„Venea mereu peste noi câte un uragan, cine să ne apere?” Acestea sunt gloriile Rapidului dintotdeauna - insider într-o poveste fără sfârșit. VIDEOSTORY

Episodul II: Gloriile Rapidului

Trofeul Dan CoeFoto: AGERPRES

Nicolae (Nae) Stanciu a intrat la 10 ani la Rapid. Cum altfel? Trăia în Crângași. Cine să spună că nu-i rapidist pur sânge? Are palmares, câștigarea campionatului în 1998-99, Cupe și SuperCupe ale României. Cine să-i conteste performanța?

Cu toate astea, Nae Stanciu are un regret. Ca fundaș, n-a avut gloria atacantului, cel care zguduie poarta adversarului și bagă galeria în delir. În episodul al doilea al poveștii „Porțile ni se deschid”, reconstituim cu fundașul - campion poveștile de glorie ale Rapidului.

Nae Stanciu, pur sânge rapidist

Nae Stanciu a intrat la 10 ani la Rapid și la 27 de ani i s-a dat de înțeles să se retragă. Era în plină glorie, tocmai câștigase „Cupa României”. A fost căpitan, campion. Și iată ce atitudine are: nu urlă de durere, ci din contră, cu demnitate, se consideră un jucător de clasă medie, „n-am făcut parte din pleiada de fotbaliști de marcă ai Rapidului, foști, actuali și viitori geniali, cei care rămân în mentalul colectiv al publicului, prin goluri, prin faze geniale, prin declarații eufemistice, bombastice”. Poftim? Nae Stanciu spune asta? Nu-mi vine să cred!

Nae Stanciu din poziția sa de fundaș vede altfel gloria. Asta e o poveste de neuitat

Fundașul privește parcursul său ca o mare șansă în viață. Adică, „strategia vieții” i-a ieșit. „Au fost copii în generație mai buni decât mine. În 1989, la Rapid au venit multe glorii, pentru că se desființaseră echipele Scornicești, Moreni, Victoria. Ba, chiar și juniori de la Dinamo au venit. Cea mai mare îmbulzeală și bătaie era normal pe atacați, pe mijlocași ofensivi. Eu am ales să fiu fundaș dreapta” . Și a ajuns căpitan, deci nu oricine în echipă. Ca fundaș. Și a câștigat Campionatul și Cupe și SuperCupe cu echipa lui.

Dar câte probleme au apărut, câte influențe au fost. Toate se spărgeau în capul lui, el era căpitanul, nu? „Atunci erau influențe începând de la politic, de la oamenii de afaceri, influențe din arbitraj și de la federație”.

Fotbalul românesc funcționează pe acest regim „pe viață și pe moarte”, pe alb și negru. Nu există nuanțe, nu există gri, or, la Rapid, se simte mereu că suntem oameni, nu roboți, nu automate. Avem momente dificile, omenești, iar patronii sau finanțatorii Rapidului nu sunt foarte importanți în România asta. Este o ecuație tipic rapidistă. Dar doar Nae Stanciu e-n stare s-o înțeleagă, s-o explice. „Venea peste noi mereu câte un uragan de ăsta de influențe de la Ligă sau din arbitraj. Cine să ne apere? Așa a fost împământenit în România. Ne-am adaptat mereu. Am pierdut de multe ori titlu, s-o spunem întâi. Jocul rezultatelor? Poate, dar mai mult orbirea arbitrilor.”

Rapid a câștigat, însă, cu Dinamo, în 1998. A băgat Pancu gol.

Unu-zero, gol Pancu, și cum a fost? Atunci influențele au sărit în altă barcă, adică au așteptat să vadă care pe care. Vedeți, e și nu este, asta povestea doar a Rapidului. Așa e fotbalul românesc, nu este lăsat fotbalul în voie. Trebuie neapărat să influențezi, să fii de partea câștigătorului, cu orice preț. Fotbalul este în conformitate cu societatea românească. Fotbalul a marșat pe același nivel de trai al societății, pe același nivel de cultură. Fotbalul este în conformitate cu societatea din România, cu ceea ce trăim, cu obsesia asta a câștigului cu orice preț, trecând peste orice bariere. Da, și în condițiile astea, vă dați seama cum e Rapidul, cât de fragil este?

