Publicat:
31.05
Actualizat: 08.06
- Cristi Chivu, apariție rară pentru publicul din România, a acordat la Milano un interviu amplu pentru cititorii GOLAZO.ro.
- Chivu se dezvăluie rar pe sine și nu știm de ce a ales o publicație nouă. Ce știm e de ce am ales noi să-l avem pe Chivu “în deschidere”.
- Am preferat o lungă conversație pentru public cu Cristi Chivu pentru că vom munci ca să oferim cititorilor aceleași valori care au definit cariera căpitanului echipei naționalei, acum antrenor: curaj, pasiune și calitate.
- În interviul pentru GOLAZO.ro, Cristi Chivu mărturisește oamenilor, la un nivel de intimitate personală probabil în premieră, întâmplările și credințele care descriu frontal aproape trei decenii de fotbal la vârf, românesc și internațional.
- A vorbit despre Mutu, Mourinho și Hagi așa cum nu îi cunoaștem, despre momente în care a fost literalmente aproape de moarte, perioade de triumf, regrete de la echipa națională și lucruri pe care, într-un final, trebuie să le știm. Chivu n-a fugit de nicio întrebare.
- Cine știe, poate că opiniile deopotrivă ferme și echilibrate ale unui căpitan legendar al ”tricolorilor” sunt o avancronică necesară a drumului naționalei noastre la EURO 2024.
- Dialogul va fi publicat în 3 episoade. Primul, cel de azi, este despre secretele uriașului laborator de muncă serioasă care este fotbalul italian, dar și despre cât de mândru e Chivu de ”românii mei”. El spune că, atunci când a venit în Italia acum 21 ani, românii aveau aici o imagine precară. Astăzi, nu mai e deloc așa. Iar el se consideră, oriunde va ajunge, unul dintre ei.
Terasa de la etajul 7
În Milano bate vântul și picură. Fumul de țigară se dizolvă în fundalul dominat de câțiva zgârie-nor atipici acestui oraș clădit înainte de Hristos. “Nu pot să mă las … E singurul meu viciu, dar măcar fumez din astea subțiri”.
Pe terasa apartamentului său de la etajul 7, Cristi Chivu fumează într-o pauză a interviului în care își răscolește trecutul pentru publicul GOLAZO.ro. Ne-am întins la vorbă, îi face plăcere să se deschidă pentru români. Și, ohoooo!, are ce povesti.
”Copilul bun” al fotbalului românesc a început să încărunțească
La aproape 44 de ani, Cristi e neschimbat, arată de parcă mâine ar fi gata să intre în finala UCL. Doar că pe la tâmple încep să sclipească și câteva fire albe.
”Copilul bun” al fotbalului nostru din anii 2000 și ultimul român câștigător de Liga Campionilor se pregătește să intre în liga celor mari, să antreneze o echipă de seniori după 6 ani în care a fost în “internship” la copii și juniori, adunând trofee și experiență la Inter Milano.
Fidel propriului stil
Suntem într-un complex rezidențial fără fițe, la câțiva kilometri de castelul Sforzesco și de Domul din Milano. Chivu a fost exponentul moderației în generația sa. Și-a păstrat stilul peste ani, cu netulburată fidelitate față de echilibrul vieții și al bunurilor care îl înconjoară.
Antrenorul nu e înconjurat nici de lux, nici de kitsch. Apartamentul e decorat minimalist, în culori neutre, o tihnă te învelește, atentă.
Un pui al trofeului Champions League stă timid într-un capăt de raft pe hol, parcă pentru a lăsa prim-planul adevăratelor comori: poze de familie cu Cristi, Adelina și cele două fete ale lor, Anastasia (13 ani) și Natalia (15 ani).
“Am și o replică în mărime naturală, dar e pe undeva pe la subsol, într-o boxă. Nu e bine să trăim din amintiri … Când am fost la un pas de moarte, cu craniul găurit, mi-am reașezat prioritățile. Atunci mi-am dat seama ce contează cu adevărat în viață”.
Cristi Chivu, în vestiare cu Mourinho, Ibrahimovic, Capello, Mancini, Totti sau Ranieri
Înainte să intrăm în interviu, un disclaimer necesar, ca să nu uităm cu cine vorbim:
- Chivu a jucat la Ajax Amsterdam, AS Roma și Inter Milano. Și a fost, la un moment dat, cel mai scump fundaș din lume.
- Chivu a fost liderul generației sale, căpitan al naționalei cu care a mers la două Europene.
- Chivu a câștigat 12 trofee în Olanda și Italia: titluri naționale, cupe, Champions League și Mondialul Cluburilor.
- Chivu a fost antrenat de Mourinho, Capello, Mancini, Koeman, Rafa Benitez, Prandelli, Spalletti sau Claudio Ranieri.
- Chivu a trudit, s-a adaptat, a strălucit și chiar a ajuns căpitan în vestiare în care a fost coleg cu Ibrahimovic, Totti, Zanetti, Crespo, Stankovic, Laudrup, Snjeider, Figo, Vieira, De Rossi, Montella, Cassano, Van der Vaart, Panucci, Toldo, Cordoba, Materazzi, Adriano, Forlan, Balotelli, Quaresma sau Eto'o.
Cristi, în primul rând felicitări pentru că ai terminat pe primul loc campionatul Primavera cu Inter Milano (n.r. ulterior a pierdut în semifinala play-off-ului). Cum a fost sezonul ăsta pentru tine și echipa Under 19?
