Francisc și fotbalul PAPA microbist

• Papa Francisc este un împătimit al fotbalului, dar mărturisește în cartea sa recent apărută în România, că, în urma unui jurământ, nu se mai uită la televizor de 30 de ani, așa că nu a mai văzut niciun meci de fotbal. 
• Dar un soldat al gărzii elvețiene are sarcina să-i lase pe masă rezultatele și clasamentul campionatului din Argentina, ca Papa să vadă ce face echipa lui preferată, San Lorenzo (supranumită și Los Cuervos - Corbii), echipa din Boedo, un cartier din Buenos Aires. 
• El consideră fotbalul un antidot la subiectivism (pentru că rezultatul e clar, pe tabelă) și la egoism (pentru că joci în echipă și contra unor competitori cărora le strângi mâna la final). 

„În America de Sud, fiecare gol devine un golazo și are mai mulți o decât în Europa”, spune Papa Francisc, 88 de ani, care-și amintește și acum, post cu post, echipa favorită argentiniană a copilăriei sale. Mărturia apare în autobiografia „Speră”, care a fost publicată inclusiv în limba română, deși potrivit mărturisirii coautorului cărții, volumul era planificat inițial să apară după dispariția Papei.

În prezent, Papa Francisc, 88 de ani, se recuperează după mai multe probleme de sănătate avute în ultimele luni, aflându-se la un moment dat, potrivit medicilor săi, la un pas de moarte.

„Două picioare stângi”

„Mi-a plăcut întotdeauna să joc fotbal, nu conta că nu eram cine știe ce jucător. La Buenos Aires, celor ca mine li se spunea pata dura. Asta înseamnă cu două picioare stângi. Dar jucam. De multe ori eram portar. Și ăsta e un post bun: te antrenează să înfrunți realitatea, să faci față problemelor; poate că nu știi prea bine de unde vine mingea, dar tot trebuie încerci s-o prinzi”, așa începe capitolul dedicat fotbalului dedicat de Papa Francisc în recenta sa autobiografie „Speră”, apărută în limba română la editura Polirom.

În paginile dedicate sportului-rege și care au titlul „Mă bucuram de rotocolul pământului”, Papa Francisc dedică un adevărat elogiu sportului în general, dar mai ales jocului cu mingea. El vede fotbalul ca un instrument „care invită niște oameni reali să împărtășească prietenii adevărate, să se întâlnească într-un spațiu concret, să se privească în față, să-și testeze abilitățile.”

„Vreți să-i atrageți pe copii? Aruncați o minge în sus”

„Mulți spun că fotbalul e „cel mai frumos joc din lume" iar pentru mine așa fost. Dacă este trăit în acest fel, ca un joc care trebuie să antreneze în primul rând sociabilitatea și generozitatea, poate fi cu adevărat bun pentru tot corpul, nu doar pentru picioare, ci şi pentru cap şi inimă”, scrie Papa Francisc în volumul său de memorii, care citează mai multe pilde, printre care și cea a Sfântului Giovanni Bosco, căruia îi plăcea să le spună educatorilor săi: „Vreți să-i atrageți pe copii? Aruncați o minge în sus și, înainte ca ea să atingă pământul, veți vedea câți se vor fi apropiat!".

Fotbalul e un antidot la subiectivism și egoism

Această lecție de a fi împreună, prin fotbal, spune Papa, „Era valabilă în 1841, când a apărut primul său oratoriu, și într-un mod diferit este valabilă și azi, într-o societate care exacerbează adesea subiectivismul, adică centralitatea eului, aproape ca principiu absolut”, subliniază Francisc.

Papa nu invocă figurile lui Maradona și Messi, ci vorbește cu pasiune despre alți doi mari fotbaliști pe care i-a avut Argentina. Cu unul dintre aceștia, Omar Sivori, ar fi fost chiar rudă îndepărtată.

„Omar, care a fost primul poreclit El pibe de oro (băiatul de aur, n.red.) pe când Maradona era încă în sânul lui Dumnezeu, se născuse în Argentina cu un an înaintea mea, iar după ce câștigase campionatul cu River Plate, se mutase în Italia, la Juventus și apoi la la Napoli”, spune Papa.

„Când vorbeam în familie despre Sivori și despre Argentina și îl menţionam pe fotbalist, mama spunea că, de fapt, toți eram rude, chiar dacă, în tot cazul, îndepărtate, și că de-a lungul anilor ne-am răspândit în diferite părţi ale ţării.

Omar Sivori va îmbrăca tricourile ambelor echipe naționale, ar la începutul anilor 1960 va primi Balonul de Aur. Eram cam de-o seamă și oarecum rude, dar el cu siguranță nu avea două picioare stângi... Sivori era un campion, dar nu putea fi, „idolul" meu în copilărie; eram amândoi mici pe atunci, iar eu eram fan San Lorenzo!”.

Născut în 1935, Sivori a murit în 2005, la vârsta de 69 de ani. A jucat vreme de opt ani pentru Juventus Torino (1957-1965), cu care a câștigat trei campionate și pentru care a marcat 135 de goluri. Ulterior a mai jucat doi ani la Napoli.