Fotbalul. Viziunea fundașului

Nae Stanciu vorbește pentru Hotnews.ro, Nae, cum îl alintă tribuna. Nae Stanciu are viziunea lui de fundaș. Fundașul n-ar vrea niciodată să fie terenul perfect ca la biliard. Îi dă panică. Fundașul preferă terenul, ba nămolos-ploios, ba cu gropi, cu gheață, cu zăpadă, pentru că intemperiile astea sunt piedici în calea unui atacant. Unde auzi atâta sinceritate în fotbalul de astăzi? Se duce fundașul pe fentă? Acuma tehnologia îl învață pe fundaș tot felul de strategii.

„Eu nu am beneficiat de atâtea lecții. Dacă atacantul este masiv, nu sari cu el la cap, sari și-l împingi puțin ca să nu poa’ să joace cu capul cum vrea el. Îi strici jocul, să nu pună piciorul perfect pe minge. Dacă este stângaci, închide-i stângul, dacă este de drepta, închide-i dreptul. Așază-te, poziționează-te în momentul când primește mingea direct pe piciorul respectiv, pe care vrea să-și facă fenta. Da, aici e chestie de simț al mingii, al jucătorului. Primele contacte trebuiau să fie ceva mai dure, să-l vezi dacă este fricos, dacă „sare coarda”, cum se spune. Am prins jucători atacanți care își dădeau cu Revulsin pe cot și îți dădeau pe la ochi ca să te scoată din joc. Îți inflama ochiul, te făcea să lăcrimezi, nu vedeai bine ce se întâmpla. Am pățit-o în toate felurile. Să nu uităm limbajul. Te înjurau, te făceau cu ou și oțet ca să te intimideze. Atacanții, suporterii. Erau alte vremuri. Acuma cu VAR-ul nu mai poți juca așa ca fundaș. Fotbalul și-a pierdut mult din bărbăție. Toate terenurile acum au un anumit standard, o anumită densitate a ierbii. Acum cu VAR-ul doar l-ai șters cu cotu’ și te vede toată lumea. Un colonelu’ Bumbescu sau Ion Marin Săpăligă ar avea mari dificultăți astăzi cu VAR-ul”.

Nae Stanciu, campion despre geniile Rapidului

„Recunosc. Pe o mare parte din ei nu i-am cunoscut. I-am citit din cărți. Generația primului Campionat câștigat. Mari jucători? Păi, de la Nicky Dumitriu, Puiu Ionescu, Bebiță Năsturescu echipa lui 1967. Apoi, cum să nu te duci la începuturi. Și acolo îl găsim pe Baratky. Despre care am citit în cartea lui Ioan Chirilă. Eu țin imens la Dan Coe. Pentru dăruirea lui, pentru ceea ce i s-a întâmplat ca și destin în viață. Cel mai sufletește mă simt apropiat de el, deși, repet, nu l-am văzut niciodată jucând altfel decât pe video. Așa, în perioada când am venit și eram copil, era un Nae Manea, Paraschiv, cu care eram vecin în Crângași. Mari jucători au fost și Damaschin, și Manu Toader. Dar, repet, marea echipă a fost cea a lui Valentin Stănescu care a dat primul Campionat câștigat”.

Secretul lui Nae Stanciu

„Cred, cum am spus, în soartă. Cred că undeva Dumnezeu și-a întors privirea către mine. Am plecat dintr-o familie modestă. Ca și copil am avut o viață anostă, cum era viața majorității în perioada ceaușistă. Rapid a fost ambiția mea și mi s-a împlinit. Am avut și necazuri în cariera mea la Rapid, pentru că întotdeauna toate să sparg în capul tău de Căpitan. Am pătimit, dar asta a fost, totul se estompează, nu mai contează. Uite, când cu Rapid am câștigat Cupa României, mi s-a spus că nu mai au nevoie de serviciile mele. Ăsta-i destinul de fundaș. Ești dat afară. Sunt preferați atacanții”.

