Dan Udrea „România, te faci bine!”

• Afluența formidabil de mare a publicului e de apreciat, însă fericirea și pasiunea cu care suporterii au venit la stadion sunt copleșitoare.
• Gestul lui Mircea Lucescu de la imn e incredibil! E despre cum ne învață un om la 80 de ani să ne iubim țara. O imagine emoționantă.
• Momentele dintr-un colț al stadionului, cu un loc special creat pentru copii cu autism, arată că, în sfârșit, România arată că are și suflet, nu doar ură și dezbinare.

Recunosc, dacă nu aveam de realizat emisiunea de dinainte de meci, pe Prima Sport, nu aș fi fost pe stadion la România - Cipru. De văzut, l-aș fi văzut la TV, dar aș fi ratat 3 momente care m-au impresionat. Și pe care vi le împărtășesc aici.

Nu sunt neapărat despre fotbal, nu despre meciul propriu-zis. Ci despre ceva mult mai important. Despre pasiune, despre cum știm și cum trebuie să ne apreciem mai mult țara, dar și despre cât suflet avem în noi pentru a ajuta alte persoane aflate în dificultate.

1. Gestul lui Mircea Lucescu la imn

Când se intonează imnul, rezervele, cei din staff, inclusiv antrenorul stau, e valabil pentru toate naționalele din lume, pe bancă. Iar între bancă și teren sunt postați mereu zeci, dacă nu sute de fotografi.

Aseară, armata de fotoreporteri era la locul ei, între bancă și gazon. Dacă stăteai pe bancă, nu vedeai nimic din ce e pe teren. Și pe teren se aflau: steagul României, tricolorii și cea care a interpretat „Deșteaptă-te, române!”.

Într-un gest care i-a surprins până și pe cei de pe banca noastră, Mircea Lucescu a spart zidul fotografilor, le-a cerut să-i facă loc să treacă și s-a postat dincolo de aceștia. Pentru a asculta imnul văzând drapelul, văzând jucătorii și văzând-o pe cea care a cântat! A stat acolo, la marginea terenului, singur!

Este o imagine pe care n-am mai văzut-o! Și e un gest care ne dă o lecție. Una care ne arată cum un om care și-a câștigat glorie sportivă, notorietate și bani cât pentru 3-4 vieți nu uită să-și arate în public dragostea, recunoștința și respectul față de țară, față de culori. Pe scurt, față de România. Pentru mine, a fost emoționant.

2. Bucuria și fericirea oamenilor

Faptul că au fost peste 45.000 de spectatori la un meci în care nu exista o miză foarte mare, care nu aducea la București, ca adversar, vreo națională cu nume și care s-a jucat pe o temperatură de aproape de zero grade e deja o realizare deosebită. E chiar o victorie mai mare decât cea obținută pe teren. Infinit mai mare.

Dar altceva e și mai important. Fețele oamenilor venind spre stadion. Și au fost inclusiv multe fete, mulți mulți copii. Mai toți cu ceva pe ei care să-i lege de echipa națională. Un fular, o căciulă, un tricou, o eșarfă. Sau pur și simplu, ceva galben.

Dar și fără însemne și culorile tricolore, ceea ce îi lega pe toți, ca un cordon virtual, era bucuria că intră pe stadion. Oameni răzând, oameni urcând și găfâind până la ultimul etaj, cărora le ieșea aburul din gură, de la frig, dar care abia așteptau să intre. Valuri întregi de oameni, coadă interminabilă de mașini pe aleile din jurul stadionului. 

O altă imagine care ne spune că naționala e acum și va fi mulți ani de aici înainte pe mâini bune. Suportul publicului e vital pentru o echipă de fotbal. Îl ai, exiști. Nu-l ai, ești nimic. 

România de azi nu doar că îl are, dar a reușit să le redea bucuria oamenilor de a veni la stadion. E un lucru mare!

3. Loja senzorială din colțul stadionului

Undeva într-un colț al stadionului, o lojă făcea notă discordantă cu celelalte. Toate erau brănduite. Penny, Banca Transilvania, Casa Pariurilor, Autoklass, Bergenbier, Altex, Bucovina, Joma. În toate, lux și protocol de 5 stele. Una singură făcea notă discordantă. Era într-un colț și pe ea stătea scris: LOJA SENZORIALĂ!

În ea, în loc de mâncare și băutură, erau scăunele, măsuțe, fotolii de mici dimensiuni, tăblițe și alte accesorii destinate copiilor. Dar nu pentru orice copii, ci pentru cei diagnosticați cu diverse forme de autism.

A fost primul meci de fotbal din România la care copiii cu autism au avut acces, într-un cadru care să le permită acest lucru. Fundația Neuroatipic a găsit înțelegere la FRF, care a renunțat la o lojă pentru a oferi acest loc special.

„Ideea ne-a venit după ce am fost la o conferință pe tema autismului la New York, unde am văzut că până și Argentina derulează un asemenea proiect. Apoi, am aflat că la fel stau lucrurile și la meciurile de pe Old Trafford și Anfield” au povestit cei care se ocupă de Fundația Neuroatipic.

„În SUA există statistici, unul din 36 de copii are o formă de autism la naștere. În România nici măcar statistici nu avem”, continuă oamenii de la Fundație, care se scuză că trebuie să întrerupă dialogul. Trebuie să coboare pentru a aștepta cei 9 copii care vin la meci. 

Câteva fotolii sunt puse în lojă, cu fața către teren. Geamul gros al lojei asigură izolare fonică pentru a le crea confortul necesar micuților. Unii dintre ei se joacă, alții colorează, unii, mai curioși, se uită din spatele geamului spre gazon. Chiar sunt atrași atât de mult de ceea ce se petrece pe teren, încât fac câțiva pași dincolo de lojă. 

Concluzia: ceața se ridică, România se face bine!

Afară e gălăgie, e zgomot, dar ei fac pași. Firavi, mici, dar îi fac. Și le place. Sunt ca pașii pe care România a început să-i facă pe drumul corect.

Logoul Fundației Neuroatipic e „împreună facem bine, mai bine”. Plecând de la stadion mult dincolo de miezul nopții, ceața care se lăsase peste arenă, începând cu repriza a doua, începuse să se ridice. Ca un semn că tot ceea ce văzusem într-o seară de luni seară, pe un stadion de fotbal, e real și nu e doar învăluit în ceață: „România, te faci bine!”