Radu Naum Pe muchie de cuțit

• Îl privim cu frică și furie pe „extraterestrul” tiktokian, cu dispreț și lehamite pe cei care continuă să se joace iresponsabil de-a politicienii și care duc țara din lac în puț.
• Privirea e corectă în afară de faptul că e complet greșită. Nu suntem un popor sub ocupație. Nu turcii, rușii sau austro-ungarii ne stabilesc conducătorii, ci noi.

Mantra e acum despre influențarea votului. Influențarea votului e ca atunci când îți dă cineva să bei, dar nu-ți toarnă pe gât. Dacă nu vrei, nu bei.

A, da, bei orice prostie dacă până atunci ai fost lăsat să crapi de sete. Sau așa ai senzația.

Astăzi e pe senzații. Ele sunt mai tari ca adevărul. Adevărul, evidența, demonstrația logică nu mai există pentru mulți, dar asta e și din vina celorlalți nu așa de mulți care au crezut că o țară cu un picior în 2030 și celălalt în 1930 nu se va crăpa odată și-odată.

Să nu ne mai uităm la politicieni ca la alteritatea absolută, ca la unii căzuți din Lună. Să ne uităm la ei ca la suma tuturor prostiilor, lașităților, comodităților și până la urmă a lipsei de patriotism a noastră, a tuturor.

Au existat români patrioți în vremuri mult mai grele. Cu toate turmentările actuale, comparați aceste timpuri cu cele de acum 20, 30 de ani. Sau de acum 40 de ani. România anului 1984 era fix țara imaginată lui Orwell.

Nu avem scuze

Nu avem, deci, nicio scuză. Trăim ceea ce merităm, să nu-l mai înjurăm pe Ciolacu care ne dă cu tifla de oricâte ori poate. Atât poate? Nu, atât putem noi.

Zisa lui Băsescu către Năstase despre blestemul acestui popor care avea de ales între doi foști comuniști e încă și mai falsă decât acum două decenii. Nu e niciun blestem. E ceea ce alegem, conștient sau nu.

Cea mai mare emigrație în timp de pace, cele mai puține fonduri europene absorbite, politicieni fie duși cu pluta, fie mimând euro-atlantismul ca să sugă de la țâța lui, o educație care livrează pe bandă rulantă analfabeți funcțional, iată adevăratele și constantele proiecte de țară.

Proiect de țară. Ce frumos sună! Ce vorbe goale!

Să nu ne mai smiorcăim, să nu ne mai dăm cu fundul de pământ. Să votezi pe Antonescu al lui Georgescu sau pe Antonescu al Frăției crinului e fix, dar fix ceea ce ne putem da în acest moment. Să ne asumăm sau să ne schimbăm. Altceva e ipocrizie care pute până la cer.

Proiect de țară. Ce frumos sună! Ce vorbe goale! Nu, noi avem doar proiecte de scară de bloc, și până și alea merg greu.

Avem proiecte mici din care câteodată ies lucruri mari. Oameni care adună oameni și care ne spun direct că nimic nu e pe gratis, dar că dacă muncești din greu, ai talent peste medie și noroc peste nori reușești și fără blaturi.

Proiectul Popovici. Proiectul Enache / Cornea. Proiectul Cambei. Proiectul Bologa. Proiectul Radiș / Bodnar. Toate aceste proiecte i-au costat foarte mult pe ei, nu neapărat în termeni de bani, și foarte puțin statul român.

Dacă România ar avea un proiect coerent de educație fizică și sportivă, atunci proporțional prețul pe cap de campion ar fi fost minuscul, căci ar înflori ca orezul în Vietnam.

La noi răsar campioni în ritmul florilor care apar în deșertul Atacama. La ani și ani distanță. Arată minunat tocmai pentru că la tulpinile lor se întinde pustiul.

La fel și cu companiile (cu adevărat) private, micile întreprinderi de familie, meșteșugarii care țin încă în balamale țara, muncitorii cinstiți, toți cei ce se țin cu greu departe de prelata politicianismului sufocant care a provocat răbufnirea din decembrie.

Ei sunt președinții noștri, prim-miniștrii, miniștrii, secretarii de stat, șefii de direcții, șefii de șefi, șefii fără subalterni, ei sunt tot, până jos, până la personalul de salubritate care curăță mizeria după ce s-a terminat petrecerea. Ăsta e statul paralel. Paralel cu nesimțirea.

