Publicat:
04.06
Actualizat: 05.06
- Cristi Chivu și poveștile extraordinare ale carierei sale la nivel înalt: Ajax, AS Roma, Inter Milano
- Ce l-a învățat Koeman, când l-a sunat Capello și cum l-a făcut Mourinho să treacă peste avertismentele familiei
- Mărturii tulburătoare despre cel mai greu moment din viață: fractura de craniu din 2010
- Înjurat de fanii Romei, adulat de cei ai lui Ajax și Inter, le-a refuzat pe Real Madrid și Barcelona și a fost cel mai scump fundaș din lume
- Chivu îl apără pe Mutu, vorbește despre comparația eternă cu Generația de Aur și are un mesaj puternic pentru jucătorii "naționalei" înainte de Euro 2024
Cristi, la Ajax ai avut niște colegi fantastici, Van der Vaart, Sneijder, Ibrahimovic … Primii doi, copiii Ajaxului, crescuți acolo. Despre Ibrahimovic știm ce orgoliu mare are, dincolo de valoarea lui fantastică. Cum a fost totuși să le fii căpitan, să domini un vestiar în care erau astfel de jucători?
Bine, ei erau copiii, dar până la ei vorbim de Brian Laudrup, Babangida, Winter, Witschge, Litmanen. Jucători cu o anumită experiență la nivel înalt și care erau pe final de carieră. Ei erau cei cu care trebuia să mă confrunt zi de zi, doar că felul meu de a fi a fost tot timpul să mă apropii de oameni de la care am ce învăța. Și tot timpul m-am apropiat de cei mai în vârstă. Am avut chiar și o problemă cu un antrenor din cauza asta.
Da?
Co Adriaanse m-a chemat la el în birou într-o zi și mi-a zis că de ce nu sunt prieten cu cei tineri și tot timpul sunt în anturajul celor mai în vârstă. Eu aveam 20 de ani și i-am zis că vreau să învăț lucruri de la oameni. Adică ok, știu să stau și cu cei de vârsta mea, dar sunt foarte superficiali. Glumim, râdem, adică e și aia o companie plăcută, dar mai plăcută pentru mine era a celor care au trecut prin viață și de la care am ce fura. Mă rog, s-a încheiat așa. A venit un nou antrenor, m-a desemnat căpitan de echipă și pur și simplu asta a fost. Cred că în anii trecuți demonstrasem deja capacitatea mea de lider și ceea ce reușisem să-mi câștig în vestiarul respectiv.
Era și o cultură a clubului, nu?, să încurajeze tinerii cu personalitate și cu caracter. Și tu te potriveai perfect.
Probabil, dar în același timp în echipă erau Litmanen, Winter, Witschge, Fred Grimm - portarul. Aveau o anumită vârstă și probabil aspirau și ei la recunoaștere. Doar că m-au ales pe mine, iar asta m-a responsabilizat și mai tare. Și am învățat ce înseamnă să fii căpitan, nu doar purtător de banderolă. Să înțelegi anumite lucruri în timpul unui antrenament, să te impui, să iei atitudine. Nu e că tu ești căpitan și gata. Nu! Cu Koeman aveam o înțelegere: “Tu ești mâna mea dreaptă! Orice decizie iei pe teren, eu nu am nicio autoritate, nicio putere. E hotărârea ta, faci ce simți”. Și făceam!
Adică?
Adică eu opream antrenamentele. Când mi se părea că vedeam foarte mare superficialitate, luam mingea mână și începeam să spun ceea ce probabil ar fi făcut un antrenor.
Antrenorul fiind acolo?
Koeman era de față, da.
Deci nu simțea că-i încalci autoritatea, ci din contră?
Era un acord pe care noi îl aveam. Eram implicat și în deciziile disciplinare…
Aveai 21 de ani pe atunci.
21 de ani, da. Nu știu dacă te naști cu asta sau dacă o înveți, habar n-am … E un pic din fiecare, cred.
Ai simțit, cel puțin la începutul perioadei tale petrecute la Ajax, că ai multe lipsuri cu care ai venit din țară, fotbalistic vorbind? Nu știu, legate de poziționare, pregătire fizică …
Da …
Ai venit deci cu un bagaj destul de sărăcuț?
- Nu neapărat sărăcuț, pentru că știam să fac multe lucruri, doar că cerințele fotbalului olandez sunt altele. În școala olandeză pleacă totul de la fundație: stop, pasă etc. E o diferență de școală. Eu am compensat cu atitudine și cu inteligență, cel puțin până am înțeles că trebuie să muncesc mai mult pentru a deprinde alte lucruri pe care ei le-au făcut în academie și eu nu le aveam. De multe ori întrerupeau antrenamentul și-mi explicau gesturi tehnice basic, dar pe care nu le înțelegeam.
Dă-mi un exemplu.
Nu înțelegeam de ce s-a oprit antrenamentul pentru că eu, fundaș stânga, am oprit mingea cu exteriorul piciorului stâng. S-a oprit tot antrenamentul, toți se uitau și antrenorul a venit să-mi explice. M-a pus să refac gestul tehnic. Deci eu, fundaș stânga cu linia tușei în spatele meu, am pus stângul, am oprit-o cu exteriorul și mi-a zis “Ce vezi?”. Zic “Colegul și poarta”. “Care poartă?”. “Poarta noastră”. “Și noi unde dăm gol?”. “La aialaltă”. “Și ca să vezi și poarta cealaltă ce trebuie să faci?”. “Să stau așa” (n.r. întors). “OK, și dacă stai așa cum trebuie să oprești mingea?”. Zic “Cu dreptul, că dacă pun stângul întorc umărul și văd poarta mea”. Sunt mici detalii…
Foarte mici.
… dar care fac diferența! La detaliile astea am învățat să fiu foarte atent și cât timp am jucat, și acum, ca antrenor. În exemplul meu era vorba despre un simplu gest tehnic pe care, în primul rând, trebuie să ai încredere ca să-l faci, nefiind pe piciorul de bază. Dar poți să lucrezi, să exersezi să îmbunătățești. Sunt detalii care într-un meci îți simplifică următoarea soluție pe care trebuie să o găsești imediat, sub presiune.
Care a fost cel mai important moment al tău la Ajax? Momentul în care te-ai simțit cu adevărat că ești tare pe picioare, că te-ai impus.
Când am câștigat campionatul din postura de căpitan. Era primul an în care eram căpitan, am reușit să luăm campionatul și Cupa Olandei. A fost momentul cel mai important, în care mi-am dat seama că am reușit să mă impun și că aș fi pregătit să fac următorul pas.