Când se vor recunoaște meritele unui fundaș? Când cinematografia română va face un film despre Mihai Eminescu. Recunoștința e floare de colț în România. Pe Casa Poporului rămâne ștanțat „Arhitect Anca Petrescu”, dar ceilalți? Cei cu mistria?

Care sunt gloriile Rapidului? Nae Stanciu, bineînțeles, n-are dreptate până la capăt. Și iată de ce. El este o glorie. Un fundaș cu viziune. Un fundaș de poveste. Are simțul rar al poveștii care i se-ntâmplă și e-n teren sută la sută. Vede și trăiește meciul de astăzi, povestea dintotdeauna. Și crede în istorie. Ce fundaș „simte” Rapidul ca Nae Stanciu? Dar să vorbim de cei ca el.

În Potcoava Rapid - ului s-au creat legendele. Cutia de rezonanță a fost Galeria. De stai de vorbă și astăzi c-un suporter îți povestește pe-ndelete de un jucător de care n-au auzit nici jurnaliștii, nici universul. Pentru că o echipă de fotbal nu trăiește doar performanța atât de necesară. Despre care scrie toată presa. Nu. Fiecare jucător al Rapidului este panaceu pentru momentele grele ale suporterilor. Când are o zi dificilă suporterul vine la stadion cu speranța că un Nae Stanciu îi dă fericirea căutată. Nae Stanciu este în această memorie părtinitoare și nemuritoare a rapidistului. Nae Stanciu ne-a dat câteva repere, vom adăuga câteva alte nume peste lista lui Nae Stanciu, pentru a schița echipa nemuritoare a Rapidului. Cum spuneam, e doar o provocare, fiecare suporter are gloria lui, vedeta lui pe care o consideră cea mai importantă.

În portretele ce vin în articol nu am făcut decât să pornesc de la enumerarea lui Nae Stanciu și să adaug câteva nume în plus, rămase în memoria rapidiștilor de astăzi. Repet, este doar un sumar dintr-o galerie de portrete fără sfârșit.

Iuliu Baratky, Minunea Blondă

A fost half dreapta, dar mai ales „teroarea blondă” sau „minunea blondă”. Cutremura plasa adversarilor, cu șuturi de la 15-25 de metri și era popular mai ales pentru că stătea de vorbă infinit cu fanii. Dădea goluri decisive de-ți venea să-l arestezi. Cum a fost și golul dat Venusului, în 1938. Patronul Venusului și Prefectul Capitalei, Marinescu, a dat ordin să-i aresteze pe Barátky, Auer, Vintilă şi Raffinsky. Însuși Regele Carol al II-lea s-a revoltat de această mârșăvie. Marinescu s-a speriat pentru poziția sa, s-a fofilat, a inventat tot felul de scenarii justificative, precum faptul că arbitru este de vină.

În numele acestei minciuni „a ordonat” rejucarea partidei. La rejucare, Rapid le-a dat măcel, 4-2, Barátky şi Auer „punând cătușe” Venusului și lui Marinescu. Atunci, Marinescu a atacat din nou. L-a vrut pe Baratky la Venus. Orice rapidist repetă și azi răspunsul lui Baratky în fața Prefectului: „De ce să vin eu la Venus? Eu sunt om simplu”. Nu e rapidist cel care nu zice despre Giussy că e mai tare decât Dobrin, Balaci, Hagi. A zis-o Angelo Niculescu cândva, care-și amintea că-l văzuse pe Giussy la joc. Asta a văzut Angelo și așa a rămas în Potcoavă, în memoria fanului rapidist. Nu-i pasă nimănui de ierarhii, de dovezi. Adevărul e că nu-i loc de dovezi în Giulești, acolo unde Baratki are ode, imnuri: „Mai știi de neuitatul Giussy Baratky? Veșnica lui frondă Distrugătorul de iluzii Al vechilor portari! - Stea blondă!” (Extrase din “Pompiliu Constantin - Rapidismul”)

Bazil Marian, Bombardierul

Bazil Marian și Valentin Stănescu au jucat la Obor până la sfârșit de Război. Apoi, cum au pus comuniștii mâna pe puterea politică au vrut să fugă în Italia. Prinși la graniță, ponegriți în ziare ca „putregaiuri ale societății” au fost primiți în Giulești cu brațele deschise.

