Publicat:
13.02.2025, ora 14:30
Actualizat: 13.02.2025, ora 17:31
- Lucian Sânmărtean (45 de ani) povestește, în episodul 4 al seriei „Lumini și umbre”, momentele sensibile și traumele carierei sale
- „Magicianul ”vorbește deschis despre cum lipsa de încredere și teama de a fi judecat de ceilalți l-au făcut să se închidă în el și să-i fractureze relații, contracte și oportunități
- În interviul pentru GOLAZO.ro, Sânmărtean spune că salvarea a venit din interior: “A trebuit să las orgoliul deoparte, să învăț să sufăr și să mă sacrific mai mult. Eșecul m-a făcut ceea ce sunt azi, și nu succesul”
- Fotbaliștii proiectează către fani imaginea unor gladiatori moderni, cu forță și încredere neclintită. Dar perfecțiunea este un mit. Dincolo de imaginea publică, sportivii au propriile momente de fragilitate, de ezitare și de cumpănă. Adevărata victorie e să le depășească.
- GOLAZO.ro vă invită să călătoriți dincolo de medalii, aplauze și glorie. Să intrăm în mintea și în sufletele sportivilor pentru a descoperi povești profund umane despre cum cazi și cum te ridici.
- Seria jurnalistică inițiată de GOLAZO.ro explorează, printr-o serie de conversații sincere, lecțiile neprețuite pe care fotbaliștii le-au învățat din propriile greșeli
- Proiectul „LUMINI ȘI UMBRE” oferă o perspectivă rară asupra vulnerabilității celor care sunt de obicei văzuți doar prin prisma succeselor lor. O sursă de inspirație atât pentru fani, cât și pentru tinerii sportivi. Ei vor afla că până și cei mai mari sportivi se confruntă cu obstacole și eșecuri. Și că greșelile nu sunt sfârșitul drumului, ci mai degrabă piese necesare pentru puzzle-ul gloriei finale.
- Episoadele deja publicate: Bănel Nicoliță (link), Ionel Dănciulescu (link), Alex Bourceanu (link)
Lucian, ai învățat mai mult din clipele grele sau din momentele de euforie?
La școala de fotbal pe care o dețin le spun și părinților, dar și copiilor că doar eșecul te poate învăța să te dezvolți. Nu o victorie! Introspecția și analiza se fac atunci când pierzi. Ești mult mai atent la micile detalii atunci când pierzi, decât atunci când câștigi. Atunci totul este euforic și toată lumea se simte foarte bine. De asta le spun mereu părinților: „Lăsați-i să piardă, să fie învinși!”. Eu m-am educat și m-am maturizat foarte târziu. Rezultatele mele au venit spre finalul carierei, când eram mai matur și mai înțelept, mai trecut prin toate probleme astea.
Ce ți-ai dori mai mult în fotbalul de acum?
Fotbalul s-a modificat, din punctul meu de vedere. Nu se mai caută jucătorii cu abilități tehnice deosebite, ci se caută cei cu abilități fizice deosebite, cei care au o interpretarea a jocului corespunzătoare, cu o inteligență a jocului peste medie. Dar ce îi lipsește fanului este driblingul, aceste atingeri. Fanul nu înțelege foarte mult fotbalul de azi. Un dribling în plus pentru antrenor sau o atingere în plus e o frânarea a jocului, a dinamicii. Antrenorii nu mai caută asta. Un jucător excepțional e De Bruyne. Nu-l vezi niciodată driblând, dar se plasează de așa manieră și are o pasă și o viziune deosebită. Jucători de dezechilibru nu mai sunt de la Neymar și Messi încoace. N-am prea mai văzut jucători care să te încânte. Mijlocașul meu preferat, Iniesta, s-a lăsat de fotbal și din spate vin jucători gen Pedri. Nu e un dribleur, dar e un bun conducător de joc.
Nu mai văd în fotbalul mondial actual jucători care încântă publicul. Odinioară era poezie, teatru, spectacol. Azi se pune mai mult amprenta pe rezultat Lucian Sânmărtean
Ce regrete ai, legate de cariera de fotbalist?