Bun, iar în 2003 te sună Fabio Capello și îți spune că te vrea la AS Roma. Erai deja, cum ai zis, căpitan la Ajax, jucai la echipa națională, fusesei la un Euro, aveai o anumită statură fotbalistic vorbind. Te mai mișcă, te mai impresionează un telefon de genul ăsta sau crezi că deja ți se cuvine?
Nimic nu ți se cuvine în viața asta. Clar te mișcă! În primul rând, pentru că te sună un antrenor de calibrul lui Capello. În al doilea, pentru că îmi doream să merg să joc în Italia. Ca fundaș, ce campionat putea să mă facă să fiu mai bun la vremea respectivă? Italia era o școală, o fabrică de construit fundași. Pe atunci jucau Cannavarro, Benarrivo, Maldini, Nesta, cei pe care îi urmăream și de la care “furam” lucruri.
Și?
M-a sunat Capello, au venit la Ajax și au spus că sunt dispuși să mă ia. Ajaxul se ruga de mine să mai rămân un an. Le-am spus că ciclul meu aici, perioada mea de creștere s-a încheiat și că urmează să fac pasul următor, că e un stimul pentru mine să schimb, să văd dacă pot face față. Și am plecat.
Cristi Chivu, cel mai scump fundaș din lume în 2003
Îți mai aduci aminte cât a plătit Roma pe tine?
Cred că 18 milioane. Da, îmi aduc aminte suma pentru că n-au plătit. Eu am venit la Roma, mai era o săptămână până să înceapă Serie A, campionatul în Olanda deja începuse și expirase deadline-ul pe care îl dăduse Ajax italienilor. Și am primit un telefon de la Koeman: “Vezi că dacă ăștia nu plătesc până joi, te întorci la Amsterdam și sâmbătă ești titular”. Am trăit șocul ăsta ... Eu deja făcusem cantonamentul cu Roma, venea prima etapă cu Udinese. Și vin cei de la Roma la mine și-mi spun “vezi că n-am plătit tranșa, n-o să poți să joci pentru că nu s-a făcut transferul”. “Ok, și ce e de făcut?”. “Așteaptă weekend-ul ăsta și luni o să rezolvăm”. Nu știam care va fi viitorul meu, o situație destul de complicată.
Urma prima etapă.
După acea primă etapă se întrerupea campionatul, urmau meciurile echipelor naționale. Era final de august - început de septembrie. Eram convocat la națională, dar ei (n.r. Roma) n-au vrut să mă lase. Erau voci care ziceau că poate iau avionul și mă duc să semnez cu altă echipă. Am primit 10.000 de telefoane, au vrut să mă aducă ei la București (n.r. cu avion privat). Mă rog, până la urmă am venit la București, iar lunea viitoare s-a făcut plata.
În acea vară, când Roma a plătit pe tine 18 milioane de euro, tot atât a plătit și Manchester United să-l ia pe Cristiano Ronaldo. În timp ce Barcelona l-a cumpărat cu 32 de milioane pe Ronaldinho, iar Real cu 37 pe Beckham. Dar la fundași ai fost de departe cel mai scump transfer al acelei veri. Dacă transformăm, ca forță de cumpărare, acele 18 milioane la impactul de acum, ai fi cel mai scump fundaș din lume, peste Gvardiol, cel mai mare transfer al ultimului an.
Din păcate, nu mai pot … Ha-ha.
Acea sumă de transfer spune totul despre nivelul tău din perioada respectivă.
Sau despre puterea de cumpărare pe care o avea Roma. Sau despre puterea de negociere pe care o avea Ajaxul. Asta ca să-mi iau singur din merite, ha-ha.
Șoc la impactul cu fotbalul italian
Apropo de atracția ta față de fotbalul italian și de nevoia de a crește din punct de vedere tactic, te-a descumpănit cumva impactul cu fotbalul italian?
Da.
Sigur că veneai dintr-o școală senzațională, cea a Ajaxului, dar Italia e altceva, sunt maniaci cu tactica.
Nu e neapărat o manie tactică, dar e o manie de organizare. Șocul meu cel mai mare a fost cel de pregătire fizică. Eram obișnuit să fac un cantonament de vară în Olanda 8-9 zile, în care aveam trei meciuri de pregătire. Într-adevăr, erau două antrenamente pe zi, dar mai toate cu minge. Și am venit în Italia unde în prima zi la Roma am făcut testul Cooper. Eu mai trăisem experiența în România, unde ne alergau prin zăpadă până la brâu și ăștia tineri deschideau drumul, iar ăia mari veneau pe drum bătătorit. Eram pregătit mental din punctul ăsta de vedere.
Dar?
Am avut 2 săptămâni la munte în Austria în care mingea o vedeam doar după-amiază. Dimineața - ori alergări, ori forță. Alergări-forță, alergări-forță, alergări-forță. Pentru mine a fost un șoc efortul fizic depus, comparativ cu ce eram eu obișnuit.
Tu fiind un jucător dispus la efort, totuși.
Dar n-am crezut că poate să fie așa de greu! Ăsta a fost șocul cel mai mare, nu cel tactic, că tactica o înveți. Doar că la Ajax aveam libertatea de a decide singur anumite …
Statutul tău în echipă era altul.
Nu neapărat, dar caracteristicile mele ca jucător îmi permiteau să fac și faza ofensivă, din postura de fundaș. Aveam viziune, urcam cu mingea la picior, lucrurile pe care le vedeam și le puteam face erau diferite față de ceea ce ei, în Italia, cereau de la un fundaș. Pentru ei, un fundaș ia mingea și i-o dă unui mijlocaș și gata, deja intri în joc preventiv, te gândești la faza defensivă sau să nu-i permiți adversarului să declanșeze anumite tranziții, contratacuri. Șocul a fost că luam mingea, încercam să fac lucruri și mi se urla de la margine că nu trebuie să trec de jumătatea terenului. “Dă-i pasă lu’ ăla și vezi-ți de treaba ta”. Lucruri pe care nu reușeam să le înțeleg. De ce, dacă eu pot să mă duc să creez superioritate? Până la urmă, au înțeles și ei cum stau lucrurile, că m-am dus și m-am plâns.
Da?
Da. Am zis că eu nu pot să mă limitez la a face doar două lucruri, eu pot să fac mai mult. Adică, decât să vină numărul 6 peste mine, pe unghiile de la picioare, ca să-și ia mingea, mai bine se demarcă, pentru că mingea aia reușesc eu s-o distribui la fel de bine ca el. Până și-au dat seama și ei de caracteristicile mele a durat ceva, dar după aia mi-au dat libertate să fac mai multe lucruri decât la început.