Unde să te duci, când toate drumurile îți sunt închise? Rapidul a fost de multe ori casa celor răzvrătiți ai societății.

Bazil Marian a fost jucător, antrenor care va lua Cupe. Valentin Stănescu antrenorul echipei care va lua primul titlu al Rapidului. Despre Bazil Marian știm mai mult de atât. Da, a câștigat cu Rapidul Cupe ale României și ca jucător, și ca antrenor. Și nu e rapidist care nu știe fazele astea cel puțin. Prima fază. Într-un meci cu Timișoara, Bazil Marian a tras un șut din 18 metri de-a rupt poarta. Arbitrul nu a înțeles ce s-a întâmplat. Vedea mingea dincolo de poartă, dar nu vedea pe unde intrase și ieșise. Meciul s-a oprit minute bune ca să se studieze traiectoria mingii. Și a fost găsită gaura. A fost o căutare strașnică. Lumea vroia să creadă și să urle: Există! E gooool! Portarul timișorean s-a-nchinat și a zis: „Bine că n-am stat în calea mingii, eram în spital”.

Altă întâmplare cu Bazil povestește cum pe un ger năpraznic, bea țuică la marginea terenului și dădea gol după gol. Era meci cu Metalul. De două ori la înfipt Bazil mortul în casă Metalului, bând câte o măsură de țuică. Arbitrul i-a anulat golurile. Bazil iar bea, iar băga goluri. Efectul? Rapidul a retrogradat în divizia B, deși băgase goluri cu nemiluita. (Extrase din Adrian Epure, articol „Adevărul”)

Valentin Stănescu, Zimbru. Nea Tinel

Era un proscris ca Bazil, în anii de început ai comunismului. Au fost amândoi prinși pe puntea unui vas cu destinația Italia. Era portar și fugea din poartă când veneau atacanți care trăgeau bombe. Urla: ăsta mă omoară!. A devenit Antrenor. După ce-a câștigat titlul din 1967, bineînțeles, a fost văzut ca un geniu. În fapt, povestea Zimbrului este cea a felului de-a vedea altfel fotbalul, de a potrivi în realitatea jocului o întreagă echipă de personalități, de la Coe la Greavu Cauciuc, de la Rică la Puiu și Nicki. Talente care n-aveau cum să se împace între ei. Zimbru, cu tact, a pus ordine în aceste suflete sălbatice. Stimula și contrazicea vulcanul Coe, gata oricând să preia în teren rolul de antrenor. Educa naivitatea și circăria lui Tamango, care făcea spectacol învârtind mingea pe un deget, prinzând-o cu o mână. Lăsa în voia lui duetul Puiu-Nicki, insistând pe jocul de echipă care dezvoltă așii de gol. Antrena cauciucul Greavu, un jucător cu detentă nemaipomenită. Și Zimbru a câștigat Titlul de campion, împotriva tuturor.

Împotriva comunismului care-l prinsese când a vrut să fugă. Împotriva sforilor trase de paznicii comunismului, lucrătorii de la Steaua, Dinamo. Împotriva tuturor. Când au câștigat titlu în 1967, a mers cu băieții la Feroviarul a dat o bere, o măslină, o friptură și i-a trimis pe jucători acasă. În stradă, samba victoriei. Fanii au dansat-o zile-n șir. Zimbru și-a trimis eroii la somn. „Mâine, antrenament”, atât ține minte Rică Tamango turbat și astăzi. Mâine e o zi, nimic mai mult. (Mihai Ionescu - Antrenori la ora confesiunilor)

Dan Coe, „Ministrul Apărării”

În 2023, nimeni dintre fotbaliști n-are în lumea asta o așa aclamație: „Un strigăt din vechea Troie! Oe! Pentru faima lui Dan Coe! Oe! Ș-nc-o dată că e voie! Oe! Hai Rapiduuul!”.

