Berlin, uber alles! Cursa

Varza acra si cirnati infulecati cu pofta? Nu. Bere multa sorbita pe muzica de fanfara? Nici macar. Vizitarea Reichstagului, trecerea pe sub Poarta Brandenburg sau pe Unter den Linden? Oarecum si asta doar pe fuga. Despre niciunul dintre stereotipurile clasice legate de Germania, in general, si de Berlin, in particular, nu va fi vorba in textul de fata. Asta pentru ca aici va fi relatarea unei curse de maraton, da, da, alergarea aceea pe o distanta de 42 de kilometri, care pentru multi e sinonima cu nebunia ori imposibilul, in timp de pentru altii e doar un mod firesc de a fi.

"Am ajuns la Berlin. De acum, tin-te! Administratie, armata, arte, stiinte, litere, tramvaie, drumuri-de fier, birji, chelneri, frizeri, public, pravalie, case, monumente, mincare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil!". Acum mai bine de 100 de ani, Caragiale – retras la Berlin, satul si obosit de Romania fiind – cita senzatia de stupefactie a unui prieten ce lua contact brutal cu aglomeratia si viata din actuala capitala a Germaniei.

Ich bin ein Berliner

Sfirsit de septembrie 2009. E o dimineata frumoasa de toamna la Berlin. Soare moale. Aer bun, proaspat. Castane coapte pe trotuare, la tot pasul. De toate acestea as putea avea parte daca as vrea sa ies din “capcana” in care sunt prins. Un sarpe urias, de mii si mii de trupuri, m-a inghitit si nu vrea sa imi mai dea drumul. Pastrind proportiile, simt precum prietenul lui Caragiale, pentru ca in locul in care ma aflu – foarte aproape de Poarta Brandenburg, adica in plin centru - publicul si aglomeratia sunt cu supra-masura. Stau inghesuit intre 40 de mii de oameni si nu-mi e foarte confortabil.

Dar singur mi-am ales soarta. Astept startul maratonului de la Berlin. A ajuns la a 35-a editie, insa cel mai mult imi place ca aceasta e dedicata momentului caderii comunismului. Istoriei adevarate si cutremuratoare.

Cu toata rigoarea tipic germana (asta e totusi un stereotip validat de realitate) organizatorii nu pot face fata. Toaletele sunt insuficiente, iar cozile in fata lor lungi, lungi. De aceea, nu putini – inclusiv germani – urineaza pe unde apuca. Trebuie sa stiti ca alergatorii de maraton beau multe lichide in perioada premergatoare competitiei, de aceea nevoia unui tufis e mai acuta decit de obicei.

Corpurile imbracate in maieuri de sport sunt aproape lipite unul de celalalt. Respiratiile se simt moale in ceafa. Peste putina vreme vor deveni sacadate. Nu pot nici macar sa sar pe loc, pentru a mai scapa de emotii, daramite sa mai fac ceva miscari de incalzire. Nu vad nimic in fata. Nu vad nimic in spate.

O muzica mobilizatoare se aude continuu din megafoane. Baloane, multe baloane galbene se inalta spre cer, la un moment dat. Simt ca s-a dat startul. Ma gindesc ca undeva in fata tocmai a pornit in cursa etiopianul Haile Gebrselassie, detinatorul recordului mondial la maraton. El e vedeta ultra-mediatizata a competitiei. Berlinul e totusi una dintre cele mai importante cinci curse din lume.

Imi place “democratia” maratoanelor, singura disciplina unde un amator poate sa alerge alaturi de sportivii profesionisti. Diferenta se face doar la timp si la premii: unii se aleg cu glorie si multi bani, ceilalti cu o medalie de participare. Bucuria de a termina un maraton e insa identica.

Dupa mai bine de patru minute de asteptare, timp in care “balaurul” de trupuri s-a scurs lenes inainte reusesc in fine sa trec linia de start. Se aude un tiuit/piuit continuu. E de la cipuri, micile dispozitive legate de siretul fiecarui alergator si cu ajutorul carora se inregistreaza timpul oficial. Piu, piu, piu.

