Cristian Geambașu Așa o țin minte, restul e zgură!

• Câteva gânduri la retragerea Simonei Halep. De acum încolo, doar insomniile ne vor mai ține treji noaptea.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

O suprapunere stranie a evenimentelor a făcut ca momentul retragerii Simonei Halep să fie acoperit de șuvoiul laudelor care au curs spre Gică Hagi la împlinirea celor 60 de ani de viață.

Meritatele exerciții de admirație adresate „Regelui” au interzis apariția vreunei remarci în alt registru decât oda.

Decarul legendar al naționalei și-a lansat cartea biografică „Drumul meu” într-o atmosferă de consensualitate la care nici el, nici invitații, majoritatea ziariști consacrați, nu ar fi visat în trecutul revoluționar. Mă opresc aici, pentru că realizez cât sunt de inadecvat.

Susțin opinia colegului Dan Udrea că Simona merita o ieșire din scenă la alt nivel. Anonimatul inițial care a înconjurat anunțul a sporit și mai tare tristețea momentului în care o mare sportivă română, prin universalitatea sportului practicat probabil cea mai mare a ultimelor decenii, își anunță retragerea.

Nu deplâng lipsa festivismului pe care tocmai l-am identificat la sărbătoarea lui Gică, dar parcă nici așa nu e în regulă să anunți că pleci din tenis la conferința de presă a unui turneu de provincie ca atunci când comunici că o accidentare te-a determinat să te retragi din competiție.

Nu-i exclus ca Simona să fi ales așa cu bună știință, sublimându-și astfel o parte din greutatea deciziei. Anii din urmă au lăsat urme adânci.

Un motiv în plus să nu faci totul în lumina reflectoarelor. O faci cu fast, pe modelul Hagi, dacă apreciezi că te retragi în glorie, iubit și de oameni care n-au nicio treabă cu sportul.

În dialogul pe care l-am avut la scurt timp după anunț, Ilie Năstase spunea că despărțirea de tenis, de acel tenis care presupune rutina zilnică și emoțiile meciurilor adevărate, o va măcina pe Simona.

Ilie Năstase știe ce spune pentru că a trăit toată viața din interacțiunea cu publicul. Chiar și atunci când trecuseră ani de când se lăsase de tenis.

Ion Țiriac, omul care i-a dat un sfat esențial la Wimbledon în 2019, când a câștigat turneul (joacă slais, joacă slais mai ales cu Serena!), a declarat că talentul Simonei a fost mult peste rezultatele pe care le-a avut. Ori a vrut să fie drăguț, nenea Ion, ceea ce nu îl caracterizează, ori a gândit fix invers. Ori a confundat-o pe Simona cu Ilie Năstase!

Nu talentul a fost combustibilul performanțelor dublei campioane de Grand Slam. Talentul i-a permis să iasă din pluton, da, dar nu a făcut-o numărul 1 mondial.

Simona a ajuns o sportivă emblematică pentru că a fost un bulgăre atomic de energie, de concentrare și de voință.

Oamenii care cunosc sau pretind că ar cunoaște buletinul medical al Simonei susțin că corpul ei nu mai putea duce solicitarea tenisului de mare performanță. Se poate, este o explicație logică.

Mai cred că mai mult decât genunchiul suferind sau hernia de disc, oboseala a fost cea care a stat la baza deciziei sale de a spune stop. Declinul fizic vizibil chiar dinaintea începerii nefericitei colaborări cu Patrick Mouratoglou s-a accentuat în perioada suspendării.

Oboseala psihică a pus capacul. Simona trebuie prețuită nu doar pentru ce a realizat, ci și pentru că a avut puterea să nu mai prelungească crepusculul nemeritat a unei cariere luminoase.

Îmi va fi dor de emoțiile pe care le trăiam la meciurile ei, când la București era noapte adâncă și la Melbourne era soarele în crucea amiezii, iar lupta se tot prelungea, ea mai salva o minge de meci, apoi încă una, apoi întorcea totul și ridica pumnul victorioasă. Așa o țin minte, restul e zgură!