Publicat:
15.11.2026, ora 16:21
Actualizat: 15.11.2026, ora 16:41
- Cred că oricare dintre noi a avut un moment în viață în care i-a lipsit oxigenul. Te cuprinde o panică îngrozitoare. Iar atunci când aerul intră din nou în plămâni simți că te naști pentru a doua oară.
Așa am simțit aseară după victoria României asupra Poloniei, o echipă care a ne tot dăduse cu terenul în cap. În ultimele patru ne-o băgase de 16 ori în plasă.
Ca să vă faceți o idee despre complexul polonez luați în calcul că, prin comparație, în același număr de meciuri, Germania ne-a înscris 7 (încasând tot atâtea), Spania 8, Franța 5, în vreme ce împotriva altor forțe ale fotbalului, cât ne-ar fi de greu să credem azi, am făcut în general joc egal sau chiar am ieșit mai bine (6-5 contra Angliei, nu că am vrea să o mai întâlnim acum).
E doar o fundație
Doar Olanda se apropia de coșmarul Lewa & comp cu 14 goluri marcate tricolorilor în ultimul careu de jocuri. Polonia chiar era une bête noire. De ieri, nu mai. Dar mâine riscă să nu semene cu ieri.
România n-a jucat la plezneală sâmbătă seara pe ogorul desfundat al Arenei Naționale. Spre deosebire de precedenta suită de meciuri, când Hagi ne-a adus la exasperare, acum a existat o logică, evoluția a avut un sens, chiar dacă premisele nu arătau grozav și jocul n-a funcționat mereu.
Dar naționala a absorbit șocul inițial și a reușit să profite de greșelile adversarului din zona lui minată, în vreme ce reciproca nu a fost valabilă. A existat o structură absentă în partidele de până acum. Am avut și noroc. Dar am văzut iar acel ADN haiducesc, de atac la drumul mare de îndată ce oponentul se lasă descoperit, vizibil în epoca generației-reper. Și asta e bine. Dar e doar o fundație. Deasupra încă suflă vântul.
Adevărul e că Polonia e umbra echipei care venea acum 9 ani pe același stadion cu Lewa și Zielinski tineri, Linetti, Grosicki și ne bătea la scor de neprezentare. De la stadion s-a văzut rău de tot. Echipa lui Nawalka arăta a balenă ucigașă, un enorm val invizibil o aducea mereu și mereu la poarta Tătă, terenul nostru se înclina ca un Titanic și până la urmă nici orchestra n-a mai cântat, au tăcut și suporterii, s-a făcut beznă.
Acum le-am stins noi lumina, însă Polonia n-a mai fost o sperietoare, ci o formație cu joc îmbătrânit în ciuda câtorva tineri în formula de start, combinații lente, imprecizie și împleticeală. Am știut să profităm, bravo! Mi-e teamă însă că Bosnia va fi altă mâncare de pește. Bosnia nu e obosită. E flămândă.
Naționala are multe datorii de achitat
Fotbalul e frumos pentru că îți permite să revii la viață după o perioadă neagră printr-un singur rezultat. Dar e și urât, pentru că tot el te poate îngropa din nou în câteva zile.
Și se va întâmpla dacă Man va juca iar doar din scântei, Ianis Hagi va fi, cu această sintagmă de alibi, doar un „jucător util”, Rațiu va face tot atâtea boacăne defensive (mingea practic ieșită din teren și readusă în joc în mijlocul careului nostru cu riscul unui gol al adversarilor e o mostră de absurd fotbalistic), Drăgușin va tot mima relaxarea în dueluri cu rezultat cartonașe de diferite culori. Norocul și râvna ne-au ferit de data asta de un destin rău. Nu și la următoarea înfățișare.
Naționala are multe datorii de achitat, succesul acesta e doar un aconto. Hagi a zis-o bine: e o victorie frumoasă și atât. Exact. Atât, nimic mai mult. Durează o seară, nu am câștigat nimic de fapt. Selecționerul și jucătorii ar trebui să gândească de ca și cum meciul din Bosnia va fi primul după seria neagră de acum o lună. Un pic dacă vor crede că au realizat ceva și pedeapsa va veni instantaneu.
La final vreau să deturnez o întrebare de la conferința de presă, aceea despre intenția lui Hagi de a vorbi cu premierul Luca Niculescu. Păi de ce ar trebui să vorbească Hagi, ce ar putea face pentru el șeful guvernului?
Hagi trebuie să discute cu Burleanu despre reorganizarea fotbalului de la talpa lui. Iar Luca Niculescu ar trebui să aibă o conversație serioasă în trei cu Nicușor Dan și Sorin Costreie despre atentatul la mintea și sănătatea națiunii perpetuat de ministerul educației de aproape patru decenii, despre școlile și profesorii care consideră sportul un moft, o pierdere de vreme, o materie sub educația religioasă.
De aici începe totul. De la oameni care ființează azi și trăiesc în alte secole. Pe atunci nu se juca fotbal la noi, deci ce șansă să avem?