A fost perioada petrecută la Roma ce te așteptai tu să fie?
Eu mi-aș fi dorit să câștigăm campionatul. Am avut și probleme, am avut accidentări foarte multe. Am câștigat o Cupă, am jucat trei finale de Cupă. Cred că au fost trei consecutive. S-au schimbat foarte mulți antrenori, a plecat Capello, am avut și perioade mai puțin fericite, dar, în același timp, din 4 ani de trei ori am terminat pe locul 2. E adevărat că locul 2 e numărul 1 dintre cei care pierd, dar pentru campionatul italian e o performanță, ținând cont de faptul că s-au schimbat foarte multe lucruri în decurs de 4 ani.
Cristi Chivu în război cu fanii Romei: "M-au scuipat, m-au făcut în toate felurile"
Și n-ai plecat în cele mai bune relații în 2007.
Nu, pentru că eu aveam contract până în 2008 și în ultimul an au zis că trebuie să ne vedem să negociem prelungirea. N-au mai venit, nu s-a mai întâmplat nimic. S-au făcut că nu văd, iar eu am înțeles că poate nu mă mai doresc … Din moment ce tu nu vii să vorbim?! Și intru în ultimul an de contract.
Deja voiai să pleci liber.
Nu neapărat că voiam să plec liber, dar clar voiam să plec, pentru că mi-am dat seama că nu mai sunt dorit. M-am dus după ce am câștigat finala Cupei aici, pe San Siro. Se juca tur-retur , bătusem la Roma cu 6-2, aici am pierdut cu 2-1 sau 3-1 și am câștigat Cupa Italiei. Și după meci le-am spus clar: „Am înțeles că nu vă mai doriți să colaborăm. Singurul lucru pe care vi-l spun e că echipa unde voi merge mi-o aleg eu, nu voi”. Pentru că știam că ei nu voiau să mă transfere în Italia, voiau să plec afară, ceea ce mi se pare și normal.
Pentru a obține mai mulți bani sau pentru că era o chestie de rivalitate?
Nu, nu, banii erau aceiași. Era o chestie de rivalitate, de a menține o anumită relație cu suporterii, pentru că riscul când treci de la Roma la Juve, Inter, Milan este că suporterii o să zică: „Ce facem, întărim adversarul?”. Era și rivalitatea începută în perioada aia pentru că Juve era în Serie B, și tot timpul Inter cu Roma erau locul 1 - locul 2, erau în finale de Cupă, se jucau 6 meciuri pe an numai Inter - Roma. Și le-am spus lucrul ăsta (n.r. că vrea să-și aleagă singur destinația). Eu am vrut Inter de la început, știam că Interul își dorește să mă transfere. Și a fost o vară nebună!
Chivu le-a refuzat pe Real Madrid și pe Barcelona!
De ce erai atât de atras de Inter în momentul ăla?
Pentru că mi se părea echipa care mi-ar fi dat șanse mai mari să câștig campionatul în Italia. Și când jucam împotriva lui Inter mi se părea că e cea mai bună echipă, de departe.
Și Roma voia altceva.
Roma voia să mă transfere afară, la nicio echipă de aici. Au încheiat un acord cu Real Madrid. M-au sunat să mă duc la Madrid ca să-mi negociez contractul.
Cei de la Real te-au sunat?
Prima dată m-a sunat Inter, după care m-a sunat Realul. Eu le-am zis: „Eu nu mă duc la Real Madrid, eu v-am spus că eu hotărăsc unde mă duc”. Și a început o vară din asta nebună, după care a apărut în ziarul local din Roma că am creat un prejudiciu financiar de 18 milioane de euro! Suma era mai mult sau mai puțin cam aceeași pe care ei o plătiseră (n.r. - în 2013 către Ajax), plus că mi-au arătat și contractul pe care îl semnaseră cu Real Madrid. În contract erau și trei meciuri amicale, iar încasările le lua Roma. Doar că eu n-am vrut la Real! Da, n-am vrut, am zis „nu”. Am vorbit și cu Real Madrid, m-au sunat să vin …
A fost o discuție și cu Barcelona în vara aia.
A fost o discuție și cu Barcelona, da. Prima a fost Barcelona, după care Real Madrid. Dar eu aveam în cap Inter.
Știi, în fiecare an pe 7 mai, când se împlinesc nu știu câți ani de la Sevilla, în România se pune aceeași întrebare: „Vom mai avea vreodată o echipă care să aibă o performanță de genul Steaua ‘86?”. În linia asta te întreb și eu: crezi că o să mai avem vreodată un jucător român care să fie ofertat de Real și de Barcelona, iar el să refuze, alegând o altă variantă cel puțin la fel de bună?
Hai să-ți zic, Barcelona era o variantă bună din punct de vedere sportiv. Problema lor a fost că, din cauza trecutului meu cu accidentările foarte dese și foarte multe, îmi puneau o clauză în contract vizavi de procentul de meciuri pe care trebuia să le duc la bun sfârșit în timpul unui sezon. Eu, știindu-mi istoricul, n-aveam o garanție că din 60 de meciuri voi juca 40. Aș fi putut s-o fac, dar îmi era greu să accept un asemenea contract.
Era o chestie neprevăzută, nu poți să controlezi viitorul.
Mai ales că diferența de salariu era foarte mare dacă îndeplineam sau nu îndeplineam acel criteriul de a bifa 80% din partide. Asta a fost cu Barcelona ... Iar în legătură cu Real Madrid au fost mai multe discuții cu anumiți oameni, nu impresari, care cunoșteau foarte bine situația clubului și care mi-au explicat anumite lucruri despre problemele la vremea respectivă la Madrid ... Oricum, în capul meu era Inter.
De ce?
Salariile, îți zic, nu difereau. Real Madrid și Inter ofereau cam același lucru. În capul meu a fost Inter. Problema e că Inter, la un moment dat, a întrerupt orice negociere cu Roma pentru că Roma insista să nu mă vândă în Italia. Și a trebuit să mă întorc la Roma. Cu poliție, cu escortă, pentru că publicaseră în ziar poză cu adresa mea, cu casa, cu tot, tot. Am făcut cantonamentul și, spre norocul meu, în vara respectivă a fost la Trigoria (n.r. - baza de antrenament a lui AS Roma). Veneau oameni care se urcau pe ziduri pe unde aveam circuitul de alergat și mă scuipau.
Îți strigau „trădătorul”!
Trădătorul și toate cele. Am făcut un antrenament deschis cu 40.000 de oameni în tribună și m-au făcut în toate felurile. Asta e, îți asumi! Și, până la urmă, s-a rezolvat. Au reînceput tratativele cu Inter și am plecat. A trebuit să renunț la o grămadă de bani la Roma. Asta o zic. (râde)
Dar nici nu mai era drum de întors.
