Publicat:
29.04.2025, ora 09:55
Actualizat: 30.04.2025, ora 16:25
- Florin Gardoș (36 de ani), unul dintre cei mai scumpi fotbaliști transferați din România în străinătate, povestește cum trece un sportiv peste frustrarea și durerea unor accidentări care îi dau cariera peste cap
- În episodul 7 al seriei „Lumini și umbre”, el rememorează impactul venirii din Satu Mare în București și diferențele dintre Superliga și Premier League
- Cum își cataloghează acum investițiile în mașini, ce țepe a luat în fotbal și cum a resimțit presiunea prim-planului, în interviul de mai jos
- Fotbaliștii proiectează către fani imaginea unor gladiatori moderni, cu forță și încredere neclintită. Dar perfecțiunea este un mit.
- Dincolo de imaginea publică, sportivii au propriile momente de fragilitate, de ezitare și de cumpănă. Adevărata victorie e să le depășească.
- GOLAZO.ro vă invită să călătoriți dincolo de medalii, aplauze și glorie.
- Proiectul „LUMINI ȘI UMBRE” oferă o perspectivă rară asupra vulnerabilității celor care sunt de obicei văzuți doar prin prisma succeselor lor. O sursă de inspirație atât pentru fani, cât și pentru tinerii sportivi. Ei vor afla că până și cei mai mari sportivi se confruntă cu obstacole și eșecuri. Și că greșelile nu sunt sfârșitul drumului, ci mai degrabă piese necesare pentru puzzle-ul gloriei finale.
- Episoadele deja publicate: Bănel Nicoliță (link), Ionel Dănciulescu (link), Alex Bourceanu (link), Lucian Sânmărtean (link), Florin Răducioiu (link), Gabi Torje (link)
Cât de greu e să ajungi fotbalist de performanță, ce sacrificii sunt?
A fost foarte greu! Sunt multe sacrificii. Am pierdut serenadele de la final de liceu pentru că mă aflam în probe la Constanța. N-am putut să merg la înmormântarea bunicii. Și n-ai nicio garanție că dacă faci sacrificiile astea reușești. Le faci pentru că simți că universul te va răsplăti.
Când ai înclinat balanța între a merge la școală și a face fotbal la nivel profesionist?
La mine a fost un moment în care se putea duce tot. Asta pentru că împlinisem 18 ani și nu jucam deloc la Satu Mare, în liga a treia. Am avut ambiția asta de a avea banii mei și să nu mai depind de părinți. Nu-mi plăcea momentul ăla pentru că împlineam 18 ani și aveam un salariu de 400 de lei, bani pe care nu-i primeam. Nu eram plătiți la timp. M-am gândit serios să renunț și să fac altceva. Norocul a stat în tatăl meu, care m-a susținut încă de când am început fotbalul. A și investit bani, nu numai timp. Îi plăcea să mă vadă jucând. Mi-a spus că nu vrea să mă lase să renunț. Jucasem la unele naționale de juniori, la U15. Mi-a spus să continui, să stau liniștit. A fost șutul în fund de care aveam nevoie în momentul respectiv.
Cât contează pentru un copil să aibă sprijinul familiei, să fie încurajat de părinți?
Nu văd altcumva cum ai putea reuși ... Trebuie să ai o minte blindată când ești copil. Eu am avut susținerea tatălui. Mama era ca celelalte mame și îmi spunea să mă țin de școală, să nu neglijez școala. Mi-a prins bine și asta. Dar fără părinți nu văd să poți reuși.
Când ai realizat că vei putea trăi din fotbal?
N-am avut curajul să visez că voi ajunge să joc în Premier League. Îmi doream să ajung la Steaua, dar mai departe de atât nu visam.
Semnasem cu Chiajna și, ca jucător al Chiajnei, debutasem la U21. Mi-am dat seama atunci că sunt suficient de valoros să pot face o carieră în fotbal. Dar nu mă gândeam că din liga a II-a voi ajunge direct la Steaua. Florin Gardoș
Cum se poate impune un tânăr în vestiarul unei echipe mari?
Cred că secretul e să fii suficient de puternic ca să reziști presiunii. Abia pe la 30 de ani am fost influent în vestiar. În rest, am fost în banca mea. Făceam doar ce-mi spunea antrenorul. N-am fost omul care să se ia cu colegii… În schimb, m-am antrenat serios tot timpul și am luat în serios tot ce înseamnă fotbalul. Presiunea nu m-a făcut niciodată să mi se înmoaie genunchii.
Ce-a făcut diferența pentru tine între a reuși și a eșua?
Am avut colegi cu care am crescut și cu care sunt prieten și azi. Toți munceam și făceam același lucru. Contează talentul și faptul că eu am fost dispus să fac anumite sacrificii. Aici s-a făcut diferența. Seriozitate fără muncă nu se poate.
Când ai simțit prima dată presiunea cu adevărat?
Îmi aduc aminte că am jucat într-un meci cu Dinamo 2 la Chiajna și meciul era televizat. Știam că mă văd părinți, sătmăreni, prieteni. Dar presiunea adevărată a fost la Steaua. Acolo vine din 10 părți!
Ai avut vreun moment de dezamăgire profundă la începuturile carierei?
Mental a fost greu în perioada de probe la Sportul. Am plecat cu ei în Antalya, în cantonament, și efectiv îmi doream să termin cantonamentul și să vin acasă. Îmi aduc aminte că i-am spus impresarului meu că nu mai vreau niciodată să ajung la București. Suntem la 15 km de Ungaria și i-am spus că mă poate duce acolo la orice club vrea el. La Debrecen, la Budapesta, la Gyor, că sunt atâtea echipe și acolo. Apoi, după 4 luni, a venit transferul la Chiajna.
Se spune că pe tinerii veniți la echipe din Capitală „îi fură Bucureștiul”.
Există riscul ăsta. La Chiajna a fost puțin șoc cultural. Nu că nu vin eu din Viena, dar îmi aduc aminte că atunci când era o doamnă în vârstă în autobuz îi lăsam locul (n.r. la Satu Mare). Asta făcea toată lumea și era o normalitate. E, când mergeam cu microbuzul din Chiajna la Militari, era măcel! A trebuit să mă adaptez. L-am avut antrenor la Chiajna pe Mitică Bolborea, care mi-a zis că sunt prea cuminte. Că aici sunt la București și că trebuie să am șoriciul gros și să fiu mai nesimțit. Am încercat să fiu puțin mai rău. Ar fi trebuit să fiu mai nesimțit, în sensul bun.
Cum ai reușit să stai departe de mondenități?
Tentațiile pe care le ai în București când te afli la o echipă mare sunt foarte mari. Dacă nu ești conștient că ai un drum și trebuie să rămâi neclintit, poți foarte ușor să deviezi. În momentul în care am ajuns la Steaua am știu că e foarte important ce crede patronul. Fiind un club cu atât de mulți suporteri, imaginea e foarte importantă. Știam că orice greșeală pe care o voi face în teren va fi asociată cu o ieșire. Fie am ieșit foarte rar, fie am fost foarte discret. Nici n-am făcut (n.r. prostii), dar am și căutat tot timpul să mă feresc.
Ai fost genul de fotbalist chibzuit sau cheltuitor?
Am fost chibzuit, dar nu vreau să fiu exagerat. Când am ajuns la Steaua, am auzit de chestia asta. E foarte greu să te abții. Aveam o mașină din 2002 și era cam cea mai urâțică din parcare. Asta era prin 2010. Eram pasionat de mașini și am vrut și eu altceva și mi–am cumpărat o mașină de care m-am bucurat mult timp. Dacă mă întrebi dacă a fost o idee bună, probabil că da, a fost o idee bună. Însă când am luat 120.000 de euro primă de Champions League, am dat apoi 70.000 de euro pe o mașină și asta a fost o prostie! Atunci așa am decis pentru că aveam deja un apartament cumpărat cu banii din fotbal și am zis să-mi fac un cadou. Probabil nu e o extravaganță, dar mi-am luat și ceasul pe care-l am acum la mână.
Ce regrete ai avut la final de carieră?
Când am fost în Anglia am constat că ceea ce făceam la Steaua nu era suficient. Am regretul ăsta. Dacă aș avea mintea de acum, mi-aș angaja propriul nutriționist, preparator, osteopat și aș fi ca o mașină de Formula 1. Când vin ăia la „pit stop” și reglează tot. N-am gândit așa. Mi-am zis că dacă am jucat (n.r. cu FCSB) în Champions League și națională, de ce n-ar funcționa și aici (n.r. la Southampton)? Uite că n-a fost la fel.
Îmi doream să ajung la Chelsea, dar nu s-a mai întâmplat. M-am rugat să-mi iasă și n-a ieșit. Florin Gardoș
Cum ai depășit acei ani plini de accidentări?
A fost mult mai greu decât ar putea crede cineva. Îmi aduc aminte perioada și știu că mă mai întâlneam cu oameni și suporteri, îmi spuneau „Ce contează? Îți iei salariul”. E vorba de satisfacția profesională. Când ajungi sus, vrei să te menții acolo. Asta e foarte important.
La prima accidentare (n.r. în vara lui 2015) mi-am setat ceva: mă gândeam la Euro 2016. Tot ce făceam… mă gândeam la asta și că o să joc împotriva lui Cristiano Ronaldo. Asta era în mintea mea când aveam un program pe bicicleta cardio cu o mască care îți setează oxigenul. Era groaznic! Și mă gândeam doar că o să ajung la Euro și că voi juca cu Portugalia lui Cristiano. Asta m-a făcut să fiu focusat pe recuperare și să merg mai departe.
La a doua accidentare, eram jucătorul Craiovei (n.r. aprilie 2018). Când am aflat că am iar ruptură de ligament încrucișat la 5 ani distanță, am stat o oră în casă și m-am uitat la un perete. Nu știam de ce mi se întâmplă iar. Avantajul era că trecusem prin prima. Nici n-am simțit. E important să-ți găsești un focus.
A fost vreun moment când te-ai gândit să renunți?
A fost. M-am gândit foarte serios să renunț. Aveam 29 de ani. L-am sunat pe Ovidiu Kurti (n.r. preparator fizic) și i-am zis că vreau să mă las. L-am întrebat atunci dacă mai pot măcar să joc fotbal pe sintetic cu prietenii și dacă mai pot să merg la schi. Schiul l-am făcut până la 18 ani și-l practicam prin vacanțe. Mi-a spus că n-am nicio șansă și că trebuie să mă operez neapărat. Ăla a fost iar un moment în care am luat-o de la capăt. Sunt bine până azi și joc fotbal destul de des.
Te-ai simțit dat la o parte din cauza accidentărilor?
Da, și e normal. Chiar dacă atunci e mai greu să înțelegi. Privesc altfel lucrurile acum pentru că-mi place managementul sportiv, aș vrea să merg în direcția asta. Ca fotbalist ești o investiție pentru club. Inclusiv la transferuri se iau în calcul accidentările grave, istoricul. Mi s-a întâmplat. După perioada accidentări de la Craiova, era Victor Pițurcă antrenor și n-a vrut să mă ia în cantonament cu echipa, în Antalya. Știam că e singura șansă să revin. Odată ce n-am mai jucat la Craiova timp de un an știam unde trebuie să merg: la liga a doua. Trebuia să fac un pas în jos. Norocul meu a fost că la o zi sau două s-a certat și și-a dat demisia Pițurcă. A venit Corneliu Papură și mi-a spus că vrea să vin. Așa am intrat în circuit.
Cât de afectat e un fotbalist când accidentează un altul? Tu ai avut episodul cu Băcilă.
Acum e greu să cuantifici. Ține și de persoană. Unul poate să spună că asta e și ăsta e fotbalul. Pe mine m-a afectat destul de tare. Fiind la Steaua, în centrul atenției, am primit o grămadă de mesaje pe social media. În genul că „îți doresc să mori, să pățești așa …”. Asta a amplificat foarte mult situația. Pe lângă asta, a fost o perioadă destul de grea.
Adică?
Primul meu an la Steaua a fost excelent pentru că am câștigat Cupa României. Apoi a venit reculul și am avut o scădere. M-am accidentat grav și am avut o ruptură musculară, care m-a ținut 6 luni pe bară. După accidentarea lui Băcilă am primit 6 etape de suspendare. În același timp, a decedat și bunicul meu, la care țineam foarte mult. Am avut și un accident de mașină, dar nu din cauza mea. Mă loveau din toate părțile. A fost greu … Nu-l simțeam nici pe el (n.r. pe Băcilă) că e împăcat. Am vorbit cu el, cu fratele lui, cu soția. Am fost și la el la spital. Am simțit că el că nu era împăcat. Nu m-a iertat și tot mă vedea ca fiind călăul. Mai era și atenția presei.
Șeroni i-a rupt piciorul lui Bancu, același lucru ca în cazul meu cu Băcilă, dar nefiind așa de mediatizat n-a avut nimeni nicio treabă cu el … Florin Gardoș
E greu de gestionat faima?