Singurul regret e că nu m-am dezvoltat mai repede. Poate că nici nu am avut un mediu corespunzător, poate și modul meu de a fi m-a tras înapoi. Am fost un tip mai introvertit, mai sensibil la fiecare chestie care mi se transmitea. Tot ceea ce venea cu un ton ridicat nu puteam interpreta corect. Mă închideam în mine și reprimam ceea ce voiam să transmit și asta te face să întârzii foarte mult. Azi, la loturile naționale, se lucrează asta cu copiii de la 15 la 21 de ani. Lucrez în federație și fiecare nouă generație e mult mai avidă de a primi informația și de a se dezvolta. Mulți își doresc să-și facă o carieră. Înainte eram mult mai dotați din punct de vedere tehnic, eram puțini mai speciali. Acum sunt mulți jucători care știu cu ce se mănâncă fotbalul, știu să-și facă o nutriție, să se pregătească suplimentar singuri. Eu am descoperit pe la 20 și un pic de ani că trebuie să am o alimentație corectă și să fac pregătire fizică suplimentară ca să pot să-mi arăt calitățile cu care m-a înzestrat Dumnezeu.
Ce te întreabă cel mai des tinerii de la loturile naționale?
Cum să preia de la mine modul în care atingeam mingea. Și la școala mea de fotbal am problema asta cu părinți care vin și îmi spun să le învăț copiii să dribleze. Eu cred că driblingul este o chestie pe care Dumnezeu ți-o dă la naștere. Abilitatea de a dribla sub presiune și în spații mici e destul de grea. Poți să înveți un jucător să facă o mișcare înșelătoare sau o fentă, dar aici ține foarte mult cont de adversar. Părinții nu înțeleg că driblingul nu este același lucru cu o fentă. Am probleme mari să le explic că genul de jucători cum am fost și eu nu prea mai sunt. Ei trebuie să-i lase pe copii să se dezvolte din punct de vedere al înțelegerii jocului, al informării corecte. Părinții suspectează cumva că nu aș vrea să-i învăț, ceea ce nu este cazul Nu pream am mai văzut de 10 ani de zile jucători de dribling cu penetrare, cu profunzime. Mitriță e singurul jucător din Liga 1 care driblează cu profunzime și care caută să aibă și finalitate și pasă cu caracter tactic.
Lucian Sânmărtean, zis și „Magicianul”
Fanii te apreciază și acum, la aproape 10 ani de la ieșirea din prim-plan.
Am rămas o figură emblematică pentru ei nu neapărat din punct de vedere al anvergurii carierei, nu din punct de vedere al câștigării multor titluri și nu din punct de vedere al selecțiilor la națională. Acest dar pe care mi l-a lăsat Dumnezeu de-a lungul anilor … Am avut ceva ce alții nu au avut. Această calitate de a atinge mingea și de a dribla cu ușurință a rămas pentru public. (...) Am rămas cu asta eticheta asta de „domn magician”. (...) Oamenii îmi spun că ușurința, finețea și naturalețea cu care atingeam mingea nu se mai găsesc. Am avut o carieră care nu a fost strălucitoare, dar totuși am lăsat ceva urme în fotbalul mare. (...)
Tehnica e nativă sau se antrenează?
Nativ și construit. Vorba lui Zidane: „Dacă n-ai maidan și foarte multe atingeri e destul de greu cu două ore de antrenament să faci ceva”. Asta spune unul dintre cei mai rafinați jucători de pe planeta asta. Magia vine în foarte puține momente ale jocului. Atunci simți ceva aparte, că zeul fotbalului îți oferă ceva. Însă fără muncă și analiză foarte atentă și fără cunoștințe tehnico-tactice, e destul de greu ca lucrurile să vină spontan. Printr-o calitate tehnică poți să depășești un adversar, dar neavând cultură fotbalistică e destul greu ca după driblingul ăla să mai faci ceva: (...) o pasă finală sau o deschidere de joc.