Nu mai era drum de întors! Plus că eu îmi doream să plec. Doar că au făcut în așa fel încât să renunț la orice. Câștigasem Cupa, a trebuit să renunț la prime și la tot ce aveam de încasat în următoarele luni. În viață trebuie să pierzi ca să câștigi, cam despre asta e vorba. Am fost persona non-grata, trădătorul. Ulterior, m-au huiduit non-stop. La orice meci pe care l-am jucat la Roma împotriva Romei știam că o să am parte de o atmosferă ostilă.
Și reușești în timpul meciului să ignori asta?
Reușeam, da. Mai puțin în finala Cupei din 2010, când, mă rog, am făcut niște gesturi către tribune… A fost finala Cupei de la Roma, în anul când am câștigat tripla cu Inter.
Acumulaseși și tu probabil destul…
Acumulasem. Și eram și sub efectul unor medicamente. Au fost mai multe lucruri care mi s-au întâmplat după operația la cap, foarte multe lucruri care nu mă defineau pe mine ca om, dar care au totuși o explicație. Luam pastile, n-aveam filtru.
După acea accidentare la cap din ianuarie 2010.
Da. A trebuit să iau pastile. Mi-au zis la început că trebuie să iau o lună de zile, după care s-au făcut 8 luni de zile. N-aveam filtru, eram foarte agresiv, orice idee pe care o aveam în cap o spuneam. Am dat un pumn …
Ăla chiar a fost de nicăieri (n.r. - e vorba despre un gest violent din februarie 2011, într-un Bari - Inter, un pumn dat fără motiv unui adversar).
Toate se leagă. Gesturile din finală, pumnul dat, plus situații neprevăzute în vestiar la Inter, plus colegii mei care o sunau pe Adelina să întrebe dacă acasă sunt ok, pentru că în rest sunt foarte agresiv... Erau îngrijorați! Dar da, ăsta a fost efectul pastilelor pe care le luam. Creaseră un monstru.
Mai tresari, mai ai vreun coșmar cu acea accidentare gravă din ianuarie 2010?
Nu, nici n-am avut coșmaruri. Repet, pentru mine orice problemă e o oportunitate. Cred că m-am setat să gândesc așa.
Mai puțin, totuși, o operație atât de complicată. O fractură de craniu nu e o oportunitate.
Singurul lucru care mi-a rămas întipărit în minte a fost faptul că mi-am văzut moartea cu ochii. Ceea ce nu-i ușor să gestionezi. Începi să îți cam dai seama care-s prioritățile în viață și pentru ce merită să lupți și pentru ce merită să nu lupți. Repet, e oportunitate pentru că am descoperit altă latură a omului, care e mai importantă decât orice, a tatălui și a soțului … Sunt lucruri care m-au schimbat. Pentru mine viața mea e așa: până la decesul tatălui, după decesul tatălui și după accidentarea la cap. Sunt 3 vieți.
Îmi aduc aminte că la o lună după accidentare și operație, o primă pagină din Gazzetta dello Sport cu imaginea cu tăietura aia teribilă de pe craniu și titlu chiar ăsta era, „A doua mea viață”.
Era de fapt a treia. Eu așa împart, trei vieți într-una.
Când ai realizat totuși cât de grav a fost?
Pe loc! Eu pe loc mi-am dat seama.
Sunetul loviturii?
Nu. Impactul nu mi-l amintesc, nu-mi amintesc nici căzătura. Îmi amintesc că eram pe jos și-mi amintesc ochii doctorului care a venit repede. Ei puneau mâna să vadă „Ai sânge, n-ai sânge?”, dar eu nu mai aveam os, era gaură acolo! Băgam mâna, era pielea așa … Și atunci le-am zis: „Vedeți că am asta”. Eram conștient, dar aveam paralizată toată partea stângă, braț, picior. Nu-mi simțeam absolut deloc membrele și le-am zis că nu cred că e bine. Mă rog, în ambulanță mi s-a spus ce am de făcut. Am liniștit-o pe Adelina, i-am zis că trebuie scos un edem de pe creier și mă întorc acasă. Între timp, ei au trimis o mașină după ea și, așteptând în preoperatoriu să vină doctorul neurochirurg să mă opereze, am început să mă gândesc la ce-i mai rău…
Ăsta e momentul în care spui că ți-ai văzut moartea cu ochi?
Da … Și am înțeles situația, pentru că le-am zis să fie foarte deschiși și cinstiți cu mine, să-mi spună despre ce e vorba. Și mi-au zis că „trebuie să scoatem bucățile de os din creier, cele care penetraseră creierul. Trebuie să reconstruim osul, craniul. Faptul că nu-ți simți mâna și piciorul nu sunt semne pozitive, dar nici nu trebuie să ne îngrijoreze, pentru că poate să fie vorba de mai mulți factori”. Și ideea mea a fost să le spun: „Lăsați-mă așa cum sunt!”. Că eram lucid, gândeam, vorbeam. Zic „ok, n-o să mai merg, o să învăț. Nu îmi mai simt mâna, asta e, am mâna dreaptă”, adică sunt niște lucruri care te apasă și nu știi cum te trezești (n.r. - după operație). Iar când m-am trezit tot nu-mi simțeam mâna, nu-mi simțeam nici piciorul, dar îmi aminteam totul.
După anestezie.
Da. Și eram cel mai fericit pentru că îmi aminteam! Faptul că încă știam unde sunt, cine sunt și ce sunt era un lucru îmbucurător. Am început să vorbesc cu toată lumea, să dau mesaje. Mi-au luat telefonul, bineînțeles. Cred că vreo două săptămâni n-am mai avut voie la telefon. Pentru că n-aveam voie să am încărcătură emoțională. Dar asta e, am trecut peste.
Și ai revenit destul de repede, după două luni și un pic tu erai deja pe teren.
Ăsta e meritul lui Mourinho. A știut să mă motiveze și a știut să-mi dea îndeajuns cât îmi trebuia mie ca să mă țină motivat. Doctorii îmi spuseseră că e vorba de 6-7 luni, depinde de cum reacționezi la controale pe care trebuie să le faci periodic. Prima etapă era o lună repaus total. După o lună, în primul ciclu, dacă totul mergea bine, să începi să alergi ușor-ușor și apoi, dacă totul decurgea bine, să începi să lovești mingea cu capul și să intri într-un program normal. Doar că există niște riscuri.
Familia n-a încercat să te tempereze?
