Radu Naum Nostalgia

• Când am deschis, online, prima pagină a ziarului am rămas mască. Imaginea era la intersecția dintre SF, distopie și cruntă ironie.

Dincolo de inedit și uluire s-a înființat un sentiment despre ceva cunoscut. Era ca și cum în acea publicație străină se vorbea, cu alte date și alte nume, despre noi, despre români. Despre ce am făcut cu aurul pe care l-am avut în mâini.

În imagine sunt 5 oameni pe biciclete. Cel din primul plan, un francez, poartă un tricou de campion al lumii și o vârstă venerabilă. În trena lui stau cei mai mari trei rutieri ai momentului, ne-francezi, protagoniștii Turului Franței care va începe sâmbătă. Al cincilea e iar francez.

Cel dintâi e un monument, Bernard Hinault, 70 de ani, cvintuplu câștigător al Marii Bucle. Cel din urmă e o umbră, Julian Alaphilippe, fost campion mondial, astăzi un fel de Pogba. Doar că pe el nu l-au prins.

Ceilalți sunt Pogacar, Vingegaard și Remco E., adică Federer, Nadal și Djoko în vremurile lor cele mai bune. Hinault ar putea fi Ilie Năstase. Sau Cornel Oțelea, dacă ar mai fi în viață.

Cicliștii francezi au câștigat, între 1961 și 1985, un total de 15 Tururi din 25. 1961 e și anul primului titlu mondial la handbal băieți al României, ca să vezi!

La ciclism, în ultimii 40 de ani nici un francez nu a mai reușit o astfel de performanță, nici măcar nu s-a apropiat cu adevărat de ea, în ciuda câtorva locuri secunde.

Patru decenii de vid. O eternitate pentru un popor care a inventat acest sport așa cum îl știm azi. După cum și noi am inventat, într-un fel, handbalul masculin. Sau după cum am inventat perfecțiunea elastică în gimnastică ori am inaugurat clasamentul ATP. Pământuri pierdute. Piramide în deșert.

„N-aș fi pariat o centimă că va trece atâta vreme fără o altă victorie a noastră”, mărturisește Hinault, amar. Ca și ai noștri de la vremea aceea, și el a crezut că totul va merge din inerție.

Ce greșeală! Hinault identifică două cauze ale acestui enorm recul: globalizarea ciclismului și condescendența față de sportivii cu rezultate călduțe. Adică, în afară că au venit lupi din alte păduri, publicul și media, pierzând reperele adevărate, au ajuns să ridice în slăvi, de exemplu, un recent loc 4 al unui compatriot. Vă sună cunoscut?

Eu am reprezentarea exactă a momentului în care totul a basculat în handbal. Era în 1982. Campionatul mondial, meciul cu Spania. O formalitate. Spania nu exista.

Ascultam transmisiunea la radio dublu conectat pentru că iubesc acest sport și pentru tatăl meu comenta. Treptat, am intrat într-un SF, într-o distopie. Spania conducea și îmi tot ziceam că vom reveni, că mai e timp. Și pe măsură ce timpul se scurgea, ca nisipul blestemat al unei clepsidre, începeam să realizez inimaginabilul, că vom pierde. Și am pierdut, chestie care mie mi se părea absolut imposibilă. Imediat au început justificările: că parchetul sălii era alunecos (doar pentru noi, evident), că nu știu cine nu s-a simțit bine. Așa începe căderea, cu scuze. Și continuă cu obișnuința.

Am citit un interviu recent cu Mads Mikkelsen, actorul. Vorbea despre sporturile pe care le practică și urmărește. Aproape că a sărit în sus de bucurie când a evocat detronarea Franței la handbal de către țara sa, Danemarca. Puteai să zici că e pe teren. O energie electrică. Voi o mai simțiți pe aici?

Da, e David Popovici. Un punct într-un tablou. Canotajul, performant dar bușit de scandaluri. După care ne bucurăm că Dinamo la handbal trece eventual de faza grupelor Champions cu o echipă plină de străini sau că Neagu a fost cea mai bună dintr-o lume în care noi suntem între cei mai slabi. Ici, colo câte o scânteie, câte o mărgică sunt ridicate la rang de Oscar.

Birtalan, Mihai Leu s-au stins, oameni care a deschis drumuri. Ceilalți zac în umbră. Ei făceau performanță fără mulți bani. Acum banii curg cu nemiluita și nu mai avem decât nostalgii. Balint s-a săturat de câte ori îl scoatem la înaintare ca pe sfintele moaște atunci când mai trece un an de la victoria din ‘86. Trăim în preistorie. Bântuim, insignifianți, printr-un Jurassic Park.

Măcar francezii știu de ce nu mai au ciclism. Pentru că au fotbal. De la populația rurală, care mergea pe bicicletă de dimineață până seara, au migrat demografic către mingicarii de cartier, cu rădăcini pe toată planeta și pe care au știut să-i organizeze.

Noi am migrat de la aur către pustiu. Din când în când mai iese câte o floare dintre dalele strâmbe și ne apucăm toți să ovaționăm. Ne dăm în vânt după minuni. E sportul nostru național.