Publicat:
26.12.2024, ora 10:00
Actualizat: 27.12.2024, ora 18:12
- Ionel Dănciulescu (48 de ani) povestește, în episodul 2 al seriei „Lumini și umbre”, cum se amestecă fericirea cu frustrarea în viața unui super-golgeter
- A fost protagonistul uneia dintre cele mai mari nedreptăți din istoria tribunelor românești: galeria îl călca în picioare în timp ce el marca pe bandă rulantă. Cum ieși întreg dintr-o astfel de injustețe?
- În interviul pentru GOLAZO.ro, Danciu-gol rememorează momentele dureroase, drumurile la psiholog și secretul vindecării prin fotbal: “Fii pasionat și perseverent, fă-ți treaba și învață din critici”
- Fotbaliștii proiectează către fani imaginea unor gladiatori moderni, cu forță și încredere neclintită. Dar perfecțiunea este un mit. Dincolo de imaginea publică, sportivii au propriile momente de fragilitate, de ezitare și de cumpănă. Adevărata victorie e să le depășească.
- GOLAZO.ro vă invită să călătoriți dincolo de medalii, aplauze și glorie. Să intrăm în mintea și în sufletele sportivilor pentru a descoperi povești profund umane despre cum cazi și cum te ridici.
- Seria jurnalistică inițiată de GOLAZO.ro va explora, printr-o serie de conversații sincere, lecțiile neprețuite pe care fotbaliștii le-au învățat din propriile greșeli
- Proiectul „LUMINI ȘI UMBRE” va oferi o perspectivă rară asupra vulnerabilității celor care sunt de obicei văzuți doar prin prisma succeselor lor. O sursă de inspirație atât pentru fani, cât și pentru tinerii sportivi. Ei vor afla că până și cei mai mari sportivi se confruntă cu obstacole și eșecuri. Și că greșelile nu sunt sfârșitul drumului, ci mai degrabă piese necesare pentru puzzle-ul gloriei finale.
Cum ți-ai descrie cariera într-un singur cuvânt?
O carieră prolifică. Sunt atâtea cifre, atâtea trofee câștigate de-a lungul timpului și cred că până la urmă asta este cel mai important. Înseamnă că am lăsat ceva în urmă, adică am jucat fotbal și înseamnă că în multe momente am făcut-o destul de bine.
Care au fost idolii tăi în copilărie?
Mie mi-au plăcut trei jucători foarte, foarte mult. Au fost Ilie Dumitrescu, Dorin Mateuț și Rodion Cămătaru. Știu, nu mă asemăn absolut deloc cu niciunul dintre acești coloși ai fotbalului românesc, dar îmi plăceau. Îmi plăceau foarte mult. Ilie Dumitrescu avea o finețe, o tehnică ieșită din comun. Rodion Cămătaru pur și simplu impresiona. Cum putea să-și domine adversarii … Se întorcea cu adversarul în spate, era un marcator incredibil. Iar la Dorin Mateuț vedeai tot, stângul, dreptul, dădea la poartă, o făcea pătrată și îmi plăcea că era foarte tenace, era foarte ambițios, doritor de performanță.
E mai greu acum decât pe vremea ta să stai departe de tentațiile extra-fotbalistice?
Mult mai greu, clar e mult mai greu. Dar dacă ești un tip cerebral, un tip care își dorește să reușească în ceea ce face, trebuie să te abții de la foarte multe lucruri. Noi, de exemplu, n-aveam atâta informație, atâtea rețele de socializare pe vremea noastră. Și era mult mai simplu pentru noi. În ziua de azi, cu atâtea tentații, dacă îți dorești cu adevărat să faci ceva, trebuie să fii implicat și devotat 100%.
Care a fost cel mai complicat moment din cariera ta?