A fost bine. E o echipă pe care am construit-o încă de anul trecut. După ce am câștigat campionatul acum 2 ani, a trebuit să schimbăm trei sferturi din jucătorii pe care îi aveam, venea o nouă generație. Spre bucuria noastră, cei noi au răspuns destul de bine, în special pe sfârșitul sezonului trecut. S-a văzut o creștere exponențială pe care au continuat-o și în acest an, desi procesul de selecție e foarte lung și foarte greu de făcut, pentru că ce e bun la 15-16 ani s-ar putea să nu mai fie bun la 17-18 ani. Te aștepți la orice, plus că mai sunt jucători care fac saltul calitativ sau cresc din punct de vedere fizic și preferă să meargă să joace deja la seniori, dacă li se oferă această oportunitate. Deci e o schimbare continuă, un amalgam, un du-te-vino de jucători.
Tu ești la al șaselea an la Inter.
Da, am început cu Under14, apoi U17, U18 și acum termin al treilea an de Primavera, adică U19.
Ce ai învățat în toți acești ani ani de muncă alături de copii?
Ei au învățat de la mine și eu de la ei. Am învățat multe. Tranziția de la jucător la antrenor nu e atât de simplă. N-are nicio legătură cu cunoștințele pe care le-ai acumulat tu ca jucător, cu ceea ce făceai tu pe teren. Pentru că aici e vorba despre ce transmiți, aici înveți să lucrezi cu oameni. Eu, la Primavera, am 14 oameni în staff: secunzi, colaboratori, preparatori fizici și de portari, team-manager, match analist, staff medial ... Deci înveți tot ce înseamnă HR, relații umane.
Asta e vorba din punct de vedere extra-fotbalistic.
Da, iar din punct de vedere fotbalistic înveți cum decurge o săptămână de antrenamente, setezi obiectivele pe care le ai zi de zi, înveți să citești jocul în timpul lui, înveți să pregătești un meci din punct de vedere tactic. Înveți să schimbi, înveți să te adaptezi oricărei situații, înveți să ascunzi niște defecte pe care anumiți jucători le au. Cel mai important lucru este creșterea individuală a jucătorilor, care automat se traduce în creșterea colectivului. Despre asta e vorba când ești antrenor la un centru de copii juniori și probabil că 80% din aceste lucruri le duci mai departe și către momentul când antrenezi adulți, seniori.
Cristi Chivu: “Am preferat să o iau de jos”
Cum ai resimțit tu trecerea de la fotbalist de top, cu titluri importante și Champions League în palmares, la antrenorul unor copii de 14 ani?
Am început cu multă modestie. Nu mă simțeam pregătit și voiam să văd dacă sunt pasionat să fac lucrul ăsta. Mie mi s-au oferit mai multe variante în club la vremea respectivă, printre care să antrenez și o grupă mai mare. Am preferat să o iau de jos, de la Under 14. Am început cu grupa celor născuți în 2005, exact cei pe care îi antrenez acum la Primavera.
Mai sunt copii de la U14le de acum 6 ani rămași în echipa lui Inter până la U19?
Sunt 12, e record. Aveam 13, dar Pio Esposito a preferat să meargă să joace în Serie B, la Spezia. Se pare că a fost o grupă bună, copii care au înțeles ce înseamnă fotbalul de performanță, munca pe care trebuie s-o depui, sacrificiile pe care trebuie să le faci și pregătirea mentală, că până la urmă diferența o face acest aspect.
Pentru ei ce înseamnă să fie antrenați de un fost fotbalist foarte cunoscut, foarte important?
Avantajul de fost jucător când te apuci să antrenezi durează foarte puțin. Ai o credibilitate și o imagine, se uită la tine ca și cum ești atotștiutor, asta te face să câștigi un pic de timp la început, după care contează cunoștințele pe care le ai și ce reușești să transmiți mai departe. Dar da, copiii sunt curioși. Știu probabil că atunci când explic un lucru le vorbesc tot timpul din experiență personală, din ceea ce am trăit eu.
Nu le vorbești din cărți, adică.
Da, eu le spun din experiența mea care-s principalele lucuri pe care trebuie să le aibă un jucător care vrea să devină profesionist. Totul se învață. Înveți și la 27 de ani sau la 30 de ani din punct de vedere tactic, poți să crești din punct de vedere fizic oricând, făcând o pregătire bună. Ceea ce contează cel mai mult e aspectul mental pe care trebuie să ți-l construiești de mic. Să fii pregătit să te confrunți cu foarte multe obstacole peste care trebuie să treci, să le iei în piept, să ai curajul să nu să le ocolești.
“Familiile greșesc de multe ori”
Provocările venite odată cu vârsta sunt aceleași, indiferent de condițiile pe care le ai ca tânăr fotbalist. În Italia, ce-i face pe juniorii care ajung la echipe ca Inter, AC Milan, Juventus, să se piardă pe drum?
