Publicat:
23.07.2024, ora 10:20
Actualizat: 23.07.2024, ora 10:22
- Jocurile Olimpice au și fața lor nevăzută, pe care doar sportivii o cunosc în profunzime.
- În satul olimpic, unde loturile stau și mănâncă împreună, în delegația României s-au creat prețuiri și respect pe viață.
- Cum arată poveștile impresionante spuse de Cornel Penu, unul dintre cei mai importanți portari de handbal din istoria sportului și a olimpismului românesc.
Turneul de handbal este, prin tradiție, unul dintre cele mai spectaculoase de la Jocurile Olimpice. Și la Paris va fi la fel. Se prind greu bilete, mai ales la fazele finale sau la meciurile tari din grupe.
Din păcate, România nu va fi prezentă. Din 1992, de la Barcelona, echipa masculină nu a mai fost la Jocurile Olimpice.
Suntem la un nivel mult mai scăzut. Din 24 de participante, România a ocupat locul 22 la Campionatul European 2024. Dar măcar am fost acolo, o prezență la un turneu final după o pauză de 28 de ani. Ce tradiție se pierde!
România are în palmares 4 medalii olimpice câștigate de naționala masculină, din 6 participări: în 1970 (bronz, Munchen), 1976 (argint, Montreal), 1980 (Moscova), 1984 (bronz, Los Angeles).
Când argintul era o decepție
Suntem la Montreal, în vara anului 1976. Jocurile Olimpice erau simbolizate de o fetiță de numai 14 ani și jumătate din România, pe nume Nadia Comăneci.
Milenara întrecere își descoperea înmărmurită zeița perpetuă din momentul în care vetustul computer al sălii Forum crăpa la afișarea notelor ei de 10. Și afișa ”1”.
Dincolo de legendă și de literatură, trebuie spus că în 1976 România se număra printre națiunile care inspirau respect în ezoterica lume a olimpismului.
Sportivilor veniți din România comunistă nu le trecea prin cap că s-ar putea numi generic Team România. Deși, sfidând timpul, chiar asta erau, o echipă de temut.
Așa că prezența naționalei de handbal masculin a României, campioana mondială în exercițiu după fabuloasa finală de la Berlin 1974, înnobila Jocurile.
Doar că România, deja cvadruplă campioană mondială la ora aceea, urma să fie o dezamăgire de proporții, pierzând finala olimpică disputată cu URSS, 16-20. Așa se numea atunci o finală pierdută. Un dezastru. Argintul ca decepție.
Cine era România în handbal
De patru ori campioni mondiali, laureați cu bronz la Jocurile Olimpice, la ora aceea, eram stăpânii acestui sport, edificasem școala cea mai performantă, distilasem stilul cel mai cosmopolit și mai eclectic, crescuserăm jucătorii cei mai puternici: golgeteri de poveste (Gruia, Birtalan), cei mai cartezieni (Oțelea), cei mai tehnici (Gațu) și, peste toate, portarul cel mai cerebral, omul care se inspira din filosofia lui Jean Piaget, elaborându-și un plan mental pentru fiecare adversar (Penu).
Memoria care nu iartă
Cornel Penu trăiește de mai bine de 20 de ani în Franța, se consideră în egală măsură cetățean francez și cetățean român, vorbind franceza cu un căutat accent românesc și româna ca unul care a terminat alaltăieri liceul la Buzău și ieri facultatea la Galați. Personalitate puternică, prin urmare incomodă, Penu este martorul lucid al unor vremuri de glorie.
Bună ziua, domnule Penu! Se apropie Jocurile Olimpice de la Paris, iar dumneavoastră sunteți un om care a trăit nemijlocit experiența unei asemenea competiții. Ați participat cu naționala României la două ediții, Munchen 1972 și Montreal 1976.
Da, medalie de bronz la Munchen și argint la Montreal. Rezultate sub așteptări, de fiecare dată plecaserăm de acasă cu gândul că aurul este al nostru.