Eu am avut două intervenții, au fost două operații. Una care mi-a salvat viața, la Verona, când care mi-au reconstruit toate alea. Doar că, fiind o operație pe creier, îți lasă așa cele patru găuri pe care ți le fac în craniu. Ți le lasă deschise. Dacă ai o hemoragie din nou să intervină foarte ușor și foarte repede. Problema e că eu cu găurile respective nu primeam idoneitate sportivă (n.r. - undă verde din partea doctorilor), nu puteam să joc. Și când am venit la Milano de la spitalul din Verona m-au internat pentru a-mi face toate testele de epilepsie și toate cele. Am mai stat încă 10 zile în spital în Milano și, în ultima zi, când trebuia să plec acasă, mi s-a spus că trebuie să mă operez din nou. Atunci am zis că mă las.
Da?
Ăla cred că a fost momentul în care, pentru prima oară, m-am gândit să mă las. Am zis că eu nu mai suport să mă duc să-mi fac o altă operație pe creier. Mă rog, mi s-a explicat că e vorba de o operație estetică în care îmi astupă găurile respective. Trebuia să merg pe picioarele mele în sala de operație, pentru că erau foarte mulți ziariști la fața locului și Interul s-a gândit să nu se spună că la Verona mi-au greșit intervenția și că eu trebuie să fiu operat din nou. De fapt, la Verona mi-au salvat viața, iar ăștia mă reparau din punct de vedere estetic pentru a-mi da posibilitatea să joc din nou.
Și cum a fost?
Să mergi în sala de operație știind că o să ți se deschidă din nou craniul … nu e foarte ușor. Am cerut să fiu drogat. Mi-au dat nu știu ce, Valium, habar n-am, ceva ca să mă relaxeze. Am intrat în sala de operație și asta a fost. Două zile mai târziu am plecat acasă. Între timp, Mourinho a fost zi de zi alături de mine. Tot timpul mă întreba: „Cum mai ești?”. Accidentarea se întâmplase pe 10 Ianuarie, iar la sfârșitul lui ianuarie trebuia să facă lista de Champions League pentru fazele finale și m-a întrebat: „Când intri?”. „Nu știu, trebuie să vorbesc cu doctorul”. „Dacă stau după doctor, tu nu mai intri niciodată …”. Și zic: „Bine, atunci îți promit eu că în martie intru”. Și m-a trecut pe listă! Faptul că el m-a trecut pe listă m-a motivat, pentru că eu aveam o promisiune făcută lui că voi reintra și a trebuit să trag de mine chit că nu mi-a fost ușor.
Familia nu a încercat să te tempereze totuși, să nu riști?
Na, ca orice familie … Dar cu nebunul nu te pui (râde). Eu aveam o promisiune făcută unui om!
Atât de puternică a fost relația ta cu Mourinho?
Da, e un om la care țin foarte mult și e reciproc. E o relație de prietenie construită pe foarte multă umanitate și sinceritate din partea amândurora. Nu mi-a fost ușor, recunosc. Când am început să alerg pentru prima oară pe teren, la o lună și ceva distanță, nu puteam să stau în picioare. N-aveam repere, făceam trei pași și cădeam pe jos. Deci eu am pornit de la zero, practic. Aveam nevoie de fanionul de la colțul terenului, ca să-l privesc fix. Dacă îmi ridicam privirea de la el cădeam.
Un fel de vertij?
Mai rău. Vertij am acum, sunt predispus. Atunci era mai rău. După fanion, îmi luam drept reper bara de la poartă, apoi iar fanionul și tot așa. Ușor, ușor am învățat să merg, să alerg, să fac lucruri și a venit și vremea când trebuia să joc. Testele au decurs toate bine, au fost ok din partea tuturor. Luam tratamentul care mi-a creat probleme din punct de vedere al caracterului, dar eram bucuros că am posibilitatea să văd dacă mai pot joc la nivel mare. Pentru că eu nu știam dacă mai pot sau nu. Colegii mi-au fost alături, mi-au dat încredere.
A fost cumva și combustibilul ăsta al senzației că e un sezon istoric?
Nu se știa la vremea respectivă.
Erați deja implicați pe toate planurile…
Da, dar mai fusesem în sferturi de Champions și am ieșit după aia. Nu se știa. Nimeni nu se gândea că vom reuși să câștigăm tot. Era ambiția mea personală de a-mi demonstra mie că încă pot să joc la la un nivel destul de mare.
Și Mourinho a fost cel care te-a sprijinit.
Mourinho a fost cel care m-a sprijinit și care a fost lângă mine și din punct de vedere personal, cu sfaturi și cu vorbe. Dar și absența lui a contat în anumite momente, vizavi de pretențiile pe care le aveam eu. Trebuia să mă pui în gardă cu orice mi se întâmpla ca să nu fiu surprins și să nu am o reacție emoțională. El a înțeles felul meu de a fi și mi-a dat atât cât a trebuit și nu mi-a spus că îmi dă când m-aș fi așteptat să-mi spună. De exemplu, la primul meci pe care l-am jucat a venit la mine și mi-a zis: „Cum ești? Crezi că ești pregătit?”. Zic: „Da, sunt pregătit. Vedem cum merge, care e rezultatul. Dacă e ok, mă bagi și pe mine 15-20 de minute”. Și el: „Ok, ok, ok” și n-a zis nimic. Și a început meciul cu mine titular!
Wow!
În momentul ăla creierul meu cred că a început din nou să dea rateuri (râde). Dar am zis că asta era ce voiam, nu? A venit la mine și mi-a zis: „Ai vreo problemă?”. „Nu, nu am”. Zice: „Când nu mai poți ridici mâna, dar nu-ți face griji, pentru că ești OK, te-am văzut la antrenamente”. Cam asta a fost.
Imaginea pe care și-a construit-o el nu e asta. Ci imaginea unui tip arogant și dur.
Ce vedeți din afară e o imagine construită. E nevoie de un lider care încearcă să-și apere propria ogradă. Cred că antrenorul e imaginea numărul 1 într-un club. El e cel care apare de cele mai multe ori, el e cel care apără, construiește, face, drege. În spatele lui sunt niște jucători, iar un antrenor e paratrăsnetul lor. Mourinho, ca om, n-are nicio legătură cu ce se vede la televizor. Deci asta încerc să zic, e o imagine construită nu pentru el, ci pentru a proteja interesele unui club și ale unei echipe. Iar lucrul ăsta îl știu toți cei care lucrează cu el. Niciodată nu o să-l vedeți că vine într-o conferință de presă fără să fie pregătit din toate punctele de vedere. Mesajele pe care le transmite, ce vrea să apere… Totul e calculat, iar lucrul ăsta l-am învățat de la el.