Statistic vorbind, procentul celor care reușesc este foarte mic. Ca și în viață, de altfel. Dacă nu mă înșel, o statistică recentă spunea că la centrele de copii și juniori din Italia sunt cam 80.000 de jucători legitimați, iar procentul de reușită, adică cei care ajung să aibă un contract de profesionist, deci să joace la nivel de Serie C, Serie B sau Serie A, este de 0,02%. Acum, depinde de tine cum te încadrezi. Dacă vrei să fii în cei 0,02% ține de foarte multă muncă, de sacrificii, de pregătire mentală și de un pic de noroc. Talentul? Sunt foarte mulți copii talentați care riscă să se piardă pe drum. Sunt mai mulți factori care influențează lucrul ăsta.
Care sunt?
Unul din ele anturajul, oamenii care sunt în jurul acestor copii, familiile lor și al treilea aspect este cel financiar. Când ai un contract, că e mare, că e mic ... La nivelul ăsta, când li se dau niște bani pe mână copiilor, riscă să piardă un pic contactul cu realitatea.
Familiile cum pot influența negativ un tânăr fotbalist?
Familia e importantă în a-ți alege mentorul, mă refer aici la impresar, care trebuie să aibă o viziune destul de low-profile. Din punctul meu de vedere, impresarul trebuie să-i spună jucătorului că antrenorul are întotdeauna dreptate. Să nu-i spună alte lucruri, pentru că atunci copilul devine din ce în ce mai confuz. "Ăsta îmi zice că am echipe, că sunt bine văzut, că sunt oferte pentru mine". Tu, ca antrenor, îi spui "mai ai mult de muncă, pentru că îți lipsește asta, asta, asta", e pregătirea mentală pe care trebuie să i-o faci. Familiile, la rândul lor, de multe ori greșesc și atunci intervine o stare de foarte mare confuzie la nivel mental asupra jucătorului, nu mai știe în cine să aibă încredere intern. Inter și celelalte mari cluburi la nivel de centre de copii juniori știu lucrul ăsta și pregătesc familiile încă de foarte mici, spunându-le și explicându-le cam care e realitatea.
Să nu se entuziasmeze după prima pasă spectaculoasă a copilului.
Da, dar e un proces destul de de greu. Trebuie să ai foarte multă răbdare și tu, ca antrenor, și ei, ca responsabili ai Centrului de copii și juniori, pentru că au văzut multe, s-au întâlnit cu foarte multe situații în care jucătorul s-a pierdut tocmai din cauza asta.
“Perlele” antrenate de Chivu la Inter
Spune-ne câțiva jucători talentați pe care i-ai antrenat în ăștia 6 ani și care au făcut deja pasul spre fotbalul important.
Pentru mine, toți sunt talentați. Ca antrenor, ai preferințe, îți place ce vezi la câțiva dintre ei, dar în același timp eu îi tratez pe toți la fel. Pentru mine, toți au posibilitatea de a ajunge sus, mă refer chiar și la cei care au mai puține minute jucate în timpul unui sezon. Atâta timp cât ești preocupat de creșterea lor individuală, atâta timp cât vezi că din partea lor există un răspuns pozitiv la ce încerci să le transmiți, toți au posibilitatea. Dacă vorbim despre cei care joacă deja in Serie A, Serie B sau prin alte părți, ar fi Casadei care a ajuns la Chelsea (n.r. transferat acum 2 ani pe 15 mil euro, împrumutat ulterior la Reading și Leicester), Zanotti e la St. Gall în Elveția, Fabian e la Bologna în Serie A ...
Și?
Eu cred că toți ceilalți au posibilitatea să ajungă sus. Unii o fac mai repede pentru că excelează cu anumite calități, iar ceilalți probabil că trebuie să-și facă un pic de ucenicie prin Serie C sau Serie B, pentru ca apoi să explodeze. Depinde de ei! Depinde de ce au înțeles, ce vor, care e obiectivul lor. Impactul, la trecerea de la U19 la o echipă de seniori, e destul de mare. Din punct de vedere fizic, din punct de vedere al cerințelor.
Al concurenței.
Al concurenței, sigur. Începe o luptă, o concurență sportivă, și cine e mai bun joacă. Mulți înțeleg asta de la început. Sunt și mulți care se șochează, e un impact foarte mare pentru ei atunci când fac trecerea asta, dar cu timpul învață să dea din coate, învață ce înseamnă fotbalul profesionist la nivel de de adulți.
Tu cum te-ai descrie ca antrenor după acești 6 ani? Analitic, echilibrat, speculativ, impulsiv …
Eu sunt un dur sensibil.
Cum vine asta?
La mine e o dictatură democratică. Am învățat, adică viața și experiențele pe care le-am avut ca jucător, dar și acum, ca antrenor, m-au învățat că înainte să cer, trebuie să dau. Atâta timp cât eu îți ofer ceva îmi permit să mă poziționez în așa fel încât să pretind de la tine excelență. E o chestiune de fler, dar încerc să înțeleg anumite situații când trebuie să fiu dur și anumite situații când trebuie să mai închid un ochi și să lași de la tine. Pentru că așa cum îți ziceam mai devreme, aspectul mental e cel care face diferența.
Și la ce nu închizi ochii niciodată ca antrenor?
La disciplină. Asta îl influențează direct pe cel de lângă tine. Eu vreau să creez un grup cu o mentalitate de învingător, iar atâta timp cât te gândești doar la tine și ești egoist... Nu accept lucrurile astea! Ca să creezi un grup cu o mentalitate de învingător, ai nevoie de oameni care să aibă o anumită sensibilitate pentru cel de lângă, să-i înțeleagă nevoile, să-l înțeleagă ca persoană. Grupul dă calitate colectivă, dar în același timp te crește și ca individ. Trebuie să-ți pese de cel de lângă tine. Ăsta cred că e secretul unei echipe care vrea performanță. În același timp, există o creștere individuală din punct de vedere emoțional, din punct de vedere al mentalității, pentru că eu trebuie să excelez în ceva ca să inspir oamenii.
