Cristian Geambașu Aachen 1997

• Mihai Leu într-o după-amiază însorită de acum aproape 30 de ani. Un om modest și fericit, campion într-o lume care însemna opusul firii sale

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Lumea sportului a reacționat firesc la moartea lui Mihai Leu.

Primul nostru campion mondial la box profesionist, asta trebuie reținut. Mihai Leu va rămâne în legendă ca Nicolae Linca, primul și singurul nostru campion olimpic la box.

În cazul lui Linca, legenda vine la pachet cu scheletele din dulap. Cumva la propriu, s-a aflat târziu, după decembrie 1989, că fostul dinamovist își exersa loviturile și în beciurile Securității. Pe disidenții politici. Dușmanii poporului, cum erau repertoriați de regimul comunist.

Michael Lowe

La Mihai Leu nu este cazul de așa ceva. Dimpotrivă. Vicecampionul mondial la juniori fugea din țară în 1987 (în perioada de delir a epocii Ceaușescu), stabilindu-se în Germania. Acolo unde devenea campion național la amatori și începea o notabilă carieră profesionistă sub numele de Michael Lowe.

Aceia dintre noi care ascultau postul de radio Europa Liberă știau de el. Ceilalți, „patrioții” de ieri și de azi, nu. Când părăseai raiul comunist al țării, deveneai un proscris. Cum a fost și cazul lui Marcel Răducanu sau al lui Sătmăreanu II.

Binevenita reținere

La dispariția lui Mihai Leu au scris mesaje oameni care l-au cunoscut și oameni care nu l-au cunoscut. Sau nu în adevăratul sens al cuvântului.

Am observat că lumea a manifestat o binevenită reținere în folosirea epitetelor, reținere izvorâtă cred tocmai din modestia marcă înregistrată a campionului.

Fac parte din a doua categorie, a celor care nu l-au cunoscut. Am avut însă ocazia să asist în direct la ceea ce urma să fie singurul meci în care Mihai Leu își apăra cu succes titlul mondial profesionist, versiunea WBO, la categoria super-mijlocie.

Lupta

Meciul a avut loc în Germania, la Aachen (francezii îi zic Aix La Chapelle), în septembrie 1997, iar adversarul era irlandezul Michael Carruth.

Lupta pentru titlul mondial era parte a unei gale care adusese la complexul sportiv din Aachen un public pestriț (spectatori obișnuiți, impresari, promotori, posesori de mașini de lux și de domnișoare din aceeași categorie), pe care nu îl mai văzusem până atunci, și nici de atunci încoace, pe o arenă sportivă.

Meciul în sine nu a fost spectaculos. A fost o luptă surdă, căreia Leu i-a supraviețuit printr-o tehnică superioară. Roșcovanul irlandez căuta clinciurile, Mihai le evita.

Un om modest

Verdictul, dictat în unanimitate din ce îmi aduc aminte, confirma că Mihai Leu era în continuare deținătorul centurii de campion mondial al versiunii WBO.

Bucuria învingătorului părea mai reținută decât entuziasmul comentatorului radio Octavian Vintilă. Un bun simț natural, nu jucat, în fața efuziunilor celor câțiva ziariști români prezenți în sala Tivoli Eissporthalle din Aachen.

Un om modest, mulțumit la capătul unei lupte care săpase în trupul lui mai degrabă de atlet semifondist, nu de boxer. Un om atipic în lumea aceea plină de contraste violente.

Așa îl țin minte pe Mihai Leu dintr-o după-amiază însorită de duminică la Aachen, din urmă cu aproape 30 de ani. Și nici nu vreau să schimb imaginea.