Publicat:
11.06.2025, ora 11:15
Actualizat: 11.06.2025, ora 11:15
- Florentin Petre. Sau cum să nu renunți niciodată.
- În episodul 9 al seriei „Lumini și umbre”, fostul triplu campion cu Dinamo povestește pentru publicul GOLAZO.ro cum a depășit momente teribile din carieră.
- Fotbaliștii proiectează către fani imaginea unor gladiatori moderni, cu forță și încredere neclintită. Dar perfecțiunea este un mit.
- Dincolo de imaginea publică, sportivii au propriile momente de fragilitate, de ezitare și de cumpănă. Adevărata victorie e să le depășească.
- GOLAZO.ro vă invită să călătoriți dincolo de medalii, aplauze și glorie.
- Proiectul „LUMINI ȘI UMBRE” oferă o perspectivă rară asupra vulnerabilității celor care sunt de obicei văzuți doar prin prisma succeselor lor. O sursă de inspirație atât pentru fani, cât și pentru tinerii sportivi. Ei vor afla că până și cei mai mari sportivi se confruntă cu obstacole și eșecuri. Și că greșelile nu sunt sfârșitul drumului, ci mai degrabă piese necesare pentru puzzle-ul gloriei finale.
- Episoadele deja publicate: Bănel Nicoliță (link), Ionel Dănciulescu (link), Alex Bourceanu (link), Lucian Sânmărtean (link), Florin Răducioiu (link), Gabi Torje (link), Florin Gardoș (link), Mihai Pintilii (link)
De câți ani ești în fotbal și cum a fost această călătorie?
Cred că undeva la 42-43 de ani, pentru că am început la 6 ani. Fotbalul este viața mea! (...) Toate lucrurile frumoase, care s-au întâmplat, vin din teren, din vestiar, din prieteniile legate în fotbal. E un sport social, care te educă și te învață niște căi. Unii sunt mai norocoși, alții mai puțin, pentru că sunt foarte mulți foști colegi care poate n-au reușit. Mă refer la perioada în care am început junioratul și am pornit la un drum, eram 200-300 de copii și am reușit doar câțiva. E vorba de puțin noroc, calitate, șansă, sunt foarte multe lucruri pe care le-am întâlnit în această perioadă.
Te consideri împlinit?
Da! N-am avut altceva când m-am apucat de fotbal. Ca orice copil, când pornești, ai un vis, și l-am avut ca idol pe Gică Hagi. L-am prins repede. Mergeam, de exemplu, pe Dinamo și eram copil de mingi. Gardul era destul de departe și mai era și pista, așa că-i vedeam de departe pe marii jucători. Am ajuns să joc și cu ei la un moment dat. Am fost cu Lupescu, Răducioiu, Mateuț și mulți alți jucători pe care i-am văzut și admirat. Nu mai zic de Hagi, Popescu și Petrescu.
Ce înseamnă pentru un copil să ajungă să joace alături de idolii lui?
Este cel mai frumos vis pe care îl are un copilaș, la o vârstă fragedă, să ajungă să joace cu cei mai mari jucători pe care România îi avea la acel moment. A fost un vis pe care mi l-am realizat. Am avut o muncă foarte grea pentru a-l realiza. Mergeam foarte mult pe jos de la Popești Leordeni. Am prins perioada comunistă în care autobuzele și tramvaiele circulau mai rar. Dacă nu prindeam un autobuz, trebuia să-mi anulez antrenamentul pentru că făceam undeva la 2 ore până la Dinamo sau la Victoria, unde am început, la baza Cutezătorii. Tot ce mi-am propus am făcut și nu m-a ținut nimic în loc, chiar dacă a fost greu. Plecam de dimineață de acasă și ajungeam seara la 11. Plus că printre antrenamente mai aveam și școală. Mâncam rar. Eram micuț și slăbuț și trebuia să mă mențin într-un fel sau altul. Ca să faci performanță trebuie să faci sacrificii. Am făcut unele mari și frumoase, iar acum nu regret nimic. Chiar dacă am suferit atunci, știam că undeva și cândva lucrurile pe care mi le-am dorit de mic se vor întâmpla. Am avut și noroc, un lucru pe care în viață dacă nu-l ai, reușești mai greu. Trebuie să vină cineva, să te ia de mână și să te ducă pe un drum.