Cristi Chivu: “Sunt pregătit să antrenez la seniori. Vreau presiune și performanță!”
Te simți apreciat de puștii pe care îi antrenezi?
Nu mi-am pus întrebarea asta niciodată, dar cred că da. Mi-am câștigat credibilitatea explicând, făcând și prin felul meu de a fi ca persoană.
Ai fost fotbalist și sigur ai avut antrenori pe care împreună cu colegii tăi îi mai bârfeai.
Bârfa face parte din ... Dar eu nu am judecat niciodată un antrenor. Cred că sunt o excepție. Am și avut norocul să joc mai tot timpul, asta facilitează felul în care te raportezi la antrenori. Probabil că trăind în casă cu tata, un antrenor, mă rog - de nivel destul de mic, m-a făcut să mă uit la mine, să vorbesc cu mine, să mă uit în oglindă mai des decât o fac mulți alții. N-am căutat niciodată scuze, mi-am zis că problema a fost tot timpul la mine și am încercat să-mi rezolv problemele singur. N-am dat niciodată vina pe un antrenor, n-am dat niciodată vina pe un coleg.
După acești 6 ani de de "încălzire", te simți pregătit pentru o carieră de antrenor la seniori?
Mă simt pregătit de ceva vreme, doar că am preferat să-mi perfecționez anumite lucruri, să-mi construiesc o identitate și un ideal al convingerilor pe care le am, dar în același timp am învățat să mă modelez și pe materialul cu care lucrez. Tu îți creezi o identitate sau ai o idee în cap despre ce ai vrea să faci, dar contează și cu ce lucrezi. Și atunci există riscul să fii puțin inflexibil din punctul ăsta de vedere, iar în acești 6 ani eu am încercat să învăț cât mai multe lucruri din punct de vedere al flexibilității și din punct de vedere al empatiei pe care trebuie să o ai relaționând cu oameni. Să-i înțelegi, să le vorbești. E un proces mult mai complex ca antrenor decât era pentru mine ca jucător, pe vremuri.
Detaliază un pic.
Trebuie să-i tratezi individual, să nu-i bagi pe toți în aceeași oală și trebuie să înveți cum să vorbești, ce să le vorbești și cât să le vorbești, pentru că nu toți sunt la fel. Empatia e importantă în meseria asta, timpul pe care trebuie să-l dedici individual jucătorilor în ultima vreme trebuie să fie destul de mare.
Spuneai mai devreme că pentru fotbaliști e o problemă atunci când fac pasul de la juniorat către seniori. Sunt alte probleme, alte provocări. Bănuiesc că așa este și pentru antrenori, probleme seniorilor sunt altele, răspund diferit la anumiți stimuli. De asta întrebam dacă ești pregătit.
Nu știu cum o să fie. Dar cu siguranță sunt mult mai pregătit decât eram acum câțiva ani.
Contractul tău cu Inter expiră. Ți-ai făcut planul să rămâi în Italia sau cauți alte experiențe afară?
Nu mi-am făcut niciun plan. Eu mă uit doar la un viitor foarte apropiat. Mă preocupă ce e astăzi și mâine, mai departe nu reușesc să văd, am învățat să fac lucrul ăsta de-a lungul timpului. Vorbind de viitor, că trecutul nu mai contează nici atât. Mentalitatea asta am avut-o de mic: oricum nu pot să schimb nimic din ceea ce am făcut, deci important e ce fac azi ca să-mi influențeze ziua de mâine. Revenind, nu m-am gândit absolut deloc pe ce voi face.
Ce simți că ți s-ar potrivi, totuși, ca pas viitor din punct de vedere al principiilor, al proiectului, al obiectivelor?
Îmi doresc un proiect în care eu să fiu pionul principal. Îmi doresc responsabilitate pe termen lung, chiar dacă în fotbal e imposibil. Îmi doresc un club care să aibă ambiție să reușească. Nu-mi doresc mediocritate, nu-mi doresc doar așa ... să supraviețuim, să nu retrogradăm. Vreau foarte multă responsabilitate, pentru că asta am făcut dintotdeauna.
Asta vine la pachet și cu responsabilitatea acestor obiective înalte, ceea ce se transformă în presiune.
E lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult: presiunea. Presiunea face parte din joc și o gestionezi cum știi tu mai bine: prin muncă, prin timpul pe care îl dedici lucrurilor pe care le faci, prin ideile în care crezi, prin empatia pe care o ai cu oamenii cu care lucrezi.
Cum a ajuns Chivu antrenor: “Răbdarea m-a învățat să fiu manager”
După ce te-ai lăsat de fotbal au fost vreo 2 ani în care ai ezitat, adică ai încercat ceva în zona de administrație UEFA, după care ai cotit-o către antrenorat. Ce te-a făcut să schimbi și să încerci antrenoratul?