Tu erai destul de individualist …
Înainte, când eram la Bistrița și am debutat, încercam să driblez orice îmi ieșea în față. Odată cu vârsta și trecând prin anumite medii, ba în Olanda, ba la Panathinaikos, ba în Liga 1 și apoi Arabia, reușești să înțelegi alte culturi și alte viziuni asupra fotbalului. Cu cât înmagazinezi mai multe și ești mai atent, cu atât mai ușor îți ies calitățile cu care te-a înzestrat Dumnezeu ca să le pui în slujba echipei.
La ce visai la începuturile carierei tale?
La 20 de ani, dacă mă întrebai pe mine, mă gândeam să-mi fac puțină carieră, să-i văd pe ai mei bine și să-mi fac o familie. N-am visat prea sus, poate de asta nici n-am fost așa sus. Vorba lui Mutu: „N-ai fost cel mai mare pentru că te-ai temut de propriul succes”. E foarte interesant ceea ce a zis. Teama îți reprimă mult din calități. Dacă nu știi să lupți cu teama, dacă te temi de mediu și de alte caractere, de alte culturi, nu reușești să te dezvolți. Și cred că ăsta a fost marele minus în prima parte a carierei mele. M-am adaptat la fiecare echipă și am fost apreciat, dar din punct de vedere social-uman nu am fost foarte apreciat pentru că nu ieșeam cu ei la șpriț sau la o bere. Mă temeam că se poate întâmpla ceva. Eram doar eu cu mine și asta nu-ți deschide porți în a fi îmbrățișat de grup așa de tare.
Lucian Sânmărtean: „Și acum îmi e teamă că nu voi reuși, că voi fi judecat”
Care au fost marile tale frici în fotbal?
Ca și în viața de zi cu zi, a fost teama de eșec. Lumea așteaptă mult de la tine. Teama de eșec mă urmărește și acum. Merg ușor, cu frâna de mână trasă. Mă întreb dacă să încep niște proiecte, dacă sunt capabil să intru într-o echipă, dacă sunt capabil să intru în diverse proiecte. Îmi e teamă de eșec pentru că toată lumea se așteaptă la ceva care să fie la superlativ. Asta mă trage și acum înapoi, acea teamă de a nu reuși, de a fi judecat, teama de a fi desconsiderat. Să cazi de acest soclu pe care lumea te-a pus. E ușor să cazi de acolo. De multe ori renunț la proiecte pentru că nu-mi doresc ca oamenii să vadă un tip care nu reușește la nivelul la care a reușit în fotbal.
Când ai început să depășești din temerile despre care vorbeai în cariera de fotbalist?
Pe la 27-28 de ani. Foarte târziu, pentru că atunci m-am maturizat și atunci mi-am dat seama că nu am absolut nimic de pierdut și că ar fi păcat ca uriașul meu potențial să nu fie împlinit. Când te duci în alte medii trebuie să lupți și cu un patron, cu un fan, un coleg sau un antrenor. Trebuie să ai uneltele pregătite pentru a te duce într-un astfel de mediu. Eu nu eram pregătit să jonglez cu un astfel de mediu. Dacă un antrenor nu mă plăcea, intram în starea de confort și eram destul de neglijent cu mine. Dacă un coleg sau mai mulți mă jigneau într-un antrenament, lăsam umerii jos și mă desconsideram. N-am fost un luptător. Dacă aveam aceste atribute aș fi reușit mai mult.
Dacă ai fi antrenor, ți-ar plăcea să ai un fotbalist cum erai tu?
Dacă stau și dau puțin timpul înapoi mi-ar fi delicat să lucrez cu un fotbalist cum era Lucian Sânmărtean. Nu e ușor să ai un jucător indisciplinat din punct de vedere tactic, alintat și sensibil. Iar din punct de vedere al jocului, nu rezonam cu majoritatea antrenorilor până nu intram în conflict deschis. Până nu apucam să discutăm foarte mult despre ceea ce-și doresc ei din punct de vedere al jocului. Eu aveam probleme uman. Dar când reușeam să ne înțelegem și să păstrăm cumva un echilibru și să venim amândoi la jumătatea drumului, lucrurile erau bune. Reușeam să dau randament și antrenorul beneficia de rezultate.
Au fost conflicte dure sau doar discuții mai aprinse?