Sunt oameni care au linia dreaptă spre succes. Eu am avut momente în care a trebuit să-mi construiesc singur succesul Florentin Petre
Cine te-a ghidat în viață?
Părinții mei au făcut totul! O mai am doar pe mama în viață, pe tata nu. Mă trag dintr-o familie de fotbaliști. Dragii de ei nu au ajuns la un nivel foarte mare, dar erau talentați. Unchii mei, tata, frații lui și mama, căreia îi datorez totul. A avut inspirație. Mama a venit cu ziarul Sportul, undeva într-un colț la final scria că e o selecție la Victoria. Mi l-a pus pe masă și mi-a spus că pot și că am calitate, că trebuie să le demonstrez oamenilor că sunt talentat. Mă susțineau, munceau pentru mine. Nu mi-a lipsit nimic în perioada comunistă. Mai puneam și noi câte ceva pe masă ce era mai greu. Acum e un răsfăț tot ceea ce avem, dar e normal pentru aceste vremuri. Până atunci am suferit puțin, dar ei făceau toate sacrificiile pentru a reuși. Tata, dragul de el, a mers cu mine o perioadă, dar după am învățat să mă duc singur. Nu e ușor să pleci de la 10-12 ani de acasă și să mergi cu tramvaiul, cu metroul ore întregi, să fii singur pe stradă, fără telefoane. Acum stăm cu griji, deși suntem pe telefoane cu copilul, să vezi dacă ajunge acasă, dar atunci nu exista asta. Drept dovadă și fotbalul românesc, fotbaliștii de atunci și performanțele au avut în spate o disciplină exagerată, care totdeauna a dat rezultate. Mai ales în perioada aia. Să nu uităm ce performanțe a avut fotbalul românesc de atunci cu semifinale și finale de Champions League. Acum e foarte greu să realizăm astea, dar mergem mai departe.
Florentin Petre: „Cariera mea e și meritul părinților”
Când ți-ai văzut prima dată părinții cu adevărat mândri de tine?
În momentul în care am debutat la Dinamo. Erau amândoi la meci și mama a venit și cu câinele. Aveam un cocker spaniol, de ăla mic. Era prietenul nostru, nea Traian, el avea doi cokeri. Mi-a dat mie unul și unul lui Cătălin Hîldan. I-am avut amândoi 15 ani de zile, că atât au trăit. Cătălin, dragul de el, a plecat mai repede la Dumnezeu. Revin, mama a venit cu cățelul în brațe, iar tata a adunat tot neamul, așa am debutat. După meci mi-au spus că sunt mândri de mine și de tot ceea ce am realizat. Le-am răspuns că era și meritul lor. Mi-au dat o educație corectă și datorită lor sunt ceea ce sunt acum.
Ce ai învățat de-a lungul carierei? Cum educă fotbalul și sportul?
Depinde cum privești lucrurile. Depinde cum te-ai dezvoltat în acei ani ai copilăriei. Foarte mulți părinți greșesc când spun că-i dau acum pe copii la fotbal, că vor ajunge milionari și-i vor scoate din foame. La mine în familie n-a existat niciodată lucrul ăsta. Educația pe care am primit-o de la ei a fost impecabilă, la fel disciplina și tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, mă refer și la oameni. O să am tot timpul respect pentru tot ce se întâmplă în jurul meu, oamenii care m-au ajutat, fotbaliști… De aici începe totul. Când ai o creștere bună acasă și o educație te dezvolți altfel. Tot aud prin jurul meu că fotbaliștii sunt milionari, că sunt aroganți. Fotbalul e greu, mai ales la un anumit nivel. Spuneam mai devreme că din 200 de copii am ajuns sus vreo 5-6. Fotbalul cerne, e greu și înseamnă alergătură, disciplină, inteligență. Mai sunt și partea fizică, parte tehnică și toate cele. Fotbalul îți deschide ochii în viață dacă ești atent la tot ce se întâmplă în jurul tău.
E frustrant pentru un fotbalist de performanță să vadă că publicul nu-i înțelege și sacrificiile?