Cel mai dificil e clar că a fost momentul când m-a reîntors de la Steaua la Dinamo. Clar. A fost un an și jumătate complicat pentru mine. Mă bucur că am reușit să depășesc momentul. E adevărat, și eu la vremea respectivă am făcut anumite greșeli pentru care mi-am cerut scuze și am regretat, dar eram tânăr și cu toții greșim. Mă bucur foarte mult că până la urmă suporterii dinamoviști au înțeles că eu sunt un jucător profesionist și încerc să-mi fac datoria pentru echipă. Am demonstrat-o pe teren. Era chestia asta, că sunt dinamovist, stelist, rapidist … Dar eu cred că devotamentul și respectul față de culorile clubului trebuie să le arăți pe teren, prin ceea ce faci tu. Prin performanță, prin randament. Am jucat 4 ani și jumătate la Steaua, au fost momente frumoase, dar lumea trebuie să înțeleagă și să mă perceapă ca pe un dinamovist, pentru că așa voi fi toată viața mea. E clubul care mi-a rămas cel mai mult în suflet.
Ce simțea un fotbalist care marca la foc automat, dar era tratat cu ostilitate de propriii suporteri?
Ok, ești obișnuit cu apostrofarile adversarilor, ale suporterilor atunci când joci în deplasare, dar gândește-te cât de dureros este ca tu să joci bine, să marchezi, să ai un randament bun și să fii apostrofat de către propriii suporteri. Ăsta e, cred că cel mai dureros lucru pentru un jucător de fotbal, adică eu vă spun asta din propria experiență.
Sufereai mult?
Da, sigur, au fost momente grele … De multe ori m-am gândit să plec, să găsesc o alternativă, o altă variantă. Dar mă bucur că n-am făcut-o, mă bucur că până la urmă lucrurile s-au reglat și au intrat pe un făgaș normal, pentru că probabil altfel n-aș fi ajuns la performanțele și la cifrele de care vorbeam la începutul interviului.
Te-ai transferat în Turcia când aveai doar 20 de ani, dar ai rezistat acolo doar câteva luni. Cum e o astfel de experiență pentru un tânăr?
Mă simțeam foarte bine la la Dinamo, eram într-o formă destul de bună și nu mi-am dorit cu adevărat să plec. Iar eu sunt adeptul faptului că dacă nu te duci cu inima deschisă și cu sufletul deschis undeva, e foarte greu să-ți reușească treaba. Dar dacă e să analizez situația de atunci în momentul de față sau, eu știu, să fi avut 25-26 de ani, probabil n-aș mai fi venit înapoi în România. Dar mă atașasem foarte mult de Dinamo, de coechipieri. Eram și la echipa națională de tineret. Dinamo avea atunci problemele aceea financiare, nu era o situație foarte bună și am fost până la urmă vândut. Eu și Coporan am plecat la Altay Izmir. Orașul era superb, dar eu n-am avut eu tăria de a trece peste peste momentul ăsta, peste ideea de a fi plecat de la Dinamo. Probabil ar fi trebuit să fiu mult mai puternic din punct de vedere mental.
Dar ...
M-am întors la Steaua, Dinamo n-avea bani să mă răscumpere. Cei de la Altay Izmir doreau banii pe care i-au dat pe noi și Steaua a fost echipa care a plătit banii respectivi. Așa am ajuns la Steaua, unde am trăit clipe frumoase, trebuie să recunosc lucrul acesta. Aveam o echipă cu foarte mulți jucători tineri. Mulți dintre dintre noi am făcut parte și din echipa României de la Campionatul European din 1998. Chiar am avut un grup fantastic acolo, și cu jucători tineri, și câțiva jucători cu mare experiență, care ne-au ajutat să progresăm.
Cum a fost să pleci de o rivală la alta? Erau vremuri în care astfel de mutări erau rare.
