Nea Vanea, omul care ne-a băgat în Schengen

• Astăzi se împlinesc 25 de ani de la moartea lui Ioan Chirilă, jurnalistul sportiv care ne-a plimbat prin toată lumea, când nu aveam voie nici să trecem granița la Ruse.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Am asistat recent, în calitate de urechist, la o discuție cu câțiva oameni de presă și intelectuali cehi și polonezi. O încântare să vezi că au și ei probleme ca ale noastre. Figuri legendare, oameni pe care îi vedem drept niște eroi imaculați, reprezintă pentru ei, care-i cunosc mai bine, persoane în carne, oase și păcate.

„Noi, în România, nu l-am avut pe Vaclav Havel”, le amintim un vechi regret. Ei zâmbesc. Cehii confirmă că știu această vorbă, care nici măcar nu e tipic românească, ci e o nostalgie a tuturor neîmplinirilor est-europene.

Cum „l-a săpat” Vaclav Havel pe Milan Kundera

„Dar pe care Havel nu l-ați avut?”, spune unul dintre ei. „Pe cel care s-a opus ca Milan Kundera să ia premiul Nobel pentru literatură?”.

Ascultăm povestea. Plecat în exil, în Franța, marele scriitor ceh Milan Kundera a fost pus, în 1984, în deschiderea listei de nominalizări la premiul Nobel pentru literatură. Numai că cea mai puternică opoziție a venit din Cehia, din partea disidenților grupați în jurul lui Havel, el însuși scriitor.

Există în arhivele Partidului Comunist Italian o scrisoare în care Vaclav Havel a explicat de ce nu compatriotul său Kundera, ci altcineva merită Nobelul. Au semnat și un apel, care, practic, l-a exclus de pe listă pe colegul lor aflat în exil.

La noi s-ar numi „mâncătorie”. La ei, sunt fapte de viață, pur și simplu. Kundera s-a stins fără să ia niciodată Nobelul, iar Havel a ajuns președintele admirabil al unei Cehii democrate.

Kapuściński și Chirilă

Polonezii au și ei un exemplu de glorie imensă și, în același timp, domestic contestată: Ryszard Kapuściński.

Reporter genial, jurnalist al agenției naționale de presă poloneză PAP, Kapuściński a relatat de pe aproape toate continentele. A fost martor ocular la revoluții și lovituri de stat în Africa, Asia și Europa.

Cărțile lui Kapuściński sunt bijuterii ale naturii umane, văzută în cele mai vitrege situații. „Excelentă literatură, dar nu știm cât din reportaje sunt reale, și cât e imaginație”, a spus, cu năduf, unul dintre polonezi. Pffff! Ce bine că nu suntem singurii care analizăm la literă viața marilor autori.

Astăzi se împlinesc 25 de ani de la dispariția lui Ioan Chirilă. Jurnalist și scriitor, „cronicar, măi băiete”, cum te certa dacă i te adresai altfel, „Nea Vanea” a însemnat enorm nu doar pentru presa, ci și pentru sportul nostru. Pentru că, asemenea lui Ryszard Kapuściński, pe care l-a precedat cu 7 ani, Chirilă a găsit în poveste adevăruri mai puternice decât în contabilitatea faptelor.

„Mexico 70”, „Argentina!”...

Chirilă ne-a lăsat nouă rutina și el a făcut din sport literatură. Datorită lui, generații întregi au călătorit în imaginație, într-un moment în care nu existau pașapoarte.

„Nea Vanea” a fost Schengen-ul nostru avant la lettre, deschiderea către o lume la care nici nu visam. Cărțile sale despre Nadia, Năstase și Țiriac sau seria turneelor finale de fotbal aveau tiraje cât toți „unicii” de astăzi ai siteurilor.

Vorbim despre cititorii pe bune, nu cei numărați de roboți atât de inteligenți că ne prostesc pe toți.

În Chirilă se împlinesc rândurile scrise de Răzvan Boanchiș, care zicea că cea mai bună pavăză contra barbariei este omul care stă la fereastră, în fața întunericului de afară, cu o carte în mână. El ne adună pe toți, indiferent câte alte convingeri ne separă.

Când le-am spus că azi se împlinesc 25 de ani de la dispariția lui Nea Vanea, Cristina Negrilă și Ioana Mihalcea, colegele mele de la Golazo, repere indestructibile și sprijin pentru mine, care vin din altă generație, au tresărit. Chirilă înseamnă pentru fiecare ceva.

Mai ales Lucescu

Nici nu e mult. S-au scurs doar câteva decenii. Astăzi, cu 200 de lei ajungi la Treviso, Madrid sau la Praga de pe o zi pe alta.

Când plecau la Mondiale, Chirilă și colegii săi își pregăteau călătoria vreme de trei-patru luni. Nu știau dacă li se va aproba să iasă din țară. Ajuns pe aeroport, dacă pierdeai biletul de hârtie nu te mai urcai în avion, asta a fost valabil o vreme, pentru noi toți, chiar și după Revoluție.

România de azi e una net mai bună decât cea de atunci. Lumea însăși are mai puțină sărăcie. Chirilă însuși n-a fost un retrograd, un nostalgic acrit. Nu îl împuțina pe Maradona pentru că îl iubea pe Pele. În inima lui aveau loc și Baratky și Dobrin și Hagi. Și, mai ales, Mircea Lucescu.

„Nea Vanea” nu era dinamovist, era lucist. Uitându-ne un pic în urmă, parcă n-a ales rău. Sprijinit de pianul dintre cărți, fără să se pretindă analist de fotbal, Ioan Chirilă a văzut 25 de ani în viitor, de vreme ce iubirea lui îl ocrotește și azi pe selecționerul României. O vorbă a fotbalului spune că antrenorii trec și cronicarii rămân. Uneori, rămân împreună.