Cu cei agresivi am intrat chiar în conflicte intense verbale. Dar apoi am lăsat armele jos și am discutat. Asta tot din partea antrenorului vine și se întreabă: „Ce fac cu acest jucător? Cum îl fac să fie un bun pentru echipă”. Când am început să discut cu toți antrenorii, am devenit prieteni. Începând cu nea Piți, care a fost cel mai criticat că m-a dus în Arabia. Am reușit să avem dialog și să discutăm. Nu mai zic de Hizo, cu care am fost aproape de bătaie. Cu toți antrenorii am lucrat delicat până în momentul în care am stat și am discutat. Când văd un jucător talentat și dificil, conștient de calitățile lui, mă enervează. Zic că are atâta potențial, de ce întârzie?! Apoi mă trage lumea de mânecă, pentru că și eu la vârsta mea făceam aceleași lucruri.
De la Viorel Hizo la Alberto Malesani
Povestește-ne un pic despre Viorel Hizo.
Este unul dintre lorzii fotbalului. Un om cu foarte mare experiență, care este updatat și pentru prezent. Capacitatea lui de a nu trăi în trecut este una deosebită. Relația cu domnul Hizo a fost specială și foarte delicată la început. I-am spus să facem cumva să rezonăm la nivel uman ca atunci eu să am liniște în timpul jocului și el să nu mai gesticuleze în timpul meciului. I-am spus că arată urât și mă enervează când mă întorc și-l văd că dă din mână și nu mai vreau să joc. La primul meci, am câștigat acasă cu 3-0, iar eu în stilul caracteristic mai luam un adversar, doi, mai pierdeam o minge. Apoi expre mă uitam spre nea Vio, dacă începe să gesticuleze și să înjure, să mă certe. Avea impulsul de a face ceva, însă vedea că mă uitam spre el și o reprima. Asta am apreciat.
De la Bistrița la Panathinaikos, în Champions League. Cum a fost?
A fost regres! O cumpănă și o prăpastie din punctul meu de vedere. Ceva cu cântec. Iar dacă nu ești pregătit să înfrunți astfel de obstacole îți este greu să te redresezi foarte repede. A fost și transferul cu cântec (n.r. în 2003, de la Gloria Bistrița la Panathinaikos Atena). N-am fost dorit la echipă, pentru că echipa nu mai câștigase de ani de zile o cupă sau un campionat. Se vehicula că va ajunge la echipă Dennis Bergkamp, un fotbalist imens. Publicul îl dorea pentru imaginea lui și impactul la echipă ar fi putut fi unul deosebit. Și s-au trezit cu un jucător din România, care nu era nici măcar de la Steaua, Dinamo ca să poți să-l urmărești pe nu știu ce site-uri. Atunci a fost o avalanșă de critici la adresa conducerii.
Cum resimte un jucător tânăr impactul cu străinătatea?
Eu am fost destul de exterior. S-a ocupat domnul Giovanni Becali și domnul Gică Popescu de intermediere. Au fost așa ca un scut în fața mea. Nu era ca și cum nu auzeam. În țară se discuta foarte mult și au apărut materiale în presă. Ai mei m-au anunțat. Singurul lucru bun a fost că echipa era în cantonament, mi-au pus un bilet în mână și am plecat. Cumva să nu mai fiu expus publicului care era nemulțumit. Ulterior, am avut acasă un meci cu Willem II din Olanda. Am făcut meci foarte bun și de atunci am devenit micul magician. Spuneau „n-avem nevoie de Bergkamp, că-l avem pe Sânmărtean”. Lucrurile s-au așezat cumva, iar la echipă în primul an am fost destul de jucat, cu impact bun.
Cum a fost impactul cu Champions League, la 22 de ani?
În primul joc am simțit că sunt depășit din toate punctele de vedere. Nu eram obișnuit cu un astfel de nivel. Cel din România era într-un fel, nivelul de Grecia era într-un fel, iar Champions League era altceva. Eram parașutat! Vedeam doar numerele de pe spate la Ryan Giggs și Paul Scholes. Pur și simplu eram cuprins de o emoție plăcută, dar eram și depășit. Am fost admonestat de presă atunci, dar acasă am avut un nivel foarte bun și lumea s-a mai potolit. S-au câștigat titlul și cupa după 8 ani de zile și am rămas așa în istoria scurtă a echipei.