El a fost „sosul secret” al acelui sezon fantastic cu tripla istorică: titlul, Cupa Italiei și Champions League? Sau a fost un context special cu toți cei care ați fost acolo?
Nu poți să iei din meritele nimănui. Cred că e un context special în care oameni potriviți la locul potrivit la momentul potrivit au făcut ca totul să se întâmple. Nu e doar meritul cuiva, e meritul unei echipe întregi, începând de la președinte până la femeia de serviciu care dă o mână de ajutor în vestiar. E un lucru atât de greu de realizat să câștigi tripla într-un sezon încât nu depinde doar de o persoană. E un context mare, în care intervine și norocul de foarte multe ori...
Tu ai început acel an 2010 cu o accidentare absolut groaznică și ai încheiat, mă rog, prima jumătate a celui an ai încheiat-o cu trei trofee, jucând titular în final la Champions League, făcând meciuri fantastice. Care a fost senzația ta când s-a încheiat acel sezon și ai ajuns acasă? Ai avut cumva un flashback? Te-ai gândit: „băi, de unde am plecat și unde am ajuns”?
A doua zi am venit la echipa națională pentru două meciuri amicale (râde). Da, asta e realitatea! Era Răzvan Lucescu antrenor, m-am întors acasă de la Madrid (n.r. locul finalei Inter - Bayern 2-0) și am luat avionul ca să vin la București. Răzvan îmi dăduse liber până miercuri, dar am zis: „Nu, fiind căpitan de echipă, eu trebuie să vin odată cu ceilalți”. Primul meci, cred că în Ucraina, mi-am dat și autogol. Și apoi am pierdut cu Macedonia, 0-1. La al treilea meci mi-a zis: „Du-te acasă!”. Eram fără energie, fără vlagă, fără nimic și mi-a zis „Du-te acasă”. Dar am venit totuși la echipa națională.
Responsabil, ca de obicei, ai venit și la națională.
Da, pentru că nu voiam să dau niciodată posibilitatea cuiva să-mi reproșeze faptul că „ai câștigat Liga Campionilor și ți s-a urcat la cap”. Pentru mine era același lucru. Eram același om, aveam o responsabilitate față de un grup de jucători ai cărui căpitan eram la echipa națională. Și am zis că asta e meseria și trebuie să respect ceea ce am de făcut. N-am un alt statut, nu vreau un alt statut, nu pretind absolut nimic, ci să fiu tratat cum am fost tratat și până acum.
Imagini senzaționale cu adversarii de top ai lui Cristi Chivu de-a lungul carierei
„Am fi putut depăși Generația de Aur, dar ...”
Apropo de echipa națională, generația voastră a fost chiar numită „Generația Mutu - Chivu”. Venită după „Generația de Aur” a lui Hagi și Popescu comparația a fost inevitabilă, la fel cum inevitabilă a fost și dezamăgirea suporterilor care au constatat că performanțele nu s-au mai ridicat la același nivel. Pentru voi cum a fost toată perioada asta? Era o frustrare, așa, că în permanență vă comparam cu cei de dinaintea voastră?
Este, da, e frustrant. Dar am vorbit mai devreme că de multe ori ne raportăm la ce se făcea, fără să conștientizăm că important este ce e acum. Și la vremea respectivă noi nu reușeam să exprimăm asta. Cum ai zis și tu, era o frustrare foarte mare și de multe ori refulam. Am dat și declarații tâmpite, aiurea... Tot din cauza unui sentiment de frustrare. Pentru că încercam să spunem „Băi, noi nu suntem ăia!”, dar nu știam cum s-o spunem. „Noi nu suntem ăia de dinainte, noi suntem ăștia, acceptați-ne așa cum suntem! Și noi am vrea să fim cel puțin ca ei sau să-i depășim, dar, din păcate, nu suntem …”. Și atunci faptul că eram tot timpul comparați cu ei crea o stare de frustrare. Plus că erau probabil mulți jucători care, din punct de vedere emoțional, nu reușeau să se exprime real la capacitatea pe care o aveau, tocmai pentru că știau că există riscul să clacăm și să fim din nou aruncați în acea comparație.
O interpretați cumva ca pe o nedreptate.
Da, noi tot timpul am zis că e o nedreptate. Noi ăștia suntem, e inutil să-mi zici că Hagi și cu Popescu au fost la Mondiale. Ne-am bucurat pentru ei. Și am vrea să-i depășim, dacă se poate, dar … Vorbeam despre ce ar fi greșit: niciodată să nu cădem în capcana de a compara cu ce făceam noi când eram tineri. Poți să compari când e vorba despre cineva care face un lucru și dintr-o dată randamentul lui e la alt nivel, mult mai jos decât eram obișnuiți. Atunci poți să-i spui că: „Băi, nu mai ești motivat, nu mai ai chef, ai pierdut ceva”. Dar în momentul în care tu compari o echipă cu altă echipă e total greșit.
O echipă cu altă echipă din epoci diferite.
Din epoci diferite, da. Pentru că nu reușeam, n-aveam cum... Ei au făcut ce-au făcut. Între timp, noi nu reușeam să ne exprimăm la adevărata valoare. Sau poate aia era valoarea noastră, despre asta e vorba. Dar adăugând toată frustrarea asta și toată presiunea asta, eu cred că… Dacă echipa aia, generația aia, era lăsată un pic mai fără să i se pună în cârcă „Generația de Aur”, cred că reușea mai mult.
De către public, de către presa, de către cine?
Publicul e normal să o aibă, pentru că era obișnuit așa. Presa probabil că ar fi trebuit să înțeleagă că nu e corect să comparăm. Probabil că acuma n-ați mai repeta aceeași greșeală. Bine, nu mai aveți termen de comparație, au trecut 30 de ani.
Pe de altă parte, și noi, dacă ne raportăm la actuala generație, ne dăm seama că de fapt voi ați făcut mai multe decât am fi așteptat la momentul respectiv.
Ceea ce îmi pare mie rău e că eu n-am avut luciditatea și nu eram atât de matur ca să reușesc să explic lucrurile mai bine. Că probabil s-ar fi înțeles.
Problema e la nivel de percepție generală, presă, public, orice. Pare că panta descrescătoare nu se mai oprește. Într-adevăr, tu spui „Noi nu suntem Hagi, Popescu, nu putem să facem ce au făcut ei”, iar cei de acum spun „Noi nu suntem Mutu, Chivu, nu putem să facem ce au făcut ei”. Și atunci cobori o treaptă și tot așa … Mi-l aduc aminte pe Mihăilă spunând același lucru: „Nu ne mai comparați cu cei de dinaintea noastră. Ăștia suntem, alții n-aveți, sprijiniți-ne așa cum suntem”.
