- Coco Gauff este deja o mare campioană, și va fi și mai mare. Acest Roland Garros nu e cu siguranță ultimul ei titlu de Grand Slam.
Dar în strigătul pe care mi l-a smuls ultimul punct nu era numai bucuria că a câștigat Coco, era și bucuria că a pierdut Sabalenka. Foarte rar mi se întâmplă să am atâta simpatie pentru o jucătoare și – nu e frumos, știu – atâta antipatie pentru adversara ei.
Iubesc maturitatea incredibilă a lui Coco, pe care o avea încă de la 17 ani, chipul ei mereu serios, tăcerea concentrată în timpul jocului, inteligența și onestitatea cu care vorbește după meci, fie că a învins, fie că a fost înfrântă.
N-o să uit declarația ei: „Dacă îmi pun viața în perspectivă, mă gândesc că am trăit mereu sub presiune. Dar, de fapt, nu e așa. Sunt oameni care luptă să-și hrănească familia. Sunt oameni care nu știu de unde vor face rost de prânzul următor, oameni care trebuie să-și plătească facturile. Asta e presiunea adevărată. Asta înseamnă greutăți, asta e viața reală”.


În schimb, mă zgârie pe creier răgetele Sabalenkăi, prelungite pe lovitura adversarei, neregulamentar, dar nimeni nu vrea să ia măsuri, modul în care dă cu bâta în mai toate mingile, folosindu-și fizicul de membră a forțelor speciale belaruse, schimele și fițele pe care le face pe teren și în afara lui. Lacrimile ei de la sfârșit m-au lăsat cât se poate de rece.
În poza finală, între Sabalenka și Coco a stat minunata Justine Henin. Ce frumos ar fi fost un meci între Henin și Gauff! Dar asta nu mai poate face decât Inteligența Artificială...