Ein kleiner Laufer in einem Grossen Wettlauf

Gata, in fine incep sa alerg. Dar e cam stranie alergarea aceasta a mea. E ceva intre o strecurare de schior printre jaloane si o joaca de copil ce incearca sa nu fie prins la “rata si vinatorii”. Alerg mai tare decit as vrea caci incerc sa ies din aglomeratie. Depasire prin dreapta, depasire prin stinga, atentie sa nu calc pe cineva, sa nu ma impiedic, “sorry, sorry” zis cu voce tare, in timp ce in mintea mea sunt putin, doar putin mai ireverentios, totul doar pentru a scapa de masa de oameni care inainteaza greoi.

Nu vad nimic in jurul meu, caci sunt concentrat doar cum sa ma strecor mai bine. Vag, aud incurajarilor celor de pe margine, caci sunt multi berlinezi iesiti la vreme frumoasa si la spectacolul alergarii. E mult respect si mult entuziasm pentru astfel de competitii.

Cursa urmeaza un traseu prin centrul Berlinului. As putea sa insir nume de monumente pe linga care am trecut, dar as trisa, pentru ca nu am vazut mai nimic. Continuu sa am doar senzatii auditive, nimic altceva. E pentru prima data cind retina mea inregistreaza doar culori in miscare. Multe culori e drept.

Totul e aparent monoton. Picioarele se misca energic, inima toarce ca un motoras, corpul serpuieste printre partenerii de competitie, nu las stropii de transpiratie sa imi intre in ochi, picioarele se misca continuu, la fiecare punct de alimentare sorb cite o gura-doua de apa, nu uit nici de gelurile energizante. Ma infior de placere, una simpla, doar cind imi clatesc fata cu apa, e rece si revigoranta. In rest, sunt golit de ginduri.

Cind alerg, simt mintea ca pe un cer senin pe care se prelinge, uneori, cite un nor mic.

O ora si 33 de minute la jumatatea cursei. Sunt in grafic, asta pentru ca obiectivul meu la acest maraton e sa termin sub 3h:20min. E important sa ai o motivatie cind alergi, caci altfel mintea refuza sa impinga corpul inainte. Iar eu vreau acum doar sa progresez putin ca timp, dar mai ales sa simt bucuriasuferintaemotiedurere, aproape mereu aceeasi, de la finalul cursei.

Apokalyptisches Ende

Totul merge bine, alerg aproape constant, pina catre kilometrul 35 al cursei. Aici stiu ce ma asteapta. Atentiune, atentiune, urmeaza Valea Plingerii. Atentiune, atentiune, e vremea Golgotei personale ca alergator. Exagerez? Hm.

Picioarele devin grele, ca niste butuci. Pe umeri se aseaza lespezi de plumb. Dureri in spate, junghiuri la nivelul salelor, muschi ce zvicnesc dureros, dar mai ales senzatia persistenta ca nu inaintez. Imi vad picioarele cum continua sa se miste, insa eu ma simt ca alergind intr-un bazin cu apa, imbracat intr-o armura.

Ma cert intens, eu cu mine insumi. O voce interioara, careia i se raliaza si trupul, spune: “gata, s-a terminat, nu mai poti, te chinui degeaba. Opreste-teeee”. O alta, aparent mai firava, se face auzita: “Nu te opri, nu te opri! Alearga”. Intre km 35 si 40 ai cursei e multa galagie in mintea mea, voci contradictorii, tipete, paruieli, calcule continue pentru a vedea daca mai ma incadrez in timpul preconizat, spaima, bucurie firava ce creste treptat.

Alerg greoi, dar alerg continuu. Privirea mea cauta tot mai des indicatoarele care marcheaza parcurgerea a inca unui kilometru. Km 38. Si a urmatorului. Km 39. Nu mai e mult. Stiu ca pot, stiu ca o sa reusesc. Aproape de kilometrul 40 se mai petrece, inca o data, ceva ce nu pot explica. Nu inteleg chimia secreta a organismului, nu mi-e clar cum si de ce se petrece descatusarea brusca a trupului, care redevine usor, proaspat, si cum se face ca alerg din nou tare, aproape sprintez.

Trec senin pe sub Poarta Brandenburg, care e linga linia de sosire. Urale, urale in jur de la multimea de oameni ce aplauda alergatorii. Nu am lacrimi de bucurie in coltul ochilor, nu sunt nici macar frint de oboseala, nici nu imi vine sa chiui de fericire. Simt doar o bucurie senina.

Mai multe detalii pe blogul Alerg

* articol publicat inițial pe Hotnews.ro