Garda elvețiană are sarcina să-i lase pe masă rezultatul și clasamentul

De altfel, Papa a rămas aproape de echipa sa de suflet în toți acești ani, savurând din plin câștigarea de către aceasta a campionatului argentinian în 2013 și, în premieră, a Cupei Libertadores, chiar dacă povestește că nu se mai uită la televizor de mai bine de 30 de ani, după ce a făcut un jurământ în acest sens. Așa că nu a mai văzut nici meciuri de fotbal, deși recunoaște că a rămas la curent cu evoluția echipei sale preferate.

„Odată am fost întrebat într-un interviu dacă, printre papi, mă simt mai aproape de Messi sau de Mascherano prea pot răspunde, iar eu am zis că nu pot distinge stilul celor doi, pentru că, deși Messi a venit la Vatican în câteva ocazii oficiale, eu nu m-am mai uitat de mulți ani la fotbal”

„Sunt sigur însă că niciunul dintre ei nu este pata dura ca mine! Dar mă informez, desigur. Despre toate, inclusiv despre San Lorenzo. Una din gărzile elvețiene îmi lasă săptămânal pe masă rezultatele și clasamentul”, precizează Suveranul Pontif.

Omagiu echipei de suflet: „Faceți parte din identitatea mea culturală”

„În anul în care am fost ales pe Scaunul Sfântului Petru, azulgrana au câștigat campionatul şi apoi, pentru prima dată în istoria lor, Copa Libertadores. Câteva zile mai târziu, când au venit la mine cu Cupa campionilor Americii, le-am spus la sfârşitul audienţei generale: „Faceţi parte din identitatea mea culturală", mai scrie acesta.

Când Papa devine cronicar sportiv

O altă figură invocată special de Papa Francisc este tocmai aceea a vechiului golgheter al lui San Lorenzo din anii ‘50, René Alejandro Pontoni. Iar aici există un pasaj în care Papa se transformă într-un adevărat cronicar de fotbal atunci când descrie faza unui gol care i-a rămas în memorie.

„Am văzut aproape toate meciurile jucate pe teren propriu în campionatul din 1946, pe care aveam să-l câștigăm cu câteva zile înainte să împlinesc zece ani, și, după mai bine de șaptezeci de ani, încă mai am în fața ochilor echipa aceea: Blazina, Vanzini Basso, Zubieta, Greco, Colombo, lmbelloni, Farro, Martino, Silva. Cei zece magnifici.

Și… Și mai era Pontoni. René Alejandro Pontoni, atacantul central, golgheterul lui San Lorenzo, care trăgea după el echipa - Ciclón-ul meu preferat. El nu avea două picioare stângi. Şuta și cu dreptul, și cu stângul, era un dribler abil, creativ, puternic la loviturile cu capul, acrobatic când făcea o foarfecă. Putea marca din orice poziție și l-am văzut marcând din toate pozițiile.

… Era in octombrie 1946, campionatul se apropia de sfârşit şi San Lorenzo juca cu Racing de Avellaneda: centrare de pe stânga, Pontoni, cu spatele la poartă, face un stop pe piept şi, fără să lase mingea să atingă pământul, o ridică în spate, o lobează peste apărătorul care aleargă spre el, apoi, de la marginea careului, trimite o bombă care intră fulgerător în dreapta portarului. Gooooooool! Căci, dacă în America de Sud fiecare gol are mai mulți «o» decât în Europa, dacă fiecare gol, chiar și atunci când e unul oarecare, devine un golazo, vă daţi seama cum a fost atunci”, scrie Papa Francisc.

Părinții nu trebuie să se transforme în ultrași sau manageri!

Capitolul fotbalistic din volumul publicat în România de editura Polirom se încheie cu câteva lecții de viață ale Papei către părinții micilor sportivi.

„Am auzit un antrenor de tineret spunând că pe teren trebuie să mergem pe vârfuri pentru a nu călca în picioare visurile sacre ale copiilor”.

E atât de important să nu le îngreunăm viaţa cu forme de șantaj care blochează libertatea și imaginația. Și să nu-i învățăm scurtături care-i vor face să se rătăcească în labirintul existenței. Papa Francisc

„E trist dacă părinţii se transformă fn ultras ai copiilor lor sau în manageri, aşa cum, din păcate, se întâmplă uneori. Să fim generoși în viaţă: aceasta este victoria noastră a tuturor, singura care contează cu adevărat. Pentru mine, cele mai frumoase meciuri de fotbal au rămas până în ziua de azi cele pe care le joci în piață, fie că se numeşte Herminia Brumana, ca a mea, sau altfel, pe caldarâm, pe iarba dintr-o grădină sau pe un drum de pământ prăfos și însorit, în orice colț al lumii te-ai afla”.

*„Speră” - Autobiografia, de Papa Francisc, 329 de pagini, editura Polirom, 2025, București, volum tradus de Emanuela Stoleriu, 79 de lei.

VIDEO: cele mai noi imagini din sport