- Miezul filmului omonim, cu Louis de Funes și Annie Girardot, se poate extinde la conflictul dintre Pițurcă, Mihai Stoica și Reghecampf.
Ca și în producția din ’78, e vorba despre o ceartă în familie din cauza unui eveniment care schimbă vieți.
Poate părea absurd, dar cei trei sunt parte a aceleiași familii, că vor sau nu, pentru că o spun cei mai mulți dintre steliști, că țin cu Steaua sau FCSB.
E greu să faci chirurgie pe suflet. Iar sufletul nu mai are chef de această dihotomie, indiferent de cine are dreptate. Dreptatea e bună când creează o viață mai bună. Când provoacă amputări celor fără de vină, dreptatea capătă funcția ghilotinei.
Pițurcă a zis ceva despre Mihai Stoica și Reghecampf. Cel mai grav era că nu au sau au avut vreun rol important la FCSB, fiind reduși la statutul de „servitori” ai celui autointitulat „stăpân”. Prin toți porii transmitea în mesajul lui disprețul pentru cei doi.
Cei doi au răspuns, ridicând ștacheta oprobiului. Scopul e anularea oricărui credit pentru Pițurcă, de aceea trimiterea absconsă la naftalină, la răzbunări după nopți de jucat șeptică și la valențele chipurile regizorale ale fostului selecționer.
E un război crunt, în care fiecare parte încearcă să reducă la neant realizările celeilalte. E un război total, un război de anihilare, cum se spune în domeniul conflictelor militare. Acesta e cel mai absurd tip de război.
În general, cine a încercat asta a fost mai apoi el însuși anihilat într-un fel sau altul.
Acești oameni au toți merite de necontestat orice ar spune fiecare la adresa celuilalt. Turnee finale cu naționala, campionate cu Steaua/FCSB, razii prin Europa și ultima calificare a unei echipe românești în grupele Ligii Campionilor.
Dacă însumezi realizările lor cu greu îi poate întrece cineva. Dar ei nu vor asta, vor să și le scadă. Și unii îi vor crede.
Vor crede că Pițurcă e un nimeni, că Mihai Stoica nu a contat vreodată și că Reghecampf e doar un executant orb. Și nu e deloc așa. Dar e așa pentru ei, pentru că se judecă în absolut. O fac pentru că e aceeași poveste ca în „Zâzania”.
Personajul lui Louis de Funes, inventator nebun, crede că a dat lovitura printr-o descoperire pentru care are nevoie de finanțare. Și ea vine de la un grup de oameni de afaceri japonezi.
Din acel moment, în care i se pare că i se deschid cerurile, încep să i se întâmple toate necazurile și e inițiată căderea lui. Se ceartă cu toată lumea, cu soția lui, care îl combate acasă și în public. Totul se duce de râpă, inclusiv sprijinul partenerilor îndepărtați, care dau faliment.
Funes devine un paria în momentul în care se războiește cu toți crezând într-un sprijin iluzoriu. Ca să o aducem pe strada noastră, într-un Gigi Becali.
Vrajba îl are de fapt în mijlocul ei, invizibil, pe patronul echipei la care au lucrat sau lucrează cei trei. Fiecare a fost aliatul și apoi dușmanul lui, pentru ca apoi să fie iar aliat și iar dușman.
Becali e cel pe care s-au bazat și baza la un moment dat a dispărut. Cine lucrează cu Becali are tatuată psihic amprenta lui. Totul e în legătură cu el, de la felul în care a luat Steaua până la cum i-a tratat pe toți de-a lungul timpului.
Becali este un magnet de oameni, furii și vise și un distrugător de nervi și speranțe. De fapt, aproape fiecare vorbă în această dispută cu accente tari se referă într-un fel și la Becali. Fără el, sau cu un altfel de Becali, cei trei ar fi fost poate în relațiile cele mai bune.
Toți sunt oameni de care Becali s-a folosit până când a ajuns să meargă mai departe, așa cum face orice carnasier în lumea afacerilor aspre.
Oameni pe care îi lasă să se răfuiască în vreme ce el se ocupă cu ce se ocupă mereu: utopia unui Ierusalim cu crampoane care macină pe oricine e atras în mrejele lui.
Poate că într-un fel acest venin pe care și-l aruncă unul altuia e și despre disperarea de a nu fi cunoscut o lume fără el.