Nu e meci în care galeria să nu scandeze astfel, de pe când Dan Coe era în teren până astăzi, când e un simbol.

Dan Coe este viață până la moarte cu Rapidul. Ca și-n cazul lui Baratky, echipa Armatei și Puterii politice comuniste a încercat să-l corupă.

Rapidiștii țin minte răspunsul lui Coe: „Ce-mi oferiți voi? Să fiu colonel? Păi, eu sunt “ministrul apărării” în Giulești!”

Crescuse în Giulești și oricâtă sărăcie era aici în mahala, în stadion, Coe avea puterea de a schimba soarta vieții și partidei. El spunea una și se ținea de cuvânt. Avea ochiul și mintea de a coordona echipa în teren, de a schimba strategia mai presus de antrenor. Strategie care reușea. Era destul nu, pentru a-l face pe Coe gloria Rapidului. Destinul său însă a vrut mai mult. A plecat de la Rapid în străinătate unde s-a lansat în atacuri la adresa comuniștilor din România.

De atunci, certă i-a fost doar moartea. În rest, multe se vorbesc despre Coe. Că n-a suportat bătrânețea și pierderea gloriei. Că a fost „sinucis” de către regimul comunist. Cert și suprem este că Dan Coe este cântecul care animă galeria Rapidului la fiecare meci, astăzi.

Necula Răducanu Ricu Tamango

Era atât de sărac că n-avea nici teniși în picioare, darminte echipament de sport. Era atât de copil că n-avea astâmpăr să stea în poartă. Era atât de dotat că făcea clovnerii cu mingea. Era atât de serios că nu trecea de el nici musca.

Tamango a fost educat de-a dreptul să fie campion, în Giulești, de către Valentin Stănescu. „Zimbru”, „Nea Tinel” s-a ținut cu gura și cu amenințarea pe el până l-a făcut om serios. Ajungea cel mult zidar, băiatul lui Iorgu, din satul de foamete Vlădeni-Fetești. Tamango în fiecare zi descoperea lumea și se plictisea repede de ea. De aceea, făcea propriile lui manevre: învârtea mingea pe deget, o prindea într-o mână sau fugea să dea gol lăsând poarta goală. „Bă, mă omori!”, urla Zimbru.

În marele meci de la Ploiești, Ricu a avut mare noroc. Era să ia gol, dar a ratat un ploieștean cu poarta goală. Și-n altă fază, a avut „bulan”, a scos o minge imposibilă. De atunci, Galeria îl numește pe Rică știință și miracol. Tocmai de aceea, Rică Răducanu e incredibil și astăzi cu poveștile lui. Când îl vezi pe stradă te copleșește cu spontaneitatea lui, cu farmecul lui greu de stăvilit. De prinde c-o mână ca pe minge și te-nvârte pe degete. E vedetă de Rapid. (Extrase din Sorin Satmari - Rică Răducanu)

Puiu Ionescu - Nicki Dimitriu

Ion Ionescu era „inginerul”. Nicki era ”artistul”. Pe Puiu Ionescu, Rapidul l-a refuzat de 3-4 ori. Cică era prea firav. Pe Nicki, de mic, nu-l ținea inima. Cică avea tahicardie paroxistică, cu interzicerea oricărui sport. Puiu a fost un timp rezervă. Nicki l-a cucerit pe Ozon imediat și-mpreună driblau.

Pleacă Ozon. Intră în meciul cu Știința Cluj, Puiu cu Nicky. Bagă primul gol. La al doilea gol, Puiu oprește mingea, pasează lui Nicki, Nicki fentă și gol. Așa a început creația celui mai cunoscut cuplu ofensiv din echipa Rapid-ului.