Da, e greu! E greu și odată ce ai ajuns în București, nu mai zic de Premier League. Am fost destule cazuri și am fost dezamăgit de fotbaliști care au ajuns la un nivel și te tratează de sus. Chiar și pe mine, care am fost la nivelul ăla. Ține mult de cum ai fost crescut și de cei 7 ani de acasă.
Care a fost cea mai mare țeapă pe care ai luat-o?
Clinceni! La Clinceni după acel prim sezon (n.r. 2021), în care am terminat pe 4 sau 5. Și eu îmi terminam contractul, și cei de acolo voiau să renunțe la mai mulți oameni. Mă refer la Rusescu, Tănase, băieții care am cam dus greul. Și mie nu voiau să mi-l prelungească. Asta până când a început pregătirea și au văzut că sunt ceva probleme prin apărare.
Apoi s-au răzgândit și mi-au făcut ofertă. Eu am ezitat, dar Ilie Poenaru a insistat să rămân. Încă de pe atunci erau semnale că vor urma probleme financiare. Din păcate, am mușcat-o și am rămas fără 6 luni de salariu. Pe lângă faptul că lucrurile mergeau prost la echipă și eram la retrogradare, n-am luat nici bani. E cea mai mare țeapă!
După o accidentare de 6-7 luni, cât timp îți trebuie ca să ai iar încredere în propriul corp?
Depinde mult și de accidentare. Cea mai păcătoasă e cea de ligamente încrucișate. La ruptura de tendon se coase și trece, apoi nu mai ai nimic. La fracturi e un os care se reface. E o frică, trece. La genunchi, unde am avut eu, sunt probleme după. Ca să fii la același nivel îți trebuie recuperare cam câtă perioadă ai fost accidentat. Dacă ai stat 7 luni, îți mai trebuie 7 pentru a fi la același nivel.
Ce sechele ți-a lăsat fotbalul la nivel fizic și mental?
M-a afectat tare perioada din Anglia. Și acum îmi aduc aminte când mai văd meciuri. Mă uit des la meciuri. Sentimentul care mă leagă de Premier League e unul de frustrare și de supărare, de eșec. Asta mă leagă de Premier League. În rest m-a întărit foarte mult cariera de fotbalist. Mi-am dat seama în ultimii ani din viață că nimic nu mă sperie. Îmi calculez tot timpul pașii dinainte. Situațiile de criză le gestionez mult mai calm.
Cât de greu ți-a fost să spui stop carierei la doar 33 de ani?
Eram neplătit de 6 luni, cu condiții foarte proaste (n.r. la Clinceni). A mai contribuit și pandemia și ne băgau prostiile alea în nas la câteva zile. Eram sătul de teste, de stadioane fără spectatori! Am spus atunci că am ajuns prea jos și că e timpul să pun stop. Știu că e foarte, foarte greu pentru mulți. Și eu m-am întrebat ce-aș fi făcut dacă n-aveam situația financiară pe care o am. Mi-am găsit și ceva repede. La 2 luni am primit o ofertă de la o televiziune și am intrat repede în circuit. Mi-am găsit rostul repede. Dacă nu-ți găsești calea, ești mâncat.
Îmi doresc să lucrez în fotbal. Când va veni oportunitatea, vreau să fie un proiect serios în care să am un aport. De asta studiez managementul sportiv. Florin Gardoș
E total greșit pentru un copil să facă fotbal doar cu gândul la faimă și bani?
Nu! Cred că atâta timp cât te motivează ceva e bine. Hai să-ți dau un exemplu concret și sper că nu se supără pe mine. Dacă se supără, asta e ... Pe Markovic (n.r. fost la Craiova, acum la Oțelul) l-am văzut când am venit din Anglia. Știam cum arată un copil dintr-o academie de Premier League și el era de nivelul ăla, dar este un om pe care nu-l motivează nimic. Cei de la Craiova au încercat de foarte multe ori să-l motiveze. Din păcate, cariera lui se duce în jos și e păcat, că are calități extraordinare. Nu e problemă să-ți găsești o motivație, fie că e vorba de mașini sau de faima lui Cristiano Ronaldo. E foarte bine să visezi, dar trebuie să faci și pașii necesari ca să-ți atingi visul.
Te consideri mândru de cariera pe care ai avut-o?
Categoric! Statistic vorbind, era aproape imposibil să ajung unde am ajuns. Cu atât mai mult cu cât la 6 ani am avut un accident foarte grav de mașină. Am avut dublă fractură de tibie și peroneu și părinții mei se gândeau dacă pot să merg normal. Deci chiar sunt mândru!
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
