Publicat:
26.10.2026, ora 15:18
Actualizat: 26.10.2026, ora 15:37
- Lansarea GOLAZO.ro s-a făcut printr-un interviu excepțional pe care Cristi Chivu i-l acorda în mai 2024 lui Cătălin Țepelin.
- Avea să fie și ultimul interviu amplu oferit presei din România.
Este ziua lui Chivu. Singurul român care chiar contează în fotbalul mare pare însă rupt de țară și e mare păcat.
M-a marcat o imagine văzută ieri. În momentul în care Zielinski se pregătea să bată penalty-ul care avea să aducă dramatica victorie a Interului contra Fiorentinei, Chivu stătea ghemuit, cu mâinile în palme, incapabil să urmărească execuția.
Polonezul a înscris, toți cei aflați pe bancă au rupt-o la fugă pentru a se alătura meleului bucuriei, mai puțin românul nostru.
Chivu a rămas nemișcat. Era alb la față, stors de puteri cum nu cred că l-am văzut vreodată. Ii era peste putință să mai producă acel sprint pe care l-a tot repetat în ultimul an și jumătate, Inter marcând în mandatul său nenumărate goluri pe finaluri de meci.
Meseria de antrenor consumă. Când ajungi la nivelul lui Chivu, volumul de muncă este imens, presiunea aproape insuportabilă, iar consecințele nu le cunosc decât cei foarte apropiați.
Ajunge să te uiți la ceea ce se întâmplă de câteva zile cu Vincent Kompany, un munte de om mereu jovial, aparent neatins de ceea ce se petrece în jurul său, dar care zace pe un pat de spital și ar putea fi nevoit să ia o pauză de câteva săptămâni din cauza surmenajului. La cum arăta ieri, situația lui Chivu nu mi-a părut departe de cea a belgianului.
Pe lângă antrenamente, deplasări, studiul adversarului, antrenorul Interului are nenumărate activități media în programul săptămânal. Două până la patru conferințe de presă, interviuri exclusive înainte și după meciuri, filmări pentru site-ul și rețelele de socializare ale clubului, iar atunci când reușește să ducă la bun sfârșit un obiectiv sau mai multe, cum a fost sezonul trecut, îl vedem relaxat, jovial, deschizându-se presei în diferite interviuri-eveniment. Niciodată însă presei din România.
E clar că avem neajunsurile noastre, suntem departe de a fi perfecți, ba uneori comitem erori de neiertat, dar până în ziua în care ne va înlocui AI-ul (să vedem atunci pe cine va mai înjura lumea), vom reprezenta legătură dintre sportivi/antrenori și români.
Noi nu scriem, nu facem emisiuni sau podcasturi pentru noi, ci pentru public, iar Chivu încă are fani în România. Și încă mulți. Dar faptul că nu le vorbește, că practic îi ignoră, nu cred îi face bine.
Exemplul Lucescu
Înainte de a ajunge Chivu la Inter, un alt român a antrenat acolo, Mircea Lucescu. Interul lui Lucescu a fost mult mai popular decât este Interul lui Chivu și asta pentru că regretatul antrenor a știut mereu că cei care îl iubesc cu adevărat sunt la el în țară și a acționat în consecință.
Nenumărați ziariști care au decolat de pe Otopeni și au aterizat pe Malpensa din Milano la finalul anilor ’90 au găsit la capătul drumului un conațional de-al lor care îi întâmpina zâmbind, îi trata ca pe niște prieteni și îi poftea în intimitatea uneia dintre cele mai mari echipe din lume.
Aflând la un moment dat că niște confrați din presă sunt nemâncați de ore bune, Lucescu i-a pus la masă lângă Baggio, Simeone sau Djorkaeff. Iar acest fel de a relaționa cu ziariștii români și indirect cu publicul din țară, a continuat pe tot parcursul carierei sale. Era modul abil al lui Lucescu de a-și asigura o imagine bună și de a rămâne în atenția și inimile alor lui.
Nu înseamnă că și Chivu trebuie să procedeze la fel. Până la urmă există o diferență imensă între construcția carierei fiecăruia. Lucescu a putut să plece din țară după 40 de ani, când deja avea în spate o carieră imensă de jucător și ajunsese unul dintre cei mai în vogă antrenori ai Europei.
Chivu de abia devenise major când a părăsit România, iar formarea sa ca fotbalist și ulteror ca tehnician se datorează Olandei și Italiei. Este deci evident că legăturile sale cu țara nu sunt aceleași cu cele ale lui Lucescu, însă…
Datoria lui Chivu
România duce lipsă de modele și de repere, iar Chivu poate fi un model și este un reper, dar momentan preferă si fie inaccesibil nouă.
În afara faptului că din când în când glumește în câte o conferință de presă, învâțându-i pe italieni cum să pronunțe diferite cuvinte în limba română și a unor declarații de genul „mă simt român”, Chivu este un străin cu pașaport ca al nostru. Nimic mai trist.
Poate că România nu a știut mereu să îi aprecieze valoarea. Țin minte cum după finala de Liga Campionilor câștigată în 2010, ultima cu implicare românească, s-a vorbit mai mult despre cum l-a driblat Robben, decât despre performanța de a fi cucerit trofeul acela la scurt timp după ce era să moară pe teren.
Poate că îi este greu să treacă peste mitocănia „v-am ciuruit” rostită de Răzvan Burleanu la alegerile din 2018, sau poate că pur și simplu nu se mai simte legat de români.
Dar dacă mai există totuși un dram de românism în sufletul său, poate că n-ar fi rău ca măcar o dată pe an, singurul conațional aflat în Olimpul fotbalistic să se coboare și spre noi pentru a ne desfăta cu legendele sale.
La mulți ani, Cristi Chivu!
P.S. Aici sunt cele 3 episoade ale interviului acordat de Cristi Chivu în urmă cu 2 ani și jumătate pentru publicul GOLAZO.ro:
