Silviu Tudor Samuilă Anul în care am strigat mândri „Hai, România!”

• 2024. Halep s-a trezit că poate să joace din nou. Neagu ne-a anunțat că nu mai vrea să joace deloc.

Am fost mulți, galbeni, civilizați și frumoși în Germania. L-am readus în fotbalul românesc pe gigantul Lucescu, iar un român s-a pus pe cucerit fotbalul italian, Dan Șucu.

Ne-a părăsit omul care avea un zâmbet pentru fiecare dintre noi, Duckadam, și am vărsat o lacrimă la momentul de adio al Generației de Aur. Și nu trebuie uitat Popovici. Nici felul în care înoată, dar nici ce rostește.

Ne-am bucurat, ne-am întristat, am fost mândri, dar și dezamăgiți, iar, uneori, ne-a venit să urlăm de nervi, într-un an care a avut de toate, Jocuri Olimpice, Europene de fotbal, eroi și anti-eroi. Așa că am zis să încerc o recapitulare.

Șocuri pozitive

România – Ucraina

Ne-a lovit pe cei mai mulți ca un trăznet meciul ăla. Să ai în spate două remize albe, cu Bulgaria și Liechtenstein, iar, apoi, să-ți spulberi în primul meci al Europenelor o adversară care venea cu golgeterul din La Liga sau cu portarul Realului a fost de vis.

Cum de vis a șutat și Nicușor Stanciu pentru 1-0. Și ce moment emoționant ne-a oferit familia Drăguș, adunată în lacrimi la final de meci.

Povestea Corvinului Hunedoara

Credeați că o echipă de „B” ar mai putea câștiga Cupa, mai ales în formatul ăsta stufos? Dar că ar putea să îi dea o bătaie de ținut minte vicecampioanei Ungariei și să o elimine din Europa League? Sau poate să fie la un penalty distanță de a scoate și vicecampioana Croației? Toate astea au fost posibile datorită lui Florin Maxim și băieților săi care au scris în 2024 una dintre poveștile cu Feți Frumoși a istoriei fotbalului nostru. 

Instalarea lui Mircea Lucescu la națională

Plecarea lui Edi Iordănescu de la națională nu a reprezentat neapărat un șoc. Acceptul lui Mircea Lucescu de a-l urma, da. Nimic, dar absolut nimic nu anunța această reintegrare în fotbalul nostru a celui mai titrat antrenor român.

Chiar la ultimul meci al naționalei din acest an, 4-1 cu Cipru, s-a consumat un moment care îți arată dimensiunea selecționerului nostru. Echipele erau pe tunel și se pregăteau să iasă spre teren. Lucescu o ia înainte, depășește grupul jucătorilor, dar este oprit de arbitrul Luca Pairetto pentru o scurtă discuție.

În privirea italianului se citește admirația și parcă mândria de a conduce un meci al celui care fusese arbitrat și de tatăl său, Pierluigi Pairetto. Lucescu se îndepărtează, dar Pairetto se întoarce către Răzvan Marin căruia îi explică, cu gesturi largi, motivele pentru care a ținut neapărat să schimbe câteva vorbe cu marele Lucescu.

Dinamo 2024-25

Fotbalul românesc avea nevoie de o echipă Dinamo puternică, iar trezirea din morți a sosit când probabil nimeni nu mai credea.

În viață, în general, și în sport, în particular, norocul joacă un rol imens. Șansele ca Dinamo să nu retrogradeze înaintea etapei finale a sezonului trecut erau minime. Și, totuși, un rezultat potrivit colo, unul dincolo ne-au ajutat să-l avem în continuare pe croatul Kopic prin ograda noastră. Aș spune că toți am fost norocoși, și el, și noi.

Kopic a făcut-o pe Dinamo să joace, alături de FCSB, cel mai frumos fotbal al campionatului, cam cu aceiași jucători cu care era să se prăbușească în luna mai. Sper să i se prelungească înțelegerea, iar Dinamo să iasă odată din insolvență. 

Șucu di Genoa

Ce ați fi zis dacă, prin multitundinea de filme românești din ultima perioadă, ar fi apărut și o peliculă al cărei scenariu pornea de la ideea unui om de afaceri român care preia o echipă de fotbal din Serie A?

„Fugi băi de aici! Eu nu mă uit la tâmpenia asta fantezistă!” Na că imposibilul a devenit realitate la final de 2024, spre stupefacția generală. Că e Dan Șucu singur la Genoa, că are în spate și alți oameni de afaceri, că a cumpărat clubul doar ca să îl vândă peste niște ani pentru profit sau că pur și simplu s-a îndrăgostit de afacerea numită fotbal, prea puțin contează. Șucu este noul boss al celui mai vechi club de fotbal din Serie A și ne-a lăsat pe toți cu gura căscată.