Pare de necrezut acum, când nu ne-am mai calificat cu naționala la Jocurile Olimpice din 1992, de la Barcelona, dar chiar așa, atunci aceste medalii erau percepute ca semi-eșecuri?
Nu semieșecuri, ci eșecuri, pur și simplu. De fiecare dată ne prezentam din postura de campioni mondiali en titre, eram fără discuție cea mai bună echipă din lume, eram temuți și admirați.
La Munchen ne-a bătut Iugoslavia în grupa principală, 13-12. Ei s-au dus în finala mare cu Cehoslovacia, câștigînd titlul, noi în finala mică unde câștigam contra RDG-ului, clientul nostru favorit. Apropo de finalele mondiale din ‘70 și ‘74.
Așa este, cu sârbii am avut mereu probleme, jucau ceva care nu ne convenea. Da, a fost un meci foarte ciudat cel cu fost Iugoslavie.
Amici cu sportivii israelieni
Explicați, vă rog!
De fapt, am jucat foarte bine, dar ar fi trebuit să marcăm mai mult. Poți să îți închipui că primele 15 minute scorul a fost 0-0, ceva de neînchipuit astăzi.
Mai aveți vreo amintire specială de la Munchen?
Cu o seară înainte de atentatul terorist în care au fost omorâți sportivii israelieni, jucasem biliard cu o parte dintre ei. Îi știam, îi întâlneam prin satul olimpic la diferitele facilități. Am rămas marcat mult timp, mai ales că mulți dintre ei aveau origini în România.
Securiștii din boscheți
Erați supravegheați de securiști în satul olimpic? Puteați vorbi cu sportivii din alte țări?
Puteai să vorbești cu oricine, doar că la Montreal, după ce se întâmplase la Munchen, nu mai aveai voie să părăsești satul olimpic.
Sportivii români sau și ceilalți?
Doar noi, de alții nu știu. Își intraseră în rol securiștii de la Contrainformații. De exemplu, la un moment dat ieșiserăm să facem schimb de insigne cu canadienii. Din spatele unui boschet a apărut securistul, unul, maiorul Untaru. “Ce faceți aici? Gata, ați belit-o!” Cam așa decurgeau lucrurile. Noroc că superiorii lor erau ceva mai înțelepți.
Când „rușii au fost mai serioși”
Finala de la Montreal cu URSS cum ați pierdut-o?
Pentru că la meciul ăla noi am trimis tricourile să joace cu rușii.
Cum adică?
Îi bătusem în toate meciurile de pregătire, unul disputat chiar în Germania înainte de Olimpiadă. Cred că înfrângerea a fost și o lipsă a antrenorilor. Nu anticipaseră că îi vom avea adversari în finală pe ruși, considerându-i pe sârbi potențialii adversari din finală. Rușii în schimb, ne studiaseră, ne înregistrau meciurile directe și cu 4 camere. Știau tot despre noi, fuseseră mai serioși.
Așa că…
Așa că finala a început de la 7-1 pentru ei, iar eu nu apărasem nimic. Ăsta e adevărul. Bine, au fost și condiții obiective care ne-au influențat randamentul. Mai ales al meu, pentru că depindeam de tot felul de ritualuri, de tabieturi.
Ați scris și în carte că v-a dat peste cap disputarea finalei mici, care a avut nevoie de două rânduri de reprize de prelungiri pentru un deznodământ, iar asta a decalat ora de începere a finalei mari.
Da, eu îmi rezervam 45 de minute continue pentru încălzire, or acolo m-am întrerupt de două ori după un sfert de oră. Nu am știut sau nu am fost în stare să îmi programez creierul pentru aceste întreruperi, iar asta a fost vina mea.
„Nu vreți să știți cât mânca Nadia!”
La ora finalei de la Montreal, Nadia era deja marea vedetă a Jocurilor. Cum era privită sportiva care tocmai câștigase primele note de 10 din istoria gimnasticii?