Și-apoi?
Apoi a venit cehul Zdenek Scasny, cel care apoi l-a antrenat și pe Nicu Stanciu la Slavia Praga. A adus foarte mulți străini, Biscan de la Liverpool, Maric de la Newcastle. Au venit pe filiera lor sârbească și dacă nu ești pregătit să înțelegi mersul lucrurilor, al viziunii, al planificărilor, nu reușești să te înfrânezi din punct de vedere emoțional. Apoi ori devii indolent, poate intri într-o stare de confort, ori îți arăți nemulțumirea față de antrenor și stilul de joc. Am fost pedepsit destul de aspru pentru că nu am jucat. La final, când l-au debarcat, a fost o surpriză pentru mine și pentru echipă pentru că și-a cerut scuze față de mine. A spus că a fost o nedreptate pentru că n-am jucat mai mult. M-a surprins, dar nu mi-a făcut bine, pentru că eram ieșit din ritm. Lipsa de încredere era la un nivel jos. Cariera mea s-a dus la vale. Apoi a venit episodul cu testosteronul, cu dopingul și trei luni de zile n-am jucat deloc. Iarăși imaginea mea era terfelită prin Grecia, că nu se poate ca un jucător să aducă un prejudiciu de imagine acestui imens club.
Ai avut o relație rece cu antrenorul italian Alberto Malesani. De ce?
A fost foarte impresionat la primele jocuri și antrenamente. După care, la un joc amical cu Roma lui Chivu și a lui Lobonț, am avut o reacție vizavi de antrenor. După joc el a spus că înțelege de acest mare talent nu s-a dezvoltat la echipă. Fiindcă e greu de lucrat cu mine. Că nu văd echipa și că mă văd doar pe mine, iar asta nu face bine echipei. Trei luni de zile am stat pe tușă. Veneam dimineața și plecam seara ca să nu mă vadă publicul.
Și?
Echipa a avut șase etape în care nu reușea să câștige. Jucătorii de impact cum erau Basinas, Seitaridis, Karagounis, care au luat Euro, s-au dus la club și au cerut patronului să aibă o discuție cu Malesani ca să mă reprimească la echipă. Asta pentru că în ultimii 30 de metri nu aveau jucător care să facă diferența și să câștige. Din punct de vedere al organizării, echipa arăta foarte bine. Ceva tipic italian, spații strânse, știau să facă tranzițiile, dar nu reușeau să ducă mingea acolo, în ultimii 30 de metri. S-au dus la club, iar antrenorul și-a lăsat orgoliul. Aici vreau să ajung…
Ce alte greșeli ai făcut în relația cu antrenorul?
Secundul mi-a spus că mă vrea Malesani înapoi la echipă. Ca să vezi orgoliul sau neștiința unui copil de 24 de ani … Am spus: „Are nevoie de mine?! Nu pot pentru că sunt accidentat. Sunt în piscină de trei luni de zile”. Asta a fost a doua greșeală. La final mi-am dorit să plec pentru că ajunsesem la final de contract. A treia greșeală a fost că după plecare lui Malesani mi-au spus că vor să-mi mai facă un an de contract, că au încredere în potențialul meu. Am spus că nu mai vreau și am ales Olanda (n.r. - în 2007 s-a transferat la Utrecht), unde am avut o carieră cu urcușuri și coborâșuri, cu momente delicate și dificile și acolo.
Lucian Sânmărtean: „Am pierdut prima jumătate a carierei”
Povestind acum, cât ai pierdut pe baza capriciilor tale?