Păi, da, dar etalonul era ridicat. „Generația de Aur” era aici, sus, iar noi, cu ce am realizat, și cei de acum… ștacheta e mult mai jos.
Păi, asta spun. Adică ștacheta tot coboară.
Coboară, dar nu-i corect. Lăsați-i să fie ce sunt! Oricum nu schimbați nimic. Oricum nu reușim să schimbăm nimic. E frustrant, da, știu, dar ăștia suntem. Noi nu reușim doar prin dorința suporterului sau a ziaristului să le dăm mai mult decât au în…
ADN-ul fotbalistic.
… în cap, în picioare. Putem să-i ajutăm, pentru că eu știu că frustrarea e mare. E foarte mare, crede-mă! Câteodată frustrările astea se traduc în așa fel încât…
Vorbești de frustrare unui vestiar care se simte presat.
Da, frustrarea unui vestiar care se simte presat. Când te simți presat și n-ai un echilibru mental, prestațiile tale pot să scadă cu un procent destul de semnificativ.
Și care e soluția pe care o propui tu pentru public, pentru presă, pentru cei din exteriorul echipei?
Să-i luăm cum sunt, fără să avem nicio așteptare de la ei. Ce vrem? Vrem să câștigăm Campionatul European?
N-am făcut-o niciodată, bănuiesc că nimeni nu-și propune așa ceva, nu?
Noi vrem calificări. Am reușit una, din punctul meu de vedere e important, pentru că a eliberat… Am reușit o calificare, ai deschis ușa, știi cum se face. Jucători sunt, cresc. Au avut o prestație destul de bună într-o grupă ușoară, că trebuie să spunem că a fost o grupă ușoară, dar pornești de undeva. Pornești de undeva și e vorba de cam aceiași jucători care probabil vor avea de făcut alte două-trei campanii de calificare, Mondial, European ș.a.m.d. Lăsați-i să facă, nu le mai puneți presiune! Cu cât pui mai mare presiune... La echipa națională e greu. E greu! Mi se pare că au un antrenor în momentul de față care știe să gestioneze și din punct de vedere al comunicării, și din punct de vedere a ceea ce reușește să transmită. E foarte priceput, foarte dibace în a face. S-a calificat cu echipa națională, știe cum se face, vedem dacă semnează contractul sau nu, dar lăsați-i să facă.
Mesajul puternic al lui Chivu pentru echipa națională înainte de Euro 2024: „Luptați!”
Bun, ăsta e mesajul pentru public, pentru cei din exteriorul vestiarului. Care este sfatul tău pentru ei, pentru jucători?
Tricoul naționalei nu-l porți două ore pe zi, 90 de minute, o oră și jumătate. Tricoul naționalei îl porți zi de zi. Ăsta e mesajul meu și ei cred că au înțeles lucrul ăsta.
Detaliază un pic, pentru că ești prea poetic.
Dacă vii la echipa națională înseamnă că ai o anumită calitate, da? Câți sunt cei care ar putea fi selecționați pe poziția ta? Trei. Dacă tu ești acolo, înseamnă că ești cel mai bun dintre ei, da? Înseamnă că ceva valoare ai. Nu ești comparabil cu Mbappe, Messi ș.a.m.d., dar ai o anumită valoare. Trebuie să înțelegi când vii la echipa națională că, pentru a mulțumi publicul, spectatorul, pe oricine, trebuie să dai tot ce ai mai bun! Tot ce ai mai bun din bagajul tău de cunoștințe din punct de vedere sportiv, uman, da? Percepția oamenilor trebuie să fie că tu dai totul. Câștigi, pierzi… Toată lumea vrea să câștigăm, dar când pierzi și ai dat totul, parcă, știi, critica aia nu-i chiar critică.
Depinde cum pierzi, sigur că da.
Ai încercat, ai dat totul, ți-ai dăruit sufletul, ți-ai pus viața pe tavă. Asta se traduce în ce? Calitate, atitudine. Dar ca să reușești să faci asta, trebuie să fii antrenat zi de zi. Ca să dai tot ce ai mai bun la națională tu trebuie să te antrenezi zi de zi pentru asta. Doar că zi de zi tu nu ești la echipa națională, ci la echipa de club.
Deci trebuie să fii la fel de responsabil și cu aceeași atitudine bună zi de zi.
Când zic că tricoul echipei naționale se poartă zi de zi, la asta mă refer. Atitudinea ta și responsabilitatea ta pe care le ai, reprezentând o țară, o echipă națională, se traduc și la echipa de club.
Ai fost la două Campionate Europene. Știi ce energie îți dă o astfel de competiție, ce perspective ți se pot deschide dacă te ridici la nivelul momentului. La ce să fie atenți ai noștri și cum să speculeze momentul ăsta în favoarea lor, cu bagajul nostru limitat?
Depinde ce vrem să facem, care e planul tactic. Nu știu, nu sunt selecționerul echipei naționale. Dacă mă întrebați pe mine, s-a creat așa o emulație la echipa națională după această calificare, e un entuziasm pozitiv, care cu siguranță dă încredere și poate să fie propice la Campionatul European. Campionatul European e greu. E mai greu decât un Mondial, din punctul meu de vedere.
Ei, acum s-a mai diluat un pic și Europeanul.
Da, pentru că a crescut numărul de echipe, dar e destul de apropiat. Important e cât de bine pregătiți din punct de vedere emoțional și motivațional ajungem noi acolo. N-avem o grupă foarte grea. Noi în 2000 am avut campioana mondială, campioana europeană…
Tu zici „lăsați-i în pace și nu-i mai comparați”. Dar evident că dacă, Doamne ferește!, în primul meci iese rău, lumea o să spună: „Păi, stai că ăia de dinaintea voastră au jucat cu Franța, Italia și cu Olanda”.
Păi, da, și de ce vrei să mergem la European? Să câștigăm Campionatul European? Să trecem de grupe? Sau să facem un simplu act de prezență?
Măcar să treci de grupe, nu?
Și dacă nu trecem e o tragedie? Noi n-am trecut cu Olanda, Italia și Franța și am fost distruși.
Asta și pentru că ați avut o oportunitate foarte mare. Totuși, în ultimul meci, Olanda nu mai trăgea pentru nimic. De asta a fost supărarea …
Dar consumul nostru din primele două meciuri? Ăla nu mai conta? Că la ultimul meci nu mai puteam să stăm nici în picioare. Asta e...
Epoci diferite, provocări diferite.