Da! Este o imagine-ștampilă a fotbaliștilor, se spune că nu merg la școală și n-au educație. Se mai spune că sunt nesimțiți și prea li se oferă totul, prea au tot ce li se cuvine. Mai sunt și greșeli cu primii bani câștigați. Nu toți fotbaliștii știu să gestioneze momentele astea în care n-ai avut nimic și dintr-o dată câștigi bani și îți iei tot ce vrei. Dacă n-ai avut nimic, în momentul în care te apuci de fotbal, te gândești că poate ajungi la un nivel, în care o să-ți permiți o friptură bună, o mașină frumoasă, o fată frumoasă. Evident depinde și de norocul fiecărui jucător. Așa mi se pare normal când n-ai nimic și pleci din nimic, te gândești că vrei să duci o viață cât de cât frumoasă, nu? Vrei să ai tot ceea ce n-ai avut când ai crescut. Oamenii din jurul tău te văd și se întreabă: ”Cum naibii a reușit ca într-un timp așa de scurt să aibă atâtea lucruri?”. Oamenii, în schimb, nu știu că această carieră începe de la 6 ani cu antrenamente zi de zi, cantonamente, frig, zăpadă, soare. Nu e ușor să te antrenezi la 40 de grade sau la minus 20 de grade. Corpul, de multe ori, este atât de suprasolicitat și cedează. De asta la 15,16,17 ani, copiii cedează și nu prind culoarul de care vorbeam mai devreme. Faptul că n-ai avut nimic și la un moment dat îți poți permite orice mi se pare un lucru normal. N-ar trebuie să fii criticat. Ce-a făcut omul ăla? A furat? N-am văzut jucători să fure pentru a avea. Sau să câștige la loto. Rar au fost copii cu părinți milionari, care au avut posibilitatea să aibă tot ce-și doresc. De regulă, fotbalul e pentru cei mai sărăcuți, care n-au de nici unele. În momentul în care ajung acolo sus, trebuie să fie respectați pentru sacrificiile făcute.
Când și cum ți-ai dat seama că vei putea trăi din fotbal?
Îți spun sincer că nu m-am gândit niciodată la bani, ci doar să-mi îndeplinesc visul. Mă mulțumeam cu ce aveam și n-am cerut altceva. Mama și tata îmi ofereau doar strictul necesar, o pereche de ghete pe an, o pereche de pantaloni, o geacă. Mai luam de la verii mei, care mai creșteau. Am avut noroc că erau mai în vârstă decât mine și le rămâneau mici și veneau la mine. Am făcut și lucrurile astea și nu este o rușine să spui.
Care e cel mai important sacrificiu pe care l-ați făcut?
Când îți alegi traseul ăsta sacrificiul este totul pentru că n-ai copilărie. Sunt foarte rari jucătorii care fac performanță și la școală, și la fotbal la același nivel. Eu nu puteam să-mi permit pentru că am riscat tot. Am riscat școala. Asta nu înseamnă că nu mergeam, ci nu învățam. Veneam foarte târziu de la antrenamente și învățam doar cât să am nevoie. Știam și simțeam, datorită calităților pe care le aveam, că la vârsta potrivită voi ajunge acolo unde îmi doresc. Am riscat tot și asta mi-am dorit, ne-am dorit cu toții. Am fost susținut de familie și am mers mai departe, chiar dacă mi-a fost greu.
Fotbalul nu înseamnă doar momente frumoase. Ai avut momente când ai simțit că s-a terminat totul?
Fotbalul e competiție. Pierzi sau câștigi. Am ajuns la un nivel extraordinar de mare și la un club care a făcut performanțe, mă refer la Dinamo. Am crescut la copii și juniori cu mentalitatea de campion. Au fost momente când am pierdut campionate, meciuri, calificări, dar am avut și momente de glorie, momente când am făcut niște performanțe extraordinare. De aia fotbalul e regele sporturilor, pentru că acum câștigi un campionat și ești puternic … Câștigi niște bani, te distrezi și se termină pe data de 11 iulie. Apoi, în august o iei de la capăt. Dacă e să pierzi 3-4 meciuri la rând .... Acum ai tot, iar peste 20 de zile riști să nu mai ai nimic. La fotbal ai șansa să faci din 3 în 3 zile ceva, sau de la o săptămână la alta, să reglezi lucrurile greșite. Dacă ai pierdut un meci, pe următorul să-l câștigi.
„Niciun antrenor n-a avut ce să-mi reproșeze”
Peste tot pe unde ai jucat ai fost titular. Cum ai reușit?