Când a fost să vin din Turcia la Steaua a fost simplu, m-au cumpărat cei de acolo. E, dar dacă e să mă întrebi cum am trecut de la Steaua la Dinamo înapoi, pot să-ți răspund: cu o doză mare de inconștiență! Atunci, în momentul respectiv, eu nu mă gândeam că va fi atâta înverșunare și atâta ură împotriva mea. Adică mă gândeam, “ok, bun, am jucat la la Steaua, lumea o să înțeleagă”. Dacă aș fi știut că urma să trec un an jumătate - 2 ani prin momentele prin care am trecut, probabil că n-aș mai fi venit înapoi la Dinamo …
Care au fost cele mai grele momente din acei ani tensionați, când fanii lui Dinamo te contestau meci de meci?
Crede-mă, sunt anumite momente în care pur și simplu clachezi. Indiferent, orice ai face, orice ai schimba la tine, oricât de mult ți-ai dori să reușești, să joci bine … Crede-mă, sunt momente în care pur și simplu clachezi. Nu ai nicio soluție! Uite, am jucat pe fostul stadion Național împotriva Stelei în Cupă. Am câștigat 3-0, goluri Florentin Petre, Stoican și Vlad Munteanu dintr-o pasă de-a mea. După meci totul bine, ne-am bucurat - în fine, eu mai stingher, așa ... Și a doua zi, în vestiar, am izbucnit în plâns instant. Nu știu, nu știu de ce … Mi-am adus aminte de momentele grele, complicate. Ăla a fost un moment în care pur și simplu am clacat.
Și ...
Am fost și la psiholog, m-au trimis cei de la Dinamo și mie mi-au prins bine întâlnirile alea. M-au ajutat, adică m-am descărcat, contau mult discuțiile respective. Probabil aveam o grămadă de trăiri acumulate în interiorul meu. Totul a decurs foarte bine, pur și simplu m-am descărcat.
Golgeter, recordman, temelia echipei ani la rând. Te-ai simțit recompensat pe măsură:?
Cred că meritam mult mai mult. Dar știi foarte bine că, în România, respectul și recunoștința nu prea există, nu numai în sport sau sau fotbal. Eu cred că meritam mult mai mult în anumite momente. Întrebați-l și pe Claudiu Niculescu, și pe alții din perioada respectivă. Eram niște jucători care dădeam randament. OK, sunt de acord cu faptul că salariul ți-l negociezi sau îl renegociezi. Dar când vedeai că vin jucători, mai ales străini, pe salarii imense și randamentul lor nu era foarte bun, normal că intervine o anumită frustrare.
Adică ...
De exemplu, în afară se mai practică și lucruri de genul acesta din ce știu eu: după un sezon foarte bun, renegociem contractul, îți mai pun ceva în plus. La noi, nu. Eu personal niciodată după un sezon bun, nici în 2004 când am câștigat tot ce se putea câștiga și am ieșit Fotbalistul Anului în România, n-a venit cineva să zică “hai, mă, îți mai dau 1.000 de euro”. În fine, nu mai contează. M-am descurcat, trebuie să recunosc asta - și cu ajutorul soției, pentru că ea a fost cea care a investit ceea ce am câștigat. Deci să nu-l mâniem pe Dumnezeu, a fost bine.
Când ți-ai dat seama că fotbalul ar putea fi cu adevărat viitorul tău, cariera ta?
Când am fost luat de Electroputere Craiova de la CSS Slatina, de la domnul profesor Ion Pârvulescu. Atunci mi-am dat seama. Mi-am zis: wow, gata, începe treaba! A fost greu, la 15 ani. Eu nu lipsisem niciodată de acasă. Mi-a fost greu până m-am acomodat. Stăteam singur acolo, în cămin … Bine, condiții erau chiar foarte bune, dar eu eram mai mămos de fel. Acasă nu făceam absolut nimic, toată lumea m-a protejat, și bunicii, și toată lumea. Toți mergeau la muncă și mamaia, Dumnezeu s-o odihnească!, zicea: “Nu, mai lăsați băiatul să doarmă!”. Eu eram singurul din casă care se trezea la 10-11. Toți erau la treburile casnice, soră-mea muncea, eu dormeam.
Părinții au fost de acord să pui fotbalul pe primul plan, în detrimentul școlii?