Șocuri negative

Prăbușirea lui Guardiola

În urmă cu două luni, Pep Guardiola deținea recordul istoric de puncte/meci din La Liga, Bundesliga și Premier League. De atunci s-a petrecut un fenomen pentru care ziariștii și oamenii de fotbal din întreaga lume caută, fără succes, o explicație.

Prăbușirea in coropore a unui grup de jucători plus a antrenorului care timp de șapte ani au dat ora exactă în fotbal, e fără precedent.

Parcă a scos cineva din priză proiectul City. Da, s-au mai văzut dinastii fotbalistice de care s-a ales praful. Procesul însă parcă nu a fost niciodată atât de abrupt. Să uiți, bursc, să câștigi un meci, să îți fie frică de o echipă gen Feyenoord când îți dă golul de 3-1, să le conduci pe Sporting, Brighton sau United, iar la final să te trezești învins, ține mai degrabă de domeniul psihologiei decât de cel al ciclului săptămânal de antrenament.  

Adio Colamonici

Povestea lui Antonio Colamonici este depotrivă șocantă și tristă. Omul responsabil pentru revenirea canotajului românesc în topul mondial, ne-a lăsat cu ochii în soare la capătul unui an excepțional ca rezultate.

Cum se poate ca un asemenea antrenor să ducă la bun sfârșit anevoiosul proces de dobândire a cetățeniei române, să își cumpere un apartament în București, iar apoi să dea curs ofertei Federației din Italia? Doamna Lipă, aveți vreun răspuns?

Șocuri, pur și simplu

Halep – de la patru ani la nouă luni

Nu știu unde să încardez vestea primită în luna martie. Pe de o parte, m-am bucurat pentru Halep, căreia TAS-ul i-a redus pedeapsa de la patru ani la nouă luni.

Pe de altă parte, mirarea a fost la același nivel ca atunci când inclupații din Dosarul Transferurilor erau achitați pe linie de un complet, pentru a fi condamnați cu executare de următorul complet.

Aveam să aflăm, ulterior, că judecătoarea care i-a achitat fusese mituită pentru verdict. Am citit și recitit motivarea în cazul Halep. Am întrebat și avocați cum a fost posibilă micșorarea pedepsei. Când am văzut însă ce s-a petrecut în 2024 cu Sinner și Swiatek, mi-am dat seama că întrebările mele sunt inutile. Judecățile ITIA, WADA sau TAS au ajuns să aibă un miros respingător de corupție și interes.

Mândria de a fi român

EURO 2024 

Am fost acolo și am văzut marea galbenă cu ochii mei. Românii au înnobilat Europeanul din Germania prin prezența lor numeroasă, prin civilizație și intensitatea trăirilor.

Timp de câteva săptămâni am fost uniți, într-un an care s-a încheiat sub semnul dezbinării.

Un mare bravo Federației și oamenilor care au venit cu ideea vestiarului curățat și a scrisorii de adio. Toată Europa ne-a preluat. Toată Europa ne-a lăudat. 

Cursele și discursurile lui David

După un 2023 mai degrabă modest, apăruse întrebarea „ce se va alege de cariera lui David Popovici”? Noroc că cei care îl pregătesc, și, în special, David, sunt mai profi decât noi ăștia care ne dăm cu părerea de pe margine.

Popovici a intrat în bazin, a câștigat aurul olimpic, a mai luat un bronz și apoi a vorbit cel puțin la fel de bine pe cât înotase. E reconfortant să realizezi că în rândul tinerilor care vor modela România de mâine, există asemenea profunzimi. Cât au înțeles guvernanții din mesajul lui, am văzut în perioada scursă de la J.O. până acum.

Canotajul salvării naționale

Înainte de a intra într-o emisiune, treci pe la machiaj. Ți se aplică fond de ten, niște anticearcăn, pudră, iar toată această combinație acoperă urmele unei zile mai proaste, a unei perioade de nesomn sau a unei iritații enervante.

Canotajul reușește, din patru în patru ani, să mascheze neajunsurile din sportul românesc. Ne face să părem mai frumoși decât suntem și să urcăm în clasamentele pe medalii de la Jocurile Olimpice, peste țări ale căror populații practică mai mult sport și a căror organizare la nivel profesionist sau amator este mult peste cea din România.

S-au băgat bani mulți în canotaj? Da. Dar măcar de am avea și alte domenii în țara noastră, care să nu își bată joc de bani, ci să-i transforme în performanțe la nivel mondial. 

Eternitatea Generației de Aur

„Dacă vreți să înțelegeți fotbalul celor de la Oțelul Galați sau U Cluj, trebuie să vă uitați la cum au jucat Munteanu și Sabău în meciul Generației de Aur” îmi spunea recent într-un episod al podcastului meu Zeljko Kopic. Mi s-a părut fantastică asocierea.

Cei doi, împreună cu Gâlcă, au alergat ca pe vremuri în ceea ce a reprezentat una dintre cele mai emoționante seri din 2024, în special pentru noi, cei care i-am prins jucând.

Dincolo de seriozitatea unora din trupa noastră de suflet, rămânem cu emoția trăită la fiecare atingere de minge a lui Hagi. Un stadion întreg cu răsuflarea tăiată. Nu se punea problema „oare mai poate să creeze magie?”, ci mai degrabă „ce va mai inventa?” omul care pe 5 februarie va împlini 60 de ani.

Și Hagi ne-a mângâiat sufletele cum numai el a știut să o facă, acompaniat de Popescu, Petrescu, Stelea, Vio Moldovan, Panduru sau mereu tânărul Belodedici. Iar când chipul lui Didi Prodan s-a ridicat deasupra peluzei de pe Arena Națională, bucuria a lăsat loc dorului și lacrimilor.

FCSB de Europa

FCSB și-a recuperat în aceste luni ADN-ul european. Undeva, între eliminările cu Rapid Vienna, Guimaraes sau Liberec, ori umilințele cu Karagandi și Silkeborg, acesta se pierduse, iar marile seri de mijloc de săptămână, cu care suporterii ei erau obișnuiți, fie dispăruseră de tot, fie deveniseră greu de privit.

Nu doar că echipa condusa de facto de MM Stoica și antrenată de Charalambous&Pintilii a obținut super-rezultate din iulie până în decembrie, dar a resuscitat o idee ce părea pierdută pentru fotbalul românesc: Champions League.

Văzându-i parcursul din preliminarii și din mini-campionatul Europa League, parcă nu mai pare imposibil să ducem și noi o echipă în Olimpul fotbalistic. Punctul culminant al sezonului european nu a fost nici victoria de la PAOK, nici cea cu Midtjylland, ci partida de la Sinsheim, contra lui Hoffenheim. A fost o a doua ocupație românească pe tărâm german, după cea de la Euro. S-a auzit doar „Luptă Steaua” și „România” timp de 90 de minute și asta într-o perioadă în care ne uitam chiorâș unii la ceilalți din cauza politicii.     

Dezamăgirile

Un Rapid deraiat

A fost anul unei implozii total neașteptate a Rapidului. Clubul lui Dan Șucu a semănat cu un pacient căruia îi cedează pe rând organele.

Fostul președinte și șeful de galerie au ajuns să fie anchetați, semnându-și singuri îndepărtarea de la echipă. A urmat prăbușirea jucătorilor, care au făcut un play-off mizerabil.

Inevitabil, a fost demis și antrenorul într-un final de sezon de coșmar, iar înlocuitorul a produs un șoc, însă unul negativ.

În vară au fost cumpărați fotbaliști de milioane de euro, a fost instalat un tehnician britanic cu pedigree solid, căruia i s-a făcut vânt după șase etape, iar cel care i-a luat locul părea exact genul de personaj pe care nu l-ai vedea vreodată asociat unui proiect marca Șucu.

Când tragi linie, Rapid termină 2024 pe locul opt, a aruncat o grămadă de bani pe al de Jambor, Blazek, Diogo Mendes, Gojkovic ori N Jie, care pur și simplu nu au existat, iar salvarea bugetară a venit din vânzările lui Rrahmani și Krasniqi, adică a celor mai buni fotbaliști ai clubului. 

Chirilă bătut de vânt

Să ajungi la Jocurile Olimpice după medalii de aur și argint la Mondialele din 2023, aur la Europenele din 2024, lumea să își pună speranțele că ai putea completa colecția cu un titlu la Paris, să produci cel mai bun timp din istoria J.O. în serii, iar apoi nici măcar să nu prinzi finala, asta da dezamăgire.

Canoistul Cătălin Chirilă a trăit în semifinalele de la 1000 m unul dintre acele momente de black-out pe care orice sportiv îl poate avea. Din păcate pentru el, prăbușirea s-a consumat în cel mai prost moment posibil. 

Ce m-a enervat

Procesomanii din Ghencea

Nu au drept de promovare, nu fac nimic pentru a schimba această situație de ani buni, sunt racordați la țeava generoasă a banului public, din care se ghiftuiesc cu lăcomie, nu adună mai mult de câteva sute de suporteri la meciurile de acasă, dar s-au trezit să-l amenințe cu tribunalul pe Mircea Lucescu. Nu le convine că selecționerul crede că adevărata continuatoare a Stelei este acea echipă care umple Arena Națională sau orice alt stadion pe care joacă în provincie.

Vreți să dovediți contrariul? Renunțați la poziții stupide de forță, suflecați-vă mânecile și puneți-vă pe treabă, reorganizați clubul, promovați odată, faceți performană pe teren, umpleți Ghencea și câștigați-vă astfel respectul! În prezent, zici că sunteți pârâciosul clasei pe care nu-l suportă nimeni.  