Probabil că disciplina pe care am avut-o și dorința nebună de a performa la antrenament. Nu spun de meci, pentru că acela e desertul. Antrenamentele erau cele care mă făceau atât de puternic ca să pot juca meciul următor. La mine n-a existat gândul că n-am să fiu titular. Antrenamentele pentru mine erau ca jocurile oficiale. N-am furat un metru. Nu m-am contrazis cu antrenorul, să-i spun că nu fac. Vă spun sincer că de multe ori nu m-a interesat cine e antrenorul pe care-l am în față la echipa la care am jucat. Oamenii erau atât de bine pregătiți, mă refer și la Dinamo, în Bulgaria, în Rusia, peste tot pe unde am jucat. Atâta timp cât muncești și tragi de tine la antrenamente, ai performanțe extraordinare la teste și la ce-ți cere antrenorul din punct de vedere fizic sau tactic. Mi se pare un lucru normal. Niciun antrenor din lumea asta n-o să-ți vrea răul. Atâta timp cât n-avea ce să-mi reproșeze antrenorul din punct de vedere al pregătirii mele, nici nu mă gândeam că n-o să joc titular. Am jucat titular cred că în proporție de 98%.
E acum automulțumirea inamicul numărul unu al tinerilor fotbaliști?
E cel mai mare inamic! Sunt foarte mulți jucători care au impresia că le știu pe toate și că sunt bine pregătiți. Acesta nu e un lucru bun pentru tine, să crezi că ai valoare și că ai starea aia de bine care îți oferă totul… Sunt mulți jucători tineri cu lacune, mă uit și la cei care vin din urmă. N-au o biomecanică a lovirii mingii foarte bună sau nu stau tactic bine în teren, greșesc foarte multe lucruri și au o atitudine agresivă când le explici anumite lucruri. Nu mi se întâmplă mie, pentru că n-are cum, dar zic în general cum văd și cum simt. S-au mai întâmplat în foarte multe cazuri. În ultimii ani mulți jucători au crescut cu o stare de bine. Au uitat ce e disciplina și nu mai au respect față de ceea ce înseamnă vestiarul. Probabil e și internetul și că au foarte multă informație în jurul lor. Asta le permite să aibă un tupeu mai agresiv. Eu, în momentul în care am intrat în vestiar la Dinamo, primele cuvinte le-am spus după vreo 3 luni de zile, pentru că-mi era rușine de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. N-aveam cum. Singurul lucru pe care-l făceam corect și unde mă simțeam puternic era antrenamentul. Eram mândru și de ceea ce se întâmpla în vestiar, dar cireașa era antrenamentul. Acolo eram toți egali. Nu conta că aveai 17,18 ani sau 36 de ani. Mă mai loveau, că era greu să mă prinzi. Când vezi că vine un jucător rapid pe lângă tine și trece o dată, de două, de trei ori, ca jucător cu experiență, care ai câteva sute de meciuri în Liga 1, te mai superi. Acum e un respect mai mare între cei cu experiență și cei tineri. Și pe noi ne respectau când eram copii, dar mai cu frâna de mână trasă. Spun de antrenamente că eram cel mai sigur pe mine pentru că acolo n-aveau ce să-mi facă.
Ai depășit momentele grele din carieră. De exemplu, episodul cu hepatita, depistată în plină ascensiune.
Ăla cred că a fost cel mai greu moment din cariera mea de fotbalist și din viața personală. Aveam o vârstă și o ascensiune sportivă foarte bună atunci. Doar ce semnasem un precontract cu o echipă din Spania. Urma să plec, dar după acel meci amical cu Fiorentina de la Florența am făcut testele medicale și mi-a ieșit acea hepatită. În mintea mea de atunci, indiferent cât de bine am fost crescut și cu disciplină, acel moment m-a dărâmat. Aveam o viață frumoasă în față și un viitor fără nici o problemă, dar probabil m-a încercat Dumnezeu să vadă cât sunt de puternic și dacă pot să mă ridic la nivelul pe care l-am avut înainte de aceste probleme medicale, pe care le-am descoperit. Am reușit și am trecut. Am avut noroc că l-am avut pe Patrick mic și mă deconecta de la problemele medicale pe care le aveam. Am tras din dinți și am sperat în fiecare secundă în toată perioada cât am stat, cam un an și trei luni, nu m-am gândit că mă voi lăsa de fotbal. Am avut momente când am întâlnit medici și experți în hepatită, care mi-au spus că e mai bine să mă las de fotbal pentru că n-o să mai ajung niciodată la nivelul pe care l-am avut. Toate cuvintele astea erau pentru mine ca o încurajare. N-am cum să ajung și să nu revin la forma pe care am avut-o! Asta gândeam! Mă întăreau și mă făceau să gândesc pozitiv și să merg cu zâmbetul pe buze că trebuie să demonstrez că nimeni și nimic nu mă pot ține din drumul pe care l-am avut. Eram prea tânăr și era prea urât să mi se întâmple asta, să mă las de fotbal. Nu acceptam că era ceva care să mă dărâme. Au încercat… că tot vorbim de hepatită, a fost mult mai ușoară decât prin ce trecusem înainte. Făceam tratamentul cu interferon când m-am electrocutat în Deltă. Am o vorbă și mai glumesc pe tema asta. N-a reușit doamna cu coasa să mă dărâme și mă dărâmă o hepatită. Sunt lucruri cu care m-am dezvoltat de mic. Disciplina asta ca să nu pierd, să nu mă plâng, să mă vait de lucruri pe care nu le pot face. Copiii pot face ceva care să mă îmbuneze. Când vine vorba de muncă și de vise pe care vreau să le ating, nimic nu mă poate opri.