Ți-am zis, niciodată nu mi-am făcut planuri. Am trăit ziua ca să-mi influențez viitorul. După ce m-am lăsat, am petrecut o perioadă alături de familie, implicându-mă în câteva proiecte low-profile, apoi am avut oportunitatea, datorită lui Ionuț Lupescu, să merg la UEFA ca observator. Era o responsabilitate destul de mare, pentru că învățam pentru prima oară să analizez un joc din punct de vedere tactic, încercam să urmăresc care sunt noile tendințe în fotbal. Am avut posibilitatea să întâlnesc antrenori de renume cu care am stat la masă și am discutat foarte multe lucruri care cât de cât au aprins în mine un pic de pasiune (n.r. pentru antrenorat) și apoi am început școala de antrenor la Coverciano. De acolo a venit posibilitatea de a antrena la Inter, deși primisem de foarte mult timp propunerea să încep la copii juniori, în cazul în care mi-ar fi plăcut.
Și ...
Am zis de ce nu, hai să vedem ce o să iasă. A fost acea posibilitate de a merge la Federația Română de Fotbal cu Ionuț Lupescu, în cazul în care ar fi câștigat alegerile (n.r. în aprilie 2018). N-a fost să fie și mi-am continuat drumul de antrenor.
Și te-a prins.
M-a prins, da, m-a prins.
Cel puțin în România, nerăbdarea celor care se lasă de fotbal este foarte mare. Ar vrea imediat să antreneze la nivel înalt, dacă se poate direct în prima ligă de seniori. Tu cum ți-ai stăpânit pornirea asta de a ajunge foarte repede în prim-plan sau de a arde etapele?
De ce să ardem etapele? Ca să începi de unde am început eu îți trebuie foarte multă răbdare. Nu toți o au și atunci preferă să ardă niște etape. Dar asta nu înseamnă că nu sunt pregătiți, ci doar că ... se schimbă gustul mâncării.
Adică?
Atunci când te duci direct în bătaia focului, te confrunți cu niște probleme sau situații cu care nu te-ai mai confruntat și trebuie să le gestionezi. Nu toți știu să facă asta. De-a lungul unui sezon există foarte mare presiune, există multe probleme pe care, dacă nu ai experiență, nu știi cum să le gestionezi. Cel mai mult contează oamenii de care te înconjori ca să te ajute în astfel de momente. După 6 ani de făcut lucrul ăsta, eu reușesc și singur să-mi dau seama de problemele cu care mă confrunt și cum pot să trec de ele.
Deci răbdarea te-a ajutat să înveți pe propria piele cum să manageriezi diverse situații.
Răbdarea m-a învățat să fiu manager. Răbdarea m-a învățat să citesc jocul, să știu cum să comunic cu oamenii, ce trebuie să comunic în anumite momente, cum trebuie să fac lucrul ăsta și ce am de făcut.
Sunt convins că pe parcurs ai mai avut și scăpări ...
Am greșit foarte mult. Eu, ca antrenor, am greșit de foarte multe ori. Am avut avantajul să lucrez cu niște copii care nu și-au dat seama de greșelile pe care le-am făcut eu. Când faci pasul și te duci să lucrezi cu adulți care au oarecare experiență fotbalistică, ei te judecă și știu când greșești. Eu cu copiii mi-am permis să greșesc, să învăț din greșeli, să experimentez, pentru că am făcut foarte multe experimente cu ceea ce mi-aș dori eu de la echipa mea. Și de asta zic că acum sunt mult mai pregătit decât eram atunci când am început.
Sigur ai mai avut pe parcurs niște oferte care te-au pus un pic pe gânduri și totuși ai preferat să rămâi la juniori.
Nu m-a pus nimic de gânduri, m-am implicat într-un proiect pe care am vrut să-l duc la bun sfârșit. Oferte am avut, sigur că am avut, dar le-am refuzat din start.
Dar uite, să luăm, de exemplu, cazul bunul tău prieten Lobonț, și să zicem că ai fi fost într-o situație similară la Inter și ți-ar fi spus "suntem într-o criză cu Simone Inzaghi, avem nevoie de tine să preiei echipa pe finalul sezonului". Ai fi făcut gestul ăsta?
Nu m-am gândit niciodată la asta, pentru că o criză ca asta nu a existat la Inter. Bogdan a ales cu sufletul, era implicat în proiectul respectiv de la Rapid, s-a hotărât ca antrenorul să fie demis și el a fost rugat să se implice. Probabil că aș fi făcut la fel ca el, știind grupul de jucători cu care lucra, știind la ce se expune. Există un risc pe care ți-l asumi. Și până la urmă, poate să nu fie un risc, pentru că poți să ai o conjunctură bună și să reușești să performanțe sau să îndeplinești anumite obiective.
Spuneai mai devreme că ai avut oferte în ultimii ani. Din România câte au fost?
Nu mă laud cu ofertele pe care le am, că le-am și uitat, le-am refuzat. Au fost și din România, au fost și din Italia, au fost și din străinătate.
Și totuși ai rămas la Milano.
M-am angrenat într-un proiect în care am crezut și care implica automat o dezvoltare a mea din punct de vedere profesional, pentru că probabil acum câțiva ani nu mă simțeam pregătit să iau o echipă de seniori. Asta nu înseamnă că nu-mi place riscul sau că fug de responsabilitate. Pur și simplu să încerc să mă apropii cât mai mult de perfecțiune. Și dacă greșesc, s-o fac în maniera mea și fără să am remușcări că aș fi putut face altfel.
