Radu Naum România sinucigașă

• Imaginile defilează ca o trecere în revistă a unei comori naționale: Ivan, Gică, Nadia, Generația de aur a fotbalului, Generația chiar de aur a handbalului.

Ți se strânge inima. Dar nu de nostalgie. De consternare. Toți sunt aliniați de candidatul Georgescu într-unul dintre clipurile lui electorale. Cu ce drept? Cu niciunul, ne spune Ivona, fiica lui Patzaichin.

La fel zice și Hagi, cel care trage la jug pe ogorul fotbalului doar ca din când în când câte un șmecher să-și facă poză cu el, dar așa, mai la depărtare, să nu se murdărească de sudoare.

Candidatul care a pus o halcă groasă din ce a avut mai bun sportul nostru în slujba imaginii sale e de o dezinvoltură care sperie. S-o fi gândit vreo secundă el sau mințile luminate, naturale sau artificiale, care îl țin de subțiori în văzul lumii să le ceară acordul celor pe care îi folosește? Și ce se va întâmpla dacă ajunge să dispună de toată țara?

„Vraja te-ar putea face să-l votezi președinte inclusiv pe Harap Alb sau Chuck Norris”

O parte însemnată a României a ales, din disperare, să se sinucidă. O situație întâlnită de mai multe ori prin alte părți ale lumii. Un lider iluminat conduce o masă de adepți subjugați spiritual către renegarea întregii murdării pământești, unirea cu universul, eliberarea ultimă. Un abandon colectiv și ritualic.

Profesorul Mircea Miclea ne îndeamnă, citând un studiu din anii ’50, să nu-i blamăm pe cei ce votează soluții extreme căci ei sunt rezultatul societății și politicilor care i-au adus într-un stadiu ultim al fricii și lehamitei.

Oamenii caută adăpost pe lângă lideri fermi, puternici, călărind pe cai albi, care le promit Isus la ei în cartier și Luna de pe cer, cea pe care n-au pus piciorul vreodată americanii. Acești mesianici le liniștesc spaimele, le alungă incertitudinile, îi iau de mână prin ceața unei societăți pe care nu o mai înțeleg, îi leagănă cu jumătăți de adevăruri și trei sferturi de minciuni care le potolească bătăile inimii.

Inventează povești așa cum inventezi o sfoară din cearșafuri murdare înnodate pentru a evada dintr-o închisoare. La capătul narațiunii vraja e atât de mare încât l-ai putea vota președinte pe Harap Alb, Chuck Norris sau E.T.

„Parcă îl văd pe Blaga râzând de pe bancnota de 200 de lei”

S-a mai văzut și se tot vede. Dar ca la noi, în noua R.S.R., Republica Serviciilor Românești, la nimeni. Nu mai există așa ceva, suntem cei mai tari. Îi și văd pe Orban, Fico, nu mai zic Meloni, dar chiar și Trump, ăsta cu un scrâșnet de invidie, rămânând mască în fața acestei culegeri nesfârșite de dacopatii, negaționisme, teorii ale conspirației și bazaconii pe care era de imaginat că nici copii de la casa a patra nu le mai cred. Dar la ce abandon școlar avem...

Reprezentațiile lui C. Georgescu te transportă direct într-o distopie, ca în sălile 3D în care se mișcă scaunul sub tine, te simți supt într-o spirală înspăimântătoare. Ultima oară când am avut această senzație a fost atunci când zeloții lui Trump au atacat clădirea Congresului, în ianuarie 2021. Mă uitam la un film. Și din film am trecut direct în relatarea asaltului. O fracțiune de secundă mi s-a părut că rămăsesem în ficțiune. La fel acum.

Parcă îl văd pe Blaga râzând de pe bancnota de 200 de lei când aude de la cel mai votat om al momentului că e interzis în școli. Ce proști ăștia de la BNR, n-au știut că n-au voie să-l tipărească!

„Întunericul începe când tratezi enormitatea cu un zâmbet”

Nu există echivalent a ceea ce se întâmplă. N-avem hartă pentru așa ceva și chiar asta e și ideea. Să nu mai știm unde, ce e. Să nu mai avem repere. Unde-i Estul, unde-i Vestul? Ele nu există, așa cum a zis candidatul. Există doar această vrajă. Există doar această poveste. Acest basm.

Vrea să ne extragă din Matrix pentru a ne arunca în altfel de lume imaginară, în care limba latină se trage din limba română și în care probabil copilul o naște pe mamă.

Cei care îl votează cred, oare, torentul de năzdrăvănii pe care îl aruncă în toate direcțiile ca și cum ar manevra un aruncător de flăcări „purificatoare”? Probabil că nu, la fel cum cei care l-au votat pe Trump nu au crezut că imigranții mănâncă pisicile și câinii americanilor. Au tratat enormitatea cu un zâmbet.

Așa începe întunericul. Cu un zâmbet, o ridicare din umeri, o privire întoarsă în fața demențelor verbale, a falsurilor cosmice. Ei, a zis și el așa, care-i problema?

Poți înțelege frustrarea, dorința de a sparge tot, de a pedepsi corupția revenită pe culmi, nesimțirea, nepăsarea, nedreptatea, poți pricepe că nu se mai putea cu acest blat întins pe toată țara în care dacă nu ești prieten cu cine trebuie nu poți, în multe comunități, să-ți faci un rost și atunci îți iei tălpășița și arunci înapoi un pieptene cât Hiroshima. E drept să zgudui.

„Riscăm să devenim niște desene animate”

E nebunesc, totuși, să pui în locul unor ticăloși niște kamikaze. Știu, există tentația. Dar trebuie să mai existe și o urmă de conștiință a consecințelor. Unii cred că pun la comandă un Darth Vader. Dar mai degrabă e un Dark Mickey Mouse. Riscăm să devenim niște desene animate.

Câteodată mă înfricoșez imaginându-mi cum ar fi ca mâine să ne trezim în societatea dinainte, cea pe care o visează unii fără să o fi trăit. Câți s-ar adapta pe loc, instantaneu, ‘trăiți Toavarășu’?

Fotbalul, de exemplu. S-a adaptat perfect oricărei orânduiri. Fiecare l-a mângâiat pe cap și mai ales pe bombeu. Cu cea mai populară echipă a României condusă de un ins care întreabă public „ce președinte vreți? Văduvă, fără bărbat și fată LGBT-istă!?” suntem pe drumul cel bun. Ura și la gară! Sau la aeroport.