Repet, e o responsabilitate să reprezinți o țară la un Campionat European, unde totul e posibil. Totul e posibil! Să aibă încredere, să joace cu dezinvoltură, să respecte planul tactic și să aibă o atitudine bună, propice pentru a reuși să trecem de grupe. Dacă trecem de grupe, o să vrem, nu știu, sferturi. Dacă nu trec în sferturi, iar o luăm de la capăt. Și tot așa. Care e un Campionat European de succes? Să ajungem în semifinale?
Nu, unul în care în orice etapă ai fi eliminat, s-o faci cu capul sus. De fapt, asta spuneai și tu mai devreme.
Deci putem ieși și din grupe cu capul sus. Adică să fim eliminați din grupe cu capul sus.
Se poate întâmpla și asta, da.
Avem Belgia. E mai bună ca noi pe hârtie?
Da, normal, da.
Slovacia?
Un picuț.
Jucătorii sunt mai buni. Și Ucraina.
Și ei un picuț mai buni. E clar că suntem în a patra urnă valorică, da. Pe de altă parte, cum ai spus și tu, îți poți dori o grupă mai abordabilă?
Mie prieteni, cunoscători, oameni de fotbal mi-au zis că România nu face niciun punct la Campionatul European.
Și tu ce le-ai răspuns?
Eu le-am zis că nu, nu sunt de acord cu asta. Nu știu dacă vom câștiga vreun meci, dar puncte facem. Și mi-aș dori din suflet să câștigăm un meci. Cu Slovacia poți, din punctul meu de vedere. Ușor e? Nu. Au jucători, din punct de vedere individual, care cam fac diferența la echipele unde ei activează. Deci nu va fi un meci ușor.
Atunci atuul nostru trebuie să fie echipa, clar.
Atuul nostru totdeauna ar trebui să fie echipa. Până și pe vremea „Generației de Aur” tot echipa era. Că erau două-trei elemente care făceau diferența, da.
Era cineva să te scoată, da.
Era Hagi și pe lângă el câteodată un Dumitrescu, altădată un Răducioiu, un Gică Popescu și tot așa. Era tot timpul cineva care reușea să facă, pe lângă Hagi, diferența. Tot timpul existau jucători capabili să întoarcă soarta unei meci. Noi în ziua de astăzi, dar și pe vremea noastră, aveam nevoie de echipă. Noi ce aveam? Mutu era singurul care putea să facă diferența. În rest, noi în jurul lui am creat un grup și am încercat să facem ce se putea cere.
Apropo de Mutu, ați avut un parteneriat paradoxal în anii în care ați fost colegi la echipa națională, generația fiind numită Mutu - Chivu, dar profilul vostru era foarte diferit. Tu erai cel serios, responsabil și familist. Mutu era bad boy, cel care avea diverse ieșiri în decor. Simți că, într-un context în care și el ar fi fost un pic mai responsabil, generația voastră ar fi putut face mult mai mult?
Dar el a fost responsabil. Nivelul la care a ajuns el și unde a jucat el, nu putea fără responsabilitate și fără o anumită conduită…
Fără să-și valorifice potențialul până la capăt.
De unde știm noi care era potențialul lui? Eu nu cred că el, fără o conduită bună, reușea să joace la nivelul la care a jucat. A, că el a făcut anumite greșeli care au apărut în presă... Dar eu cred că omul, când se ducea la antrenament, dădea 100%. Eu sunt sigur că el când intra pe teren dădea 100%. Fără aceste lucruri el nu reușea să stea la nivelul ăla. Și atunci care era potențialul lui maxim? Nu știm.
Gândește-te numai că a pierdut niște ani din cauza unor greșeli pe care le-a făcut.
Eu zic că el, prin atitudinea pe care o avea... Care a fost forța lui pe terenul de fotbal? Atitudinea. Avea o răutate și o atitudine… Tehnic, nu excela în tehnică, dar compensa prin atitudine, agresivitate, răutate și în fața porții Mutu nu-ți greșea. Și atunci ce-i ceream mai mult? Eu zic că el a jucat la un nivel foarte mare, foarte mare. Că putea să se mențină la nivelul ăla mai mulți ani, da, asta asta e altceva. Dar ce putea mai mult? A jucat la Juventus, la Chelsea. Balon de Aur nu câștiga niciodată.
Noi, ca suporteri și ca ziariști, ne întoarcem la aceeași neîmplinire a generației care a jucat la nivel de club senzațional.
Un jucător care, în contextul unei generații care nu era „Generația de Aur” și care n-a avut aceleași rezultate, a dat 35 de goluri pentru echipa națională și l-a egalat pe Gică, nu?
Da.
A dat peste 100 de goluri în Serie A, are sute de meciuri jucate. Adică putea, nu știu, să dea gol cu Italia la penalty, la Euro 2010 în Elveția.
Ca să nu mai alergați în al treilea meci.
Ca să nu mai alergăm în al treilea meci, da. Dar jos pălăria! Jos pălăria!
Onest vorbind, dacă ieșeați din grupa aia, cred că putea să dispară frustrarea asta a publicului că nu v-ați ridicat la nivelul Generației de Aur …
Nu cred, nu cred. Cel mai mare amar este că nu ne-am calificat la un Mondial, din punctul meu de vedere. Ăsta e regretul meu cel mai mare. Mi-aș fi dorit enorm de mult să joc la un Campionat Mondial. Asta a fost... Am fost la două Europene, unul cu o generație, următorul cu alta. Am fi putut face mai mult? Da, poate. Nu știu, ăștia eram, din păcate. Sau din fericire, pentru că până la urmă am legat niște prietenii pe viață. Oameni care știi că, oricând ai nevoie, te susțin, te ajută dacă e nevoie. Din păcate, n-am reușit să bucurăm oameni care probabil așteptau de la noi mai mult.
Să sperăm că…
Să sperăm că o face naționala de acum. Dar, chiar dacă nu o face, iubiți-i! Că noi acum suntem la European. Sper să ne calificăm la Mondial pentru că trebuie să dăm un pic de continuitate. Continuitatea asta dă încredere, dă auto-stimă. Ne lipsesc mentorii, modelele, iar copiii, în ultima vreme, mai degrabă erau atrași de tenis sau de înot. Datorită lui Halep, Popovici. Hai din nou să-i facem să se întoarcă la fotbal! Că până la urmă rămâne, cu tot respectul pentru celelalte sporturi, sportul numărul 1 în România.
Mulțumim, Cristi! Și baftă multă în cariera de antrenor principal la seniori pe care o începi în curând!
Și eu mulțumesc. Doamne-ajută! Sper să fie, mersi mult.