România – Kosovo

Dragi domni și doamne de la UEFA & FIFA, nu ne mai băgați pe gât Kosovo. Nu v-ați prins că nu ne potrivim? Ei nu ne înghit pe noi știm-noi-de-ce, iar noi nu-i recunoaștem. Nu ar fi mai ușor să procedați precum în alte cazuri în care politicul și fotbalul nu se pupă?

A tot pune în scenă piese precum cele din ultimii ani este contraproductiv pentru toată lumea. A, scuze, mai puțin pentru UEFA care ne-a amendat de zici că am fi părăsit noi terenul și am fi arătat semne obscene fanilor. Enervantă seară, scârbos verdict UEFA. 

Swiatek + Sinner – doping acceptat

Cum să te mai uiți la tenis și să crezi că loviturile alea supraomenești sunt doar consecința antrenamentelor serioase și a unei alimentații corespunzătoare, când vezi că cei mai buni dintre cei mai buni se dopează?

Bine, noi știm că ceea ce fac este imposibil, dar ne prefacem că dacă nu i-a prins nimeni, sunt curați ca lacrima. Pe ăștia i-a prins și degeaba, că le-a dat pedepse echivalente cu un concediu prin Maldive sau Seychelles.  

Anul despărțirilor

Adio, Cristina

Ați observat cum mereu am dat vina pe ea? Într-un sport care se joacă în șapte, doar Cristina Neagu era responsabilă pentru eșecurile echipei naționale sau ale CSM-ului. Că ea conduce vestiarul, că antrenorii nu au ce să îi facă, că șefii nu se pot pune cu ea etc.

Noi aveam cea mai bună jucătoare din lume pe teren, erau meciuri în care marca 12-13-14 goluri și tot ea era problema. Neagu se va retrage la finalul sezonului ăstuia. Nici nu vreau să mă gândesc cu ce dureri se ridică din pat în fiecare dimineață, ce antiinflamatoare folosește să le depășească și ce simte acum când nisipul din clepsidră este pe terminate.

Știu că timp de aproape 20 de ani, singurul sportiv român care a fost în permanență un superstar în sportul pe care îl practică a fost Neagu. Ca să fiu corect până la capăt a existat o perioadă în care a lipsit din vârf. Niște ani în care a suferit operație după operație și în care nu se știa dacă va mai putea face sport vreodată. Știți ce a făcut după acel calvar? A mai luat încă trei trofee de cea mai bună din lume. Pe ea o vom pierde la finele actualei stagiuni. 

După Roger, ne lasă și Rafa

Se destramă o lume. Federer, Nadal și Djokovic ne-au oferit cea mai intensă perioadă din istoria oricărei discipline sportive.

Destinul a făcut ca noi să fim beneficiarii unor decenii în care cei mai buni jucători din istoria tenisului să se concureze. Meci după meci, turneu după turneu, oamenii ăștia scriau și rescriau istorie și ne făceau și pe noi să suferim și să ne bucurăm împreună cu ei.

Primul a cedat Roger. Anul acesta a capitulat și Rafa. Corpul plin de răni al celui mai mare luptător din istoria sportului alb a cedat. Ticurile erau aceleași, echipamentul la fel de colorat ca întotdeauna, părul ceva mai rar, gesturile de încurajare aduceau aminte de Rafa de altă dată, doar că picioarele nu-l mai duceau acolo unde voia el și s-a hotărât să le ofere o binemeritată pauză. Adio, Rafa!

Duckadam, personalitate universală

Ne-a părăsit Duckadam în acest an. Avusese un grav accident de mașină în copilărie, depășise două meningite în aceeași perioadă a vieții, un anevrism îi stopase cariera la Steaua în cel mai dulce moment al vieții sale, trecuse prin vreo zece operații și cu toate astea, de fiecare dată când te vedea, avea un mare zâmbet pe față. Sau poate că tocmai pentru că știa că păcălise moartea de atâtea ori, trăia cu o bucurie sinceră fiecare moment.

Dispariția lui nu a fost o simplă știre de presă locală. Duckadam și moștenirea sa au fost amintite de toate marile publicații sportive ale Europei, UEFA i-a dedicat un moment special în Magazinul Champions League, iar la poarta aceea magică de pe Ramon Sanchez-Pizjuan, conducerea celor de la Sevilla a depus un buchet de flori în memoria gigantului din Semlac.

M-aș bucura sincer ca în 2025 să se găsească cineva care să-i traducă din germană cartea autobiografică „Der Tormann”, scrisă împreună cu Milan Radin. Și el ar merita asta, dar și românii ar fi mai bogați descoperind viața unuia dintre simbolurile sportului nostru.