Nu, niciodată. Ei au fost cu școala, tata voia să dau la liceul militar, adică asta a fost discuția. Și mama a fost cea care m-a susținut. “Nu, dom’le, lasă să facă fotbal dacă el își dorește!”. Și până la urmă m-a lăsat. A văzut că sunt pasionat, că-mi place. De dimineață până seara doar fotbal jucăm. Atât făceam! Aveam campionatul ăla al nostru între scări de bloc, între blocuri, erau terenuri virane unde jucam zi de zi. Jucam și prin cimitire! Era o porțiune de 30-40 de metri, acolo jucam fotbal toată toată ziua. Și a văzut că-mi plăcea.
Cum gestionează un sportiv criticile primite de la alți oameni din fenomen, de la jurnaliști, de la suporteri?
Te afectează. Clar că nimeni nu-și dorește asta. Nu e comod să vezi, cum erau pe pe vremuri, căsuțele alea în ziar (n.r evoluțiile slabe erau notate cu un pătrat gol în caseta meciului) sau o stea. Clar că nu-ți place. Toți fotbaliștii cred că suferă așa un pic de nevoia de a fi elogiați, de a fi lăudați. Nimănui nu-i place să fie criticat. Crede-mă, nimănui! Dar tu, fotbalist, trebuie să înveți ceva din critica aia. Să faci altceva decât ce ai făcut la meciul respectiv, să fii mult mai bun, mult mai concentrat, să ai un randament superior față de ultima partidă.
Ai adunat doar 8 meciuri pentru echipa națională. Ai suferit din cauza asta?
La un moment dat, n-am mai suferit, că n-aveam de ce. Adică, orice aș fi făcut și oricât de bine aș fi jucat, era complicat să ajung. Adică m-am resemnat într-o oarecare măsură. Mă focusam pe ceea ce aveam de făcut la echipa de club. Gândește-te că în perioada respectivă erau foarte mulți atacanți de valoare. Și puțini din campionatul intern jucau la lot.
Care e cea mai mare țeapă pe care au luat-o în fotbal?
Țepele au fost date tot de către Dinamo. Dar tot rămân dinamovist, haha! Nu vreau să dezvolt subiectul, a trecut, asta e. Am avut o înțelegere la un moment dat și nu s-a respectat. Am mers pe cuvânt, nu am mers pe ceva semnat și așa fost să să fie. La momentul respectiv aveam o ofertă foarte, foarte bună din România, de la ASA Târgu Mureș, pe foarte mulți bani.
Ce te-au învățat toate momentele grele prin care ai trecut?
Să mergi înainte, să fii perseverent în ceea ce ce faci. Că dacă faci lucrurile bine nu are cum să nu apară și luminița de la capătul tunelului. Nimic altceva, doar atât! Să te antrenezi mult mai bine, să să să joci mult mai bine, să fii o persoană bună, onestă.
Ce sfaturi i-ai da unui fotbalist tânăr, la început de carieră?
Să fie serios, să fie pasionat. Dacă a plecat pe drumul ăsta de a face fotbal, să-l facă cu implicare 100%. Nu poți să faci asta cu jumătăți de măsură. Să aibă grijă și de școală, să asculte antrenorii. În ziua de azi, uite, e atâta informație, atâtea lucruri poți să înveți… Noi n-aveam lucrurile de genul ăsta! Mi-ar fi plăcut și mie să am un preparator fizic, un nutriționist, un metodist. Nu exista atât de multă informație cum e în ziua de de azi. Să știu cum să lucrez la sală, ce să lucrez… Noi am învățat astea pe parcurs, poate le-am făcut bine, poate nu. Nu știam, făceam după ureche, știi? Azi, ei au acces la informații, pot oricând deschide un calculator și să învețe anumite lucruri, ce trebuie să faci sau să iei exemplul jucătorilor mari care au reușit în viață.
Citește episodul 1 din "Lumini și umbre"