Din ce îți luai forța asta mentală, ambiția de a trece peste momente grele?
Cred că te mai și naști cu asta. O ai, ca și talentul. Dumnezeu îți dă. Ești un copil talentat și extraordinar, dar totul se rezumă la muncă. Avea nea Cornel Țălnar o vorbă: ”Poți să ai tot talentul din lume, dar fără muncă este insuficient”. Talentul te ajută până la un anumit nivel, dar ca să poți să treci peste toate … te ajută până la un anumit nivel. Talentul te ajută până la juniori, apoi treci o etapă și debutezi la Liga 1, dar sunt foarte mulți copii talentați pe care i-am antrenat și de la talentul ăla trebuia să treacă la următorul nivel, adică la muncă. Orice fotbalist trebuie să o facă. Jucătorii mai puțin talentați reușesc mai mult pentru că sunt obișnuiți cu munca. Sunt obișnuiți să bage capul în contre și să muncească. Cel talentat o mai drege. Mai o schemă, mai un Messi, aducă jucătorii care ascund mingea. Cei care reușesc sunt cei cărora le dă Dumnezeu un pic de talent și au disciplina creată. Se dezvoltă altfel. Celor talentați li se întrerupe linia undeva.
Cum erau derbyurile Dinamo - Steaua pe vremea ta?
Abia așteptam meciurile. În momentul în care se trăgeau meciurile abia așteptam să vedem când jucam cu Steaua, Rapid, Craiova… Echipe care au făcut performanță în fotbalul românesc. Aveau altceva față de celelalte meciuri, dar aveam respect și pentru celelalte jocuri. De asta am făcut performanță, pentru că știam cum să mă adaptez de la jucătorii de liga a III-a sau a IV-a, când jucam prin Cupă, apoi mergeam la echipa națională și jucam cu Italia sau Germania. Totul pleacă de aici și ce-ți mai dă Dumnezeu. Meciurile erau pregătite și era frumos cu 40-50 de mii de spectatori. Unii te mai înjură, alții te aplaudă, depinde și de rezultat. Pregătirea unui astfel de joc era foarte frumoasă. Am crescut cu derby-urile Dinamo - Steaua de la juniori. Simțeam adrenalina și visam și noaptea cu cine jucam. Nu conta cine juca, dar știam de ăla care juca pe partea mea tot, ce mănâncă, cum mă driblează, parametrii fizici. Acum ai un calculator și un laptop, dai un click și vezi tot pe Instat. Atunci le simțeam noi pe pielea noastră. Știam cât aleargă Bănel cu Pompiliu Stoica, știam cum trebuia să-l driblez pe Mirel Rădoi. Sunt lucruri pe care nu trebuia să vină antrenorul și să-mi zică: ”Ia hârtia asta și studiază”. Eu știam ce mănâncă Bănel, de asta am rămas prieteni. Cine era mai bun și mai pregătit fizic câștiga în ziua aia. Tot ce se întâmpla era ceva magic. Jucam la Craiova cu stadionul plin și lumea ne înjura. Dinamo n-a fost iubită pe marele stadioane din România, dar când mergeam acolo mă încărcam cu o energie mai mare. N-am cum să vin aici și să mă înjure 20-30 de mii de suporteri și să nu-i batem pe ăștia. Intram la încălzire și ne înjurau și apoi acele 10 minute ne conectau și ne făceau mai înverșunați: ”Păi stai, măi, un pic m-au înjurat. Hai să-i batem”. Trebuie să fii pregătit și să ai o anumită disciplină. De asta spun că trebuie să crești cu ea de mic. N-ai cum să nu faci asta. Am demonstrat-o peste tot, fie că am fost la Dinamo, la CSKA Sofia, că am antrenat Ungheni sau că am jucat în Rusia. Știam că n-are ce să-mi reproșeze antrenorul dacă trag de mine. Sunt curios cum aș fi ieșit acum la parametrii fizici, dacă aveam tehnologia asta cu fel și fel de ceasuri și aparatură. Cred că le dădeam peste cap. O făceam de atunci, când dădeam testele de sânge.
