- Ce a însemnat Mondialul din 2006 pentru Germania se dovedește a fi Europeanul acesta pentru România
Apăsarea ororilor celui de-al Doilea Razboi Mondial i-a făcut pe germani să își ascundă, chiar să-si reprime patriotismul vreme de multe decenii.
Exista în mentalul colectiv un soi de jenă nu neaparat de a fi german, cât de a te mândri cu asta. În 2006, fotbalul i-a eliberat de această povară și pentru prima oara într-o jumătate de veac, pe la geamurile caselor și-au făcut apariția steagurile negru-roșu-galbene, iar naționala lui Jurgen Klinsmann a putut fi încurajată fără teama de ostentație.
De ce ne-a fost rușine
Românii nu au fost responsabili pentru vreo oroare, dar parcă nici nu s-au simțit confortabil în propria piele.
Trecutul comunist, sărăcia din anii care au urmat Revoluției, exodul multor borfași spre vestul pricopsit și rușinea care ne cuprindea de fiecare dată când auzeam știri cu români prinși furând pe afară, felul în care eram priviți când ni se verificau pașapoartele pe marile aeroporturi ale lumii, repetatele eșecuri ale clasei politice ori ale justiției, toate ne-au făcut ca de-a lungul timpului să strigăm doar cu o jumătate de gură “Hai România!”.
Fotbalul ne-a vindecat și pe noi, cum i-a vindecat pe germani. În stransă legatură cu evidenta creștere a nivelului de trai, prezența românilor la Munchen, Koln și Frankfurt a produs cel mai bun exercitiu de imagine de care țara noastra a beneficiat în ultimii 30 de ani.
Cu riscul de a comite, poate, o eroare, spun că publicul nostru a fost chiar peste nivelul fantasticei naționale a lui Edi Iordănescu.
Am avut șansa să petrec ultima săptămâna în Germania. Am făcut-o nu în calitate de ziarist, ci de tată și soț, pentru că am vrut să le ofer copiilor mei oportunitatea de a fi români buni și iubitori la un turneu final la care participa naționala lor.
Altă Românie
Mărturisesc că îmi era teamă că nu vor mai avea prea curând șansa asta. Chiar și după isprăvile alor noștri, continui să mă număr printre cei sceptici că am putea lega calificari precum în anii ’90.
Nefiind implicat activ alături de neobosiții mei colegi de breaslă, oameni care au muncit enorm pentru a transmite în țară o cât mai mare felie din minunata vară germană a României, am putut sta de vorba, în liniște, cu nenumărați conaționali, încercând să înțeleg neașteptatul fenomen al “ocupației galbene”.
Am discutat cu români din Statele Unite, din Danemarca, Spania, Franța, Portugalia, Italia și, evident, Germania. Am realizat că suntem peste tot, că atunci când ne întâlnim într-o țară străină suntem buni unii cu ceilalti, că suntem civilizați, inventivi, cu simțul umorului și m-am simțit îmbogățit de poveștile de viață ale celor care mi le-au împărtășit.
România a însemnat și simpaticul medic stomatolog din Dusseldorf pe care l-am întâlnit atât la Koln, cât și la Frankfurt. Un tip de cel mult 40 de ani, căruia ochelarii îi ascundeau privirea blândă și care mi-a mărturisit iubirea pentru Borussia Dortmund.
Își aducea aminte cât de ridicol s-a simțit în 2017 când s-a dus la sediul clubului pentru a-i anunța că s-a decis să devină membru cotizant, iar oamenii de acolo i-au temperat entuziasmul, spunându-i că va avea de așteptat ani buni, pentru că lista de așteptare este interminabilă. Timpul s-a scurs, legitimația i-a fost eliberata într-un final, iar românul nostru a ajuns să cunoască “Echte Liebe”.
Tot cu Borussia ținea și un alt conațional, un munte de om, genul care te intimidează prin simpla apariție. Voce puternică, brațe vânjoase. Când m-a apucat de umeri pentru un selfie, i-am putut simți întreaga forță.
A vrut neapărat să îmi arate pozele pe care le făcuse pe stadion la partidele din Champions League cu Atletico si PSG, iar când ecranul telefonului le-a scos la iveală, s-a emoționat cum nu îmi puteam imagina. “Uite-te, am pielea de găină!”. Și chiar avea.
O bucațică de suflet românesc se ascundea și in spatele machiajului alb și al costumului de Dracula pe care un șofer de tir, român din Brighton (sau poate că era Birmingham – tare rău îmi pare că nu am reținut exact), îl purta cu mândrie și ieșea astfel în evidență în marea galbenă de pe malurile Main-ului.
Un tip subțirel, care depusese efort, nu glumă, pentru a fi un vampir autentic. L-am întrebat cum rezistă în căldura aia sufocantă? Mi-a zâmbit, replicându-mi că îi este mai ușor decât mi-aș putea imagina, mi-a cerut să facem o poză împreună și am sfârșit prin a face eu o poză cu el.
Și am mai făcut multe alte poze, cu mulți alți români, le-am simțit emoția și, pentru prima oară, mândria de a striga cu toată gura “HAI ROMÂNIA!”.