Clar, cu admirație. Păreau o unitate specială, ea și colegele. De aceea, erau și strict păzite. Le vedeam când veneau la masă, împreună cu Bela și cu Marta Karoly. Totul riguros, nicio abatere de la meniu, de la cantități. Ce să îți spun, ce mâncau ele toate la un loc nu era cât mâncam eu singur. Pentru că mă înfruptam din toate bunătățile.
Muschetarii mustăcioși din Team Romania avant la lettre
România lui Birtalan, Penu sau Gațu arăta o coeziune formidabilă. Erați și prieteni în echipa României?
Luptam pentru același țel. Bibi Birtalan era un om de o bunătate extraordinară, Nicu Munteanu, celălalt portar, un prieten extraordinar. Chiar dacă eu îi cam luam fața și jucam titular. Nu aveam nimic de împărțit cei de la Dinamo cu cei de la Steaua, lăsam acasă rivalitățile de club.
De ce v-ați lăsat majoritatea mustață la Mondialul berlinez?
Ne consideram un fel de muschetari, un corp de elită capabil să învingă pe toată lumea. Nu știu cum ar părea astăzi o asemenea inițiativă, când sunt atâtea metode sofisticate de pregătire, dar atunci avea efect.
Fântâna cu numele celorlalți
Înțeleg că este un demers al cotidianului L’Equipe ca Nadia să fie pe o listă selectă din care să se aleagă ultimul purtător al flăcării olimpice la festivitatea de deschidere.
Da, este o inițiativă pe care și-a însușit-o și președintele Comitetului de Organizare al Jocurilor Olimpice și Paralimpice de la Paris, Tony Estanguet. Dar despre Montreal voiam să îți mai zic ceva.
Vă rog.
Prin 2012 am fost cu soția în vacanță în Canada. Toronto, Montreal. Am ținut să ajung la Montreal, acolo unde era satul olimpic. Este acolo o fântână transformată în monument, pe care sunt gravate numele tuturor campionilor olimpici de la ediția 1976. Am recunoscut acolo și numele rușilor care ne-au bătut în finală. M-a durut ca atunci când am pierdut finala.
Când credeți că vom mai trăi “decepții” de genul finalei olimpice pierdute?
Niciodată. Mă întreabă lumea pretutindeni când vom mai fi campioni mondiali, le răspund la fel. Niciodată.
Nu sunteți pesimist?
Sunt realist, trăiesc în Franța, așa că știu bine cum se pregătesc francezii. Și nu doar ei. Văd seriozitate, muncă, aflu cât investesc, știu ce școală au. Una ale cărei baze a fost pusă în anii 70 când au chemat specialiști de la noi să îi învețe. Au învățat, au dezvoltat principii noi și au ajuns campioni olimpici, mondiali și europeni. Peste ce eram noi acum 50 și ceva de ani.
Tablou cu natură în mișcare
Astăzi, Cornel Penu continuă să picteze, pasiune pe care și-a dezvoltat-o descompunând în mii de secvențe aruncărilor adversarilor săi. Îi studia și le clasifica automatismele.
Pictează pentru el, dar este unul dintre puținele egoisme pe care și le permite. Este convins că acuitatea vizuală rămâne calitatea fundamentală a unui sportiv, iar culoarea din tablourile lui reprezintă reflexul lumii așa cum o percepe un mare campion.
„În ‘74 eu am fost cel mai bun. Și o spun cu responsabilitate și acum.” Poate părea infatuare, dar e doar credința unui om de echipă.
Articolul face parte din proiectul "Team Romania", dezvoltat de Golazo & powered by Banca Transilvania, în parteneriat cu COSR
BT X COSR, un parteneriat pentru susținerea efortului sportivilor români. BT a devenit Banca Oficială a Echipei Olimpice Team România pentru susținerea performanței și a sportivilor români care se pregătesc să ne reprezinte la Jocurile Olimpice. Susținem tot efortul lor și miile de ore de antrenament.