Puiu povestește mereu asta: nu mă credeți, eu cu Nicki niciodată nu ne-am vorbit pe vreo tactică. „Zimbru” Stănescu tot ce făcea era să-i mai pună să se antreneze împreună și să le spună colegilor să le paseze. Pur și simplu, se simțeau unul pe altul. Era intuiție în vulcan, în teren. Era hazard. Era generozitate. Simțeau unul poziția celuilalt. Era tango. Puiu zice cum se juca cu umbrele. Mai ales când era soare, vedea umbrele adversarilor proiectate pe iarbă și-o vedea pe a lui Nicki aparte și-i dădea pasă. Vedea umbra adversarului, simțea care e umbra lui Nicki. Simțea mișcarea lui. Erau așa tare tandem, că tehnicienii Rapidului insistă: jucați pe aripi că adversarii sar pe Puiu și Nicki. Și Puiu și Nicki erau de neoprit. Fente, șuruburi, sambă.

După ce-au câștigat campionatul în 1967, Puiu a fost primul jucător român transferat din România. Nicki era îndrăgostit. Și-a luat iubita și-a plecat în Grecia. (extrase din Dumitru Graur - Gloria în doi, Puiu Ionescu și Nichi Dumitriu)

Alexandru Neagu Cappellini (numele celui mai bun jucător italian de atunci)

De copil la Rapid. Era pe banca Rapidului Campion când jucau Năsturescu, Dumitriu, Ionescu. Și se spunea că aceștia vor fi înlocuiți doar când mor. A intrat într-un joc în care Puiu a fost accidentat. N-a mai ieșit din echipa principală, ajungând în echipa Națională de Guadalajara, cu Dobrin, Nunweiller, Lucescu. La Rapid a dat goluri după goluri fiind golgheter.

În Mexic a băgat „cel mai scump gol din istoria fotbalului românesc”, cum l-a numit Ioan Chirilă - în poarta Cehoslovaciei.” (extrase din Cristian Costache, Ion Cârstea - Fenomenul Rapid)

„Târă, Goanță și cu Gheară / cel mai bun atac din țară”

Era un alint al tribunei. O strigare mai puternică de încurajare, în ciuda echipelor rivale. Dar toate astea au pornit de la un fapt real. A doua zi era meci cu Dinamo. Ioan Goanţă, Liţă Dumitru, Leo Toader şi Fane Ţâră au fost chemați la Miliție. Au fost acuzați de viol. Au fost ținuți în tensiune și interogați ore în șir. Era totul fals. Dar acest fals trebuia să-i sperie pe rapidiști. Vedeți, mâine e meciul cu Dinamo, echipa noastră a milițienilor joacă cu voi, cei mai imprevizibili din România. Atenție, să nu ne faceți! A doua zi, pe stadion, Goanță primește pasă, driblează singur apărarea dinamovistă și bagă gol. Golul victoriei. Amenințarea n-a avut efect. Niciun efect.

Dar acest „Târă, Goanță și cu Gheară / cel mai bun atac din țară” a mai însemnat ceva. Așa se întâmpla pe vremea aceea. Intervenția era dură, directă. Erau intervenții de tot felul. Iar Rapidul era era o forță pe care n-o poți stăpâni, fentează intervențiile. Cel mai bun atac din țară era o vorbă a galeriei, era „sarea și piperul” într-o perioadă cenușie din viața Giuleștiului, din viața noastră a tuturor pe vremea comuniștilor, niște nesărați. Era strigătul de încurajare, de generozitate într-un comunism în care toată lumea trăia rău, galeria și jucătorii, și nu era vreo speranță de ieșire din această „pușcărie”.

Nicolae Manea „Mutu”, „Torpilă”

„Mutu”, că nu zicea nimic când era lovit. „Torpilă”, că nu vedeau unde se duce mingea. Tatăl era tâmplar de coșciuge și glumele lui erau molipsitoare în Chitila. Cu acest zâmbet, această viziune pozitivă asupra lumii a crescut Nicolae Manea.