Din România, ofertele au fost doar din zona federală sau și de la echipe de club?
Echipe de club și Federație. Și, și.
Mai urmărește fotbalul din România?
Apropo de România: dacă n-ai băgat de seamă, ai mai mulți ani petrecuți în Italia decât ai trăit în România înainte să te transferi în străinătate.
Am plecat în Olanda la 18 ani, am 43 acum, deci de 21 de ani sunt în Italia. Am destui, da. Sunt un cetățean român internațional.
Cât de român te mai simți? În sensul … cât de mult te mai preocupă din ce se întâmplă în țară?
Eu citesc ziarele românești. Eu nu citesc Gazzetta dello Sport. În casă la mine, în afară de programele de sport atunci când sunt meciuri, niciodată televizorul nu este pornit pe un canal italienesc. Tot timpul e pe canale românești. Deci mă preocupă, citesc, știu tot ce se întâmplă, sunt mai mult decât sunt preocupat de ceea ce se întâmplă în Italia.
Ce te face să tresari din ceea ce se întâmplă acasă?
De obicei, sunt foarte puține lucruri care mă impresionează. Eu încerc să privesc mult mai în ansamblu lucrurile și să încerc să înțeleg de ce s-au întâmplat, chit că e vorba de un succes sau de un eșec. Îmi place să analizez lucrurile, să înțeleg de ce, cum și ce aș fi făcut eu dacă m-aș fi aflat în acea postură. Urmăresc interviuri ale antrenorilor, ale jucătorilor din România, urmăresc echipa națională, urmăresc cam tot ce se întâmplă în fotbalul românesc.
Și …
Mai puțin meciurile de campionat. Pentru că ori nu am timp, ori sunt prea ocupat să pregătesc meciurile mele și atunci dacă mă uit la un meci, mă uit nu mai mult de 15-20 de minute. Dar încerc să-l analizez din punctul meu de vedere tactic, să înțeleg cam ce se vrea. Ideea, identitatea pe care un antrenor vrea să o transmită, de ce face anumite lucruri … Dar n-am răbdare mai mult de 20 de minute.
Și care e impresia pe care ți-o face fotbalul românesc așa, privit pe fugă?
Că sunt câțiva antrenori care din punct de vedere tactic încearcă să facă mai mult decât se făcea înainte. Încerc să înțeleg și cerințele clubului la care lucrează antrenorul respectiv, încerc să înțeleg și istoria, tradiția și tot ceea ce se întâmplă. Sunt multe lucruri bune.
E cineva care ți-a atras atenția în mod particular, cineva pe care l-ai remarcat?
Mi-a plăcut Măldărășanu, de exemplu. Îmi place Gică Hagi, îmi place acum Maxim de la Corvinul, care a dat o identitate importantă unei echipe și a reușit să câștige și Cupa României, total surprinzător. Bine, eu nu judec antrenorii, pentru mine nu există antrenor bun sau antrenor rău. Pentru mine există antrenori care încearcă să facă ceva și atunci trebuie să înțelegi și cu cine are de-a face. Cu președintele, care probabil îi impune anumite lucruri sau are anumite cerințe. Încerc să înțeleg și materialul cu care lucrează antrenorul respectiv și până unde poate să-și întindă plapumă ca să facă ceea ce își dorește.
Cristi Chivu: “Președintele FRF ar trebui să aibă mandate de 2 ani. Ca să nu se plafoneze”
Și, vorbind la nivel general, ți se pare că fotbalul românesc e într-o poziție mai bună decât era acum 5-10-15 ani?
Nu cred, nu cred. Dar în mare măsură cred că principala vină a situației în care se află fotbalul românesc pornește de la copii și juniori. De la ce creezi, de la ce crești. Cred că problema cea mai mare e acolo, pentru că deja când jucătorul a crescut, dacă el n-are fundația bine făcută, e destul de greu să lucrezi cu el. Cred că un lucru important ar trebui făcut la nivel de copii și juniori, să existe academii la nivelul celei pe care o are Gică la Farul. Acolo să creezi prototipul nu ideal, dar prototipul bun ca material, ca și calitate umană, ca sportiv, pentru ceea ce urmează să facă atunci când vine următorul pas.
Ultima ta implicare în fotbalul românesc a fost acum 6 ani, când l-ai susținut pe Ionuț Lupescu la la președinția FRF.
Dacă asta numești tu implicare …
Faptul că l-ai susținut public a fost un semnal, o asumare importantă, pentru că nu ești foarte prezent în viața fotbalului românesc.
Da, dar n-am apucat, asta zic de implicare. Noi n-am apucat să arătăm ce voiam să facem. Așa că … implicare, mai puțin. Era un pas către ce voiam să facem.
Ce te-a făcut să i te alături atunci lui Lupescu, fie și doar la nivel declarativ?
Am crezut în ceea ce putea el să facă. Am crezut că lucrurile se puteau face mai bine și eram convins că lucrurile vor fi făcute mai bine. Din păcate, nu toți au fost de acord cu ideile noastre și atunci a trebuit să ne dăm la o parte …
Ba chiar voturile au fost zdrobitoare în favoarea lui Răzvan Burleanu, care v-a ciuruit.
Da, așa a declarat …
Îmi aduc aminte o declarație de-a ta la acel moment. Spuneai așa: “Odată ce au ajuns la putere, unii țin cu tot dinadinsul să rămână pe un scaun, deși sunt depășiți de fenomen. Lupescu este omul potrivit pentru a recredibiliza fotbalul românesc”. Între timp, conducerile FRF și LPF au rămas neclintite. Cum crezi că trebuie și poate fi revitalizat fotbalul românesc?
Eu aș da mandate din doi în doi ani la nivel de președinte al federației! Dacă în primul an tu aduci o idee - bună, rea, nu contează, și o duci la bun sfârșit, îți dau al doilea an în care trebuie să faci progrese și după aia trebuie să vină altul cu idei noi. E ca în antrenorat. Sunt puțini cei care au stat mult, gen Alex Ferguson la Man United sau acum Klopp la Liverpool. Doar că acolo an de an intervenea o schimbare de jucătorii. Până la urmă e vorba despre partea motivațională și despre stimulul pe care tu îl transmiți cuiva. Sau despre ce-ți aduc ceilalți când vin de afară.
Adică …
Atunci când stai prea mult pe aceeași poziție există o rutină, există o plafonare. Te plafonezi în așa fel încât probabil ideile tale nu mai sunt atât de constructive. Și eu cred că ar trebui schimbat mai des. Cu oameni care vin cu idei noi, oameni care au posibilitatea în doi ani de zile să aducă schimbări majore.
Contra-argumentul ar fi că în 2 ani n-apuci să implementezi aproape niciun proiect …
Bine, 4 ani atunci! Mă rog, două mandate de câte 2 ani.
Acum tocmai se pregătesc să schimbe statutul, să dea și mai multe mandate (n.r. președintelui).
Promiseseră altceva la început. Au zis că Mircea Sandu a stat atâția ani, e vremea să schimbăm lucrurile astea …
Nu te vezi în niciun context cu conducerea actuală a FRF implicat în vreun proiect?
N-am zis niciodată că nu mă văd. Probabil că ideile noastre nu sunt pe aceeași lungime.
Burleanu te-a tot curtat, a tot încercat.
Ideea e că în momentul de față am un angajament, sunt aici. Ambițiile mele sunt probabil opuse sau diferite față de ceea ce gândesc ei să-mi ofere. Eu vorbesc cu oamenii, îi salut dacă mă văd cu ei. N-am pic de ranchiună pentru ceea ce s-a declarat sau ceea ce s-a făcut. Pur și simplu, ideile și obiectivele mele nu corespund cu cele ale Federației Române de Fotbal.
Pe Răzvan Burleanu l-ai refuzat în cel puțin în două-trei rânduri când a încercat să te atragă lângă el, fie ca antrenor la U21, fie în administrație …
Eu nu am vorbit cu Răzvan Burleanu deloc.
Niciodată?!
Ne-am mai văzut pe la meciurile cu UEFA, ne-am mai văzut pe la Champions League. Ne-am salutat pur și simplu când ne-am văzut înainte de un meci sau la pauza unui meci. Dar ca să primesc oferte de la Răzvan Burleanu, niciodată! Probabil că nici nu era normal să mă sune președintele Federației Române de Fotbal să-mi propună mie nu știu ce. Sunt oameni din diferite departamente care se ocupă de acest lucru și de la care, într-adevăr, am primit telefoane și anumite oferte.
În puținele momente în care te-ai intersectat cu Răzvan Burleanu, te-ai simțit OK în relația cu el sau au fost mai degrabă întâlniri de complezență?
Eu nu am niciun fel de problemă cu omul Răzvan Burleanu, n-am avut niciodată. Ne respectăm, adică din punctul meu de vedere există respect. Nu mă costă nimic să salut, să stau de vorbă cu cineva. Dacă sunt întrebat, dacă mi se cer sfaturi, le ofer cu cea mai mare plăcere. N-am avut cu omul Răzvan Burleanu niciodată absolut nimic.
Cristi Chivu: “Percepția italienilor despre români e complet schimbată față de acum 20 de ani. În bine!”
Spuneai un pic mai devreme că ții televizorul deschis pe ce se întâmplă în țară. Cum ți se pare evoluția la nivel de societate în România, fiind plecat de peste 20 de ani de acasă?
Asta e mai greu să judec în momentul în care mă aflu pe o canapea în Italia, să-mi dau eu seama ce înseamnă evoluția societății în România … Vin cu drag în România, pentru mine există aceiași prieteni cu care mă văd, știu care sunt problemele sociale, au fost dintotdeauna, dar există cam în toate statele din lumea asta. Totuși, eu nu pot să judec de pe canapea, stând la Milano, în Italia, ce se întâmplă în România.
Te preocupă ceva din ce auzi, ce vezi, ce se întâmplă în țară?
Mă repet, cine stă afară și nu trăiește în mediul respectiv cred că cel mai indicat ar fi să nu stea să judece sau să-și dea cu părerea. Iar eu mă aflu printre acele persoane care au bunul simț necesar încât să nu judece de aici, de afară, tot ceea ce se întâmplă în țară.
Chiar și aici, în Italia, stai printre foarte mulți români. În 2003, când ai venit tu la Roma, cred că erau undeva la 100.000 de români în Italia. Între timp s-au mai adăugat peste 1.000.000. S-au deschis granițele, oamenii circulă, avem peste un milion de români care trăiesc și muncesc în Italia. Cum simți tu că au evoluat prejudecățile italienilor față de români?
Față de ceea ce era la începuturile mele aici, este total schimbat.
În bine?
În bine! Total schimbat în bine! La începuturile mele în Italia simțeam oarecum reticență, chiar dacă eu mai puțin, pentru că sigur, fiind o persoană publică, pentru mine lucrurile decurgeau mult mai simplu … Dar în ultima vreme, în ultimii ani, crede-mă că românii sunt foarte apreciați! S-a schimbat percepția italienilor vizavi de români și ăsta e un lucru îmbucurător. E un lucru îmbucurător că au venit oameni de calitate și toată lumea și-a dat seama că până la urmă au venit aici să-și construiască o viață, să muncească, să ajute, să încerce să se integreze cât mai repede și cât mai ușor într-o nouă cultură.
Deci ai simțit treptat cum s-a schimbat percepția asta în ani …
E o diferență imensă, crede-mă, imensă!, față de cum era și cum e. Era reticența asta, tot ce se vorbea … Na, au mai existat și anumite mere stricate care au făcut ca această percepție să fie foarte amplificată la început. Dar îți zic, în ultima vreme e mult mai bine.
Practic, te simți mândru de …
Eu mă simt mândru de conaționalii mei care, ca și mine, au posibilitatea să lucreze într-un stat european și au avut bunul simț și luciditatea de a se integra cât mai repede, cât mai bine și cât mai corect în noua cultură.
Întorcându-ne un pic la fotbal și la cum ar trebui să se dezvolte fotbalul românesc, cum crezi că poate progresa fotbalul din România în contextul unor generații ceva mai puțin dispuse la sacrificii decât se întâmpla acum 10-15-20 de ani? Și dacă simți cumva că și în Italia generațiile se schimbă tot în direcția asta.
E o problemă generală la nivel mondial lucrul ăsta. Ideea e să nu cădem în capcana de a idealiza tot ce făceam noi înainte, că pe vremea mea era nu știu cum și voi trebuie să faceți ca noi. Nu, trebuie să te adaptezi la ceea ce se cere în momentul de față. Trebuie să găsești cât mai repede posibil cheia de a-i face să înțeleagă că fără valori, fără niște principii sănătoase în viață n-ai cum să crești din punct de vedere sportiv.
Deci …
Important e cât de repede reușești să le atragi atenția către aceste lucruri. E o generație care are acces la foarte multe informații și crede că le știe pe toate. Dar e o generație care atunci când se confruntă cu probleme cam dă înapoi sau cere ajutor altcuiva să le rezolve aceste probleme. Ideea e să găsești cheia să-i faci să înțeleagă că a avea probleme e un lucru normal. Încearcă să le înțelegi, nu fugi de ele, încearcă să le rezolvi! Dar e o problemă la nivel mondial.
Tu îți mai amintești copilăria ta fotbalistică? Cât de diferite erau lucrurile atunci față de de cum se lucrează acum?
Din punct de vedere sportiv, ei (n.r. copiii de acum) au o problemă. Se antrenează foarte puțin. Noi, pe lângă antrenamentele în cadru organizat la cluburi, aveam și maidanul din spatele blocului, unde puneam două porți cu două ghiozdane și ne jucam de dimineața până seara. Ei nu mai au lucrul ăsta. Ce au ei în plus față de noi? Acces la informații, acces la a vedea imagini cu jucători care deja s-au impus.
Acces la inspirație, practic.
La inspirație, da. Problema e că le lipsesc mentorii, nu mai au mentori. Mentorii lor în momentul de față sunt total greșiți față de ce aveam noi la vremea respectivă. Ca să dau un exemplu, în casa mea venea un avocat, că eram prieteni de familie, și toți voiam să fim ca el din punct de vedere profesional. Sau aveam un jucător pe care îl urmăream și așteptam duminica să vedem rezumatele unui campionat de nu știu unde. Furam de la el și mă duceam pe maidan și încercam să fac și eu ce văzusem la TV.
Și acum?
Ei nu mai fac asta, nu fură, nu sunt preocupați să înțeleagă de ce se fac anumite lucruri. Și nu înțeleg cât de importante sunt acele 10.000 de ore faimoase, de repetiție (n.r. pentru a perfecționa ceva). Dar în același timp ei prind foarte repede. Te ascultă în cele 5 secunde în care sunt atenți, deci tu trebuie să faci totul într-o sinteză foarte scurtă cu care trebuie să intri direct în sufletul și în mintea lor. Ăsta e secretul.
Pe când tu, copil fiind, erai mai supus.
Noi eram supuși, ascultam, eram umili, cu capul plecat și încercam să facem ce ni se spunea să facem. În ziua de azi nu mai e așa. În ziua de azi, tu le zici să facă, ei zic “da” și fac ca ei.
În următoarea parte a interviului, Cristi Chivu povestește pentru publicul GOLAZO.ro:
- Promisiunea făcută tatălui său pe patul de moarte
- Cum le-a refuzat pe Steaua și Rapid la 17 ani
- De ce nu a mai vorbit cu Ioan Sdrobiș, cel care l-a promovat la seniori
- Ce traume i-au influențat primii ani la Ajax
- Ce i-a spus Gică Hagi în vestiar înaintea debutului la Euro 2000, când Chivu avea doar 19 ani
.jpg)
