona de confort pentru a învăța lucruri noi. Cred că despre asta e vorba până la urmă. Lumea e mică. Felul în care ești perceput până îți câștigi un anumit statut nu e ușor, dar fii tu însuți!
Pentru mulți români, Olanda însemna pe-atunci un tărâm așa, plin de pericole și de tentații. Cum reziști tentațiilor ca sportiv?
Având bine determinat în cap ce vrei să faci în viață. În ‘99 - 2000, primul an al meu în Olanda, îmi doream din tot sufletul să merg la Campionatul European din 2000. Cred că debutasem deja la națională într-un amical din Cipru, pe când eram la Craiova, dar nu eram în cărțile lui Pițurcă. Nu mă chemase absolut deloc în campania de calificare, mergeam la U21, însă undeva în sufletul meu aveam ca obiectiv să fac parte din lotul care mergea la Euro.
Și asta te-a ajutat să nu îți pierzi capul în primul an de Olanda.
Asta m-a ajutat să fiu focusat pe obiectiv. Mergeam în cluburi seara, am văzut foarte multe lucruri, dar atâta timp cât tu ai în cap un obiectiv bine definit - și aici ține și de educația pe care am primit-o, bagajul cu care vii de acasă, asta m-a făcut să stau departe de acele tentații. Nici nu cred că mi-am pus vreodată problema că aș încerca să văd cum e. Nu, niciodată. Pur și simplu, pentru mine nu existau. Evitam cât puteam să stau în preajma oamenilor care aveau anumite preocupări ... Și cred că educația pe care am primit-o de acasă a fost cel mai important lucru. Plus motivația pe care o aveam la vremea respectivă.
Cristi Chivu la Euro 2000: „Îmi tremurau picioarele”
Ai vorbit despre obiectivul pe care îl aveai atunci, anume să ajungi la Euro 2000. Te-ai impus la națională cu o intrare fantastică, ai ajuns la Euro, ai fost titularizat și ai dat gol cu Anglia.
Până să ajung la Euro n-a fost ușor. Am trăit și eu emoția, „sunt pe listă, nu sunt pe listă”. Deja îmi câștigasem locul la Ajax, jucam meci de meci, evoluțiile mele erau destul de apreciate. Am fost convocat la echipa mare în ultimele două meciuri din acea campanie cu Pițurcă, dar n-am jucat. A urmat lista lungă pentru Campionat European, îmi disputam locul cu Fane Nanu. Și când a venit lista finală eu eram pe listă, Fane Nanu nu era. Deci n-a fost ușor. Și acuma întrebarea era: eram pregătit sau nu să joc un Campionat European alături de idolii mei din copilărie?
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
Până la urmă e vorba și despre curaj sau inspirație din partea antrenorului. Acum te confrunți și tu cu situații de acest gen, câteodată simți că trebuie să împingi pe cineva chiar dacă nu e pregătit 100%, nu?
Da, da.
Îți mai amintești ce ți-a spus nea Imi înainte de Euro?
Nu doar nea Imi, ci și cei doi Gică (n.r. - Hagi și Popescu), și toți colegii de la vremea respectivă care aveau o anumită experiență. Mi-au zis „Fă ce știi, nu te gândi prea mult la cine e în fața ta”. Pentru că am avut norocul, ha-ha-ha, să-i am în fața mea pe … În primul meci a fost Mehmet Scholl, dar pe teren mai erau Matthaus, Hassler, Bierhoff. În al doilea meci cu Figo a trebuit să mă confrunt din postura de fundaș stânga, în al treilea cu Beckham. N-a fost ușor! În primul meci am avut emoții, în primul meci cu Germania îmi tremura piciorul rău de tot. N-am zis nimănui. Obișnuiam să-mi pun feșele pe gleznă singur și nu reușeam să-mi țin piciorul că-mi tremura foarte tare. Dar am zis „băi, sunt aici, am lângă mine 10 colegi cu o anumită experiență, care și-au arătat disponibilitatea de a mă ajuta când o să am nevoie, hai să o facem! Să rupem norii, că oricum n-avem nimic de pierdut!”.
Și i-ai rupt.
E, i-am rupt … Nu știu dacă i-am rupt, dar am fost pregătit și de la meci la meci …
Cum n-ai rupt? Păi, golul cu Anglia …
Da, dar era al treilea meci. Până la ăla cu Anglia a trebuit să joc alte două meciuri care n-au fost ușoare din punct de vedere emoțional. Dar, vezi, unitatea unui grup de multe ori transmite foarte multe lucruri unui jucător care probabil din punct de vedere emoțional nu era pregătit să joace la nivelul ăla. Asta m-a ajutat foarte mult. Faptul că ei m-au acceptat și mi-au dat încredere.
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