Trăim în mai multe Românii

Româniile. Trăim în mai multe țări, ar trebui să avem mai multe pașapoarte pentru aceeași naționalitate.

România de buricul târgului, România cu girofar, România din cartierele-dormitor, cu oameni care dorm pe ei ore în șir în trafic, cărora li se impozitează timpul de vacanță precum salariile când stau jumătăți de zi pe Valea Prahovei.

România din afara României care s-a săturat de România dinăuntru. România care a uitat de România. Și, printre ele, România fotbalului. Poate cea care o duce cel mai bine și la care ar trebui să luăm aminte.

România fotbalului a avut un an cum n-a visat. Dintr-o magmă informă s-a născut o națională peste valoarea indivizilor ei. Euro a fost un succes, chiar dacă fotbalul a fost un hei-rup pigmentat cu câteva gesturi de clasă, iar Liga Națiunilor s-a derulat aproape perfect.

Da, grupa a fost ușoară și nivelul scăzut. Dar România e încă nimeni în lumea fotbalului, cam toate adversarele au jucători la echipe mai tari decât ale fotbaliștilor noștri. Să ne pricepem locul.

Parcă suntem departe de anii nebuni ai fotbalului

Apoi aventura FCSB din Liga Europa e o mare surpriză. Managementul original de acolo, după ce a dat-o-n bară ani în șir, a izbutit acum cel mai bun parcurs al unei echipe românești de dinainte de pandemie. Dinamo pe podiumul Superligii e confirmarea că managementul bun poate muta munții.

CFR nu s-a dezintegrat, U Cluj e un mic tanc încăpățânat făcut din piese la mâna a doua, Rapid nu s-a rătăcit după atâta dat cu capul de pereți, Craiova nu se dă bătută.

Parcă suntem departe de anii nebuni în care echipele păreau că strâng oalele sparte după chermezele patronilor. Parcă e mai multă răbdare. Poate că și repetarea prostiilor obosește.

Dar să nu ne amăgim. Ca și România mai mare, cea a fotbalului stă pe muchie de cuțit. Oricând poate recădea în gesturile rele ale trecutului, partida nu e câștigată încă. E multă frică, multă zgârcenie fotbalistică în ceea ce propune majoritatea cluburilor.

Media meciurilor de egalitate a primelor 8 clasate e de aproape 40%, enorm. În Polonia e 22%, în Ungaria e 21%, în Cehia la fel. E tactica săracului, a celui care nu știe să-și facă rost de bani și n-are nici viziune. Un astfel de fotbal va rămâne invizibil pe plan internațional.

Fotbalul, mental, a rămas tot pe ideea de „dă-mi ca să nu-ți dau”, ca în vremea blaturilor și a casetelor TV dosite. A rămas cu strategia în peșteri. A rămas încremenit în vremurile în care victoria era doar două puncte.

Cel mai bine știe să aducă și să vânture străini, între care destui străini de fotbal, ca să învârtă niște comisioane. Firesc, din moment ce ia bani de la stat și de la „statul” TV. Trai, neneacă!

Pe această bază stă naționala care trebuie să se califice la Cupa Mondială. Pe băltirea asta a unui campionat care măcar era spectaculos, dar cu atâta „dat la pace” riscă să devină apetisant ca o mâncare de spital. Stagnarea de felul ăsta e moartea pasiunii. Or, cum ar fi zis Marin Preda dacă i-ar fi păsat de fotbal, dacă pasiune nu e, nimic nu e.

Cel mai mare proiect de țară ar fi să pricepem în ce țară trăim

Ar trebui să vină un an interesant, ceea ce înseamnă că va fi unul de speriat. Un an de intersecție. Dar pe orice drum am apuca-o, tot noi suntem, de la politică până la fotbal, la care ne pricepem toți.

Semnele arată că riscăm să intrăm într-un sens giratoriu în care să ne toooot învârtim. Probabil că pentru noi toți cel mai mare proiect de țară ar fi să pricepem în ce țară trăim.

Și să pricepem vorba lui Victor Hugo: „Libertatea începe acolo unde se sfârșește ignoranța”.