A fost selectat la Rapid de însuși Titus Ozon. Și prima întâmplare în Potcoavă a fost să arunce mingea din tribune în timpul unui antrenament, rugat de Valentin Stănescu.

Pe teren se antrena echipa de aur, viitoarea Campioană: Rică Răducanu, Marin Andrei, Dan Coe, Niculae Lupescu, Ilie Greavu Cauciuc, Ion Motroc, Bebe Năsturescu, Constantin Jamaischi, Constantin Dinu-Buric, Teo Codreanu, Nae Georgescu, Viorel Kraus, Sandu Neagu, Puiu Ionescu, Nichi Dumitriu. Toți erau în teren. Toți îl priveau, dar nu-l vedeau bine. Nichi l-a luat pe lângă el. Manea este eroul din divizia B a Rapidului. Divizia B? Șase ani de speculații și ratări ale Diviziei A. Șase ani de Stadionul Republicii, o paragină de stadion, dar însuflețită de o galerie nebună, nebună. Intră Manea! Manea! Cum să nu te fure imaginația? La Târnăveni a ratat 11 metri. Valentin Stănescu, antrenorul i-a spus atât: ai ratat! De acum tu vei bate toate loviturile de la 11 metri. Ani de zile Torpilă n-a ratat un 11 metri. Și cînd a făcut-o, se schimbase generația și s-a lăsat de meserie. (extrase din Lucian Ionescu - Zâmbetul legendei, Viața și cariera simbolului rapidist, Nicolae Manea)

Daniel Niculae, Nico

A câștigat în 2003 al treilea titlu al Rapidului. A dat bara aia care ar fi omorît Steaua, da, o Stea întâlnită straniu, în sferturile din UEFA. Rămâne însă fidelitatea sa față de Rapid. A plecat de la Rapid când era pierdută orice speranță de renaștere. S-a întors la Rapid, când echipa și gloria erau căutate cu lumânarea, cu lupa, prin diviziile inferioare. A scos din disperare Rapidul, după faliment. A luat-o cu Rapidul de la zero. Da, era în 2017, Daniel Niculae împreună cu Daniel Pancu, Iencsi. Ulterior au venit în ideea Academia Rapid Drăghia, Maftei, Schumacher, Bratu. Nico n-a marcat doar o sută de goluri pentru Rapid, ci mai ales și-a pus obrazul pentru el, la faliment și la rău. ca Pancu, Iencsi, Maftei, Drăghia, Bratu, Schumacher.

Gloriile Rapidului sunt fără număr în 100 de ani. Pentru că fără număr sunt fanii Rapidului. Fiecare are memoria lui, speranțele lui și, mai ales, idolul lui. Am stat de vorbă cu Nae Stanciu, fundașul Campion. Și am văzut fundașul ce atacanți are în inima lui.

În conturarea portretelor gloriilor Rapidului de mare folos a fost Marian Cristea, un aristocrat al Rapidului. Marian Cristea mi-a dăruit o întreagă bibliotecă plină de idoli și povești:

Sorin Satmari - Rică Răducanu

Lucian Ionescu - Zâmbetul legendei, Viața și cariera simbolului rapidist, Nicolae Manea

Cristian Costache, Ion Cârstea - Fenomenul Rapid

Dumitru Graur - Gloria în doi, Puiu Ionescu și Nichi Dumitriu

Ioan Chirila - Glasul roților de tren

Pompiliu Nicolae Constantin - Rapidismul

Ilie Dobre - O galerie nebună, nebună, nebună

VA URMA - episodul al III-lea: Rapidul și Puterea politică. VIDEOSTORY cu Ion "Puiu" Ionescu, marele atacant al Rapidului, Campion din 1967

VEZI Episodul I Rapid București: Cine a fost prima? Echipa sau galeria? VIDEOstory

• Seria de povești multimedia „Porțile ni se deschid” e realizată cu susținerea SUPERBET.

* articol publicat inițial pe Hotnews.ro