Am pierdut o primă jumătate de carieră. Primii ani până la 27. Din carențe mari de educație, din lipsa de încredere. Era ego-ul ăla ușor exacerbat și dus la limită. Astea sunt lucruri pe care le tot transmit jucătorilor, dar ei fac aceleași greșeli. Le spun copilașilor prin ce am trecut eu și le spun să se poziționeze corect vizavi de ei, de club, părinți, cei care îi iubesc, fani, public. Le explic că e posibil să nu mai aibă șansa pe care eu am avut-o. Adică să-mi reîncep cariera la 28 de ani și să o termin la 38 de ani. Ce este azi nu va fi mâine. Ei nu înțeleg că prezentul, azi, contează, nu mâine. Trecutul îl lași să se ducă și-l aplici pe prezent. Nu te ascultă nimeni.
Care a fost momentul tău de reset?
Resetul meu a fost când am venit din Olanda (n.r. - în 2008 s-a întors de la FC Utrecht la Gloria Bistrița). Plecasem din Olanda. Acolo am făcut o operație de pubalgie. De fapt, ei m-au operat de hernie și eu n-avem hernie, aveam pubalgie ... După o săptămână m-au băgat să joc. Avusesem două contracte de la PSV și Ajax pe masa lor. S-au grăbit cumva la recuperare. Aia a fost cea mai urâtă perioadă. Nu puteam să mă mișc și de abia mă dădeam jos din pat. I-am spus și soției că vreau să mă las de fotbal și vom vedea ce vom face. Ea, foarte bărbătoasă, m-a întrebat franc în față dacă mi-am îndeplinit cariera și potențialul sau dacă-mi bat joc de talentul meu în continuare prin atitudinea asta. Pe undeva mă zgândărea asta la interior, dar când vedeam că nu pot să mă mișc simțeam că e începutul finalului.
Cum ai depășit acel moment greu?
Am venit la Bistrița, regretatul Jean Pădureanu m-a dat pe mâinile lui Sabău și am avut atunci un kinetoterapeut, preparator, pe Mircea, foarte abil. Am avut o relație deosebită cu acel om și el mi-a revitalizat cariera și m-a pus pe picioare. Ioan Ovidiu Sabău fiind un fin cunoscător mi-a dat posibilitatea să joc și în șase luni de zile toate echipele, începând cu Steaua, Dinamo, Rapid, Poli Timișoara, Vaslui…. cu toate am vorbit. A rămas apoi Vaslui pentru că ei au sunat prima dată. Domnul Porumboiu mi-a dat un salariu mare pentru perioada aia și m-a băgat la primul meci cu Marius Lăcătuș antrenor.
Cum a fost?
Primul meci, primul tampon … Spune: „Ce m-am păcălit cu jucătorul ăsta! Doamne!”. Auzind asta la televizor n-ai cum să ai o stare de spirit grozavă, dar nu-mi mai permiteam să fac greșeala de a mă râzgâia, de a mă răsfăța sau de a avea o opinie publică. Pentru prima dată, am lăsat capul jos. Și ăsta a fost începutul unei cariere care s-a terminat foarte drăguț. Dacă nu reușeam să învăț ceva, lucrurile se terminau mai repede. A trebuit să las orgoliul deoparte, să învăț să sufăr și să mă sacrific mai mult. Să nu mai văd partea financiară ca un scop în sine, ci ca o consecință a unei cariere pe care trebuia să o las în spate.
N-am fost nici cel mai mare, nici cel mai galonat, nici cel mai special, nici cel mai titrat, nici cel mai selecționat. Dar am avut ceva ce mulți jucători n-au Lucian Sânmărtean
E greu de gestionat statutul de vedetă la o echipă?
Perioada Vaslui a fost destul de delicată, dar erau jucători cu mare personalitate și cu mare educație. Adailton sau Wesley, jucători cu ștate vechi prin Italia, care înțelegeau într-adevăr ce înseamnă statutul de vedetă. Am conlucrat foarte bine. Fiecare își știa foarte bine momentele de joc, când să driblăm, când să pasăm. Știam că Wesley va fi acolo, știam că dacă fac o schimbare de joc Adailton va fi acolo și va rezolva o altă parte. Am conlucrat atât de bine încât nu sufeream niciunul de … Ne foloseam unii de alții ca să reușim împreună ca echipă. Ăsta e un lucru foarte surprinzător pentru jucătorii de calitate.
Cum adică?