Dumnezeu m-a băgat într-o cutie mai micuță, dar mi-a dat o putere și o disciplină mentală cu care puteam să trec peste orice jucător de doi metri Florentin Petre
Cum te-ai descurcat cu presiunea publică, inclusiv a presei?
Am fost obișnuit de mic, pentru că am debutat repede, am făcut-o la Dinamo, la 18 ani. La fiecare antrenament aveam 4 camere. M-am dezvoltat la o vârstă destul de fragedă și n-am avut probleme. Mă bucur că mai văd reporteri, reporterițe, care am crescut împreună. Știm fiecare de fiecare ce și cum, doar că mai vin cu câte-o întrebare de asta mai dificilă în care au impresia că l-am prins. Nu e așa. Sunt foarte bine pregătiți și mă bucur că există respectul ăsta între media și tot ceea ce se întâmplă în fotbalul românesc. Văd cum se implică televiziunile și emisiunile de sport, de sport și de temă pe fotbal. Mă încarcă cu energie. Și dacă am pierdut, stau și-i ascult pe Dănciulescu, pe Ilie Dumitrescu. În partea cealaltă e Panduru. Sunt oameni de fotbal și știi că au jucat cu tine. Eu, ca antrenor, văd altfel lucrurile în studio. Știu ce să spună din studio pentru că au jucat. Mă refer la Ionel, la Prunea sau care sunt pe acolo. Oamenii ăia vorbesc doar prin ceea ce au simțit. N-ai cum să te superi, ci doar să te bucuri cu ei.
A vreun moment în care ai simțit că îți pierzi echilibru, că îți fuge pământul de sub picioare?
Nu! Singura dată când m-am speriat puțin a fost când mi-a descoperit hepatita. Nu m-a dărâmat hepatita, boala, cât toată lumea din jurul meu care mi-a spus că n-o să mai joc fotbal. Vorbeam mai devreme. Auzi de la unu și altul, de la toți oamenii din jur că totul e negativ, parcă te simți aiurea. Toți ăștia spun că trebuie să mă las de fotbal și mna… Asta până când a venit Patrick, care era atâta (n.r. face semn că e mic), și m-a luat de pantaloni și mi-a spus: ”Măi, tata, îi văd pe Marius, pe Mihalcea că sunt la televizor. Tu când mai joci?”. Asta mă întărea cel mai mult. A fost singurul moment când am crezut că pierd ceva. În rest, nu mi-a fost teamă de nimic.
Te regăsești în tinerii de azi?
Nu foarte mult. Adică sunt jucători de calitate, pe care îi respect foarte mult. Sunt jucători norocoși pentru că au posibilitatea să învețe fotbalul. Plus condițiile pe care fotbalul românesc le oferă azi sunt foarte ridicate. S-a dezvoltat respectul pentru fotbalist. Nu mai e ca înainte, când mergeai la munte și alergai pe pantă contra pantă. Avem GPS-uri, nutriționist. Eu am mâncat la ceafă de porc și la cartofi prăjiți și tot făceam performanțe extraordinare. Acum avem nutriționist și nu te lasă să pleci de la masă până nu mănânci rucola sau ierburi de astea care te ajută. Mi se pare un lucru normal. Cât e bine mă bucură. Sunt jucători buni și de calitate. Mă uit la FCSB, care a luat toți jucătorii buni și de calitate. Craiova e la fel. Sunt Mitriță, Bancu, jucători de națională care fac diferența. Nu mai spun ce e în afară: Ianis, Marin, Drăgușin. Sunt copii buni pe care îi respect extraordinar de mult. Mă bucur că fac performanță și sunt unde ne dorim cu toții.
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