Mă uit la Real Madrid unde Mbappe e galonat în milioane, dar mai sunt și alți jucători galonați și foarte pretențioși și lucrează împreună ca echipă să reușească. La Steaua, FCSB-ul de azi, a fost diferit. Foarte mulți jucători valoroși. Dacă stau și mă uit înapoi am avut 10 jucători valoroși, selecționați la fiecare acțiune, dintre care 6-7 jucam mereu titulari. Acolo a fost… fiindcă Steaua e altceva. La Steaua ori reușești, ori nu reușești. La Vaslui, nea Adi, fie că mi-a ieșit, fie că nu, a mai ieșit pe la televizor, dar tot timpul m-a protejat. Tot timpul în discuții cu antrenori sau cu jucători, chiar dacă nu-mi ieșea ceva, tot timpul mi-a ținut spatele. E un lucru magistral! La Steaua dacă nu reușești să intri și să impactezi de la început va fi destul de greu. E echipa extremelor. La alte echipe poți să fii și mediu, și slăbuț, și reușești cumva să mergi cu echipa. La Steaua nu poți să faci asta. La Steaua ori ești, ori nu. Punct!
Lucian Sânmărtean despre acuzațiile de doping la Panathinaikos
Ai plâns vreodată din cauza fotbalului?
N-am plâns pentru că niciodată nu m-am bătut la vreun trofeu imens. Să știi că ai multe momente de neputință de-a lungul carierei în fotbal. Dar nu am plâns. Cred că au fost niște reacții de nervi, de neputința de a impacta, de neputința de a fi util, eficient, de neputința celor din tribună, care se agață de ceea ce ai tu special și nu poți să-l aduci la joc. Nu tot timpul ești prezent în joc și inspirat.
Cum suportă un sportiv de performanță criticile publicului?
Publicul larg înțelege foarte greu chestia asta, că suntem oameni cu frici, cu temeri, cu momente bune și momente proaste. Publicul nu înțelege asta. El vine, plătește și vrea să vadă eficiență, spectacol, duel. Publicul trebuie să înțeleagă că nu există niciun jucător care să nu-și dorească să dea totul. Poate limita lui din meciul ăla este asta. Sau acele greșeli pe care le face sunt doar la jocul ăla. Dacă greșește la un joc, la al doilea nu o va mai face de aceeași manieră. Publicul judecă și e normal să o facă. Vine ca la spectacol și trebuie să vadă că dau tot. Jucătorii de odinioară mai talentați sau mai rafinați, mai prețioși din punct de vedere al presei și al publicului, nu pot să dea tot timpul sută la sută. Câteodată n-am inspirație, alteori sunt la un nivel bun fizic. Câteodată dorm noaptea bine, alteori mă trezesc și am griji, probleme, am copilul bolnav, poate tata e bolnav. Publicul trebuie să înțeleagă că fotbaliștii sunt oameni, nu mercenari. Oamenii nu înțeleg că și noi avem durerile noastre, trăiri, temeri, pe care nu le putem înfrânge.
Tata mi-a găsit drumul, el mi l-a croit. E important să ai un părinte care îți canalizeze energia, să pună acolo toată emoția și să fie pas cu pas lângă tine. Părinții mei au fost de nota 10 din punctul ăsta de vedere Lucian Sânmărtean
Ai fost acuzat de doping când jucai în Grecia. Cum ai gestionat momentul?
A fost foarte delicat. M-am și speriat prima dată când m-au pus sub acuzare. Valul de critici l-am luat cum l-am luat. N-am avut ce să-i fac. După 3 luni mi-am făcut testele în Austria și negru pe alb au scris că nu m-am dopat niciodată. N-am luat niciodată nimic, doar că organismul meu secretă mai mult testosteron decât în mod normal. Ei erau foarte curioși să vadă de ce în efort maxim aveam 6,4 și limita era de 4,1. Erau curioși să vadă dacă m-am dopat. A venit 9,3, de trei ori mai mult decât era permis.
Wow!
Când și-au dat seama că nu m-am dopat, au încercat cumva prin ziarul de casă să-și ceară scuze. Dar lumea care n-a citit ziarul, pentru acei oameni am rămas jucătorul român capricios, crazy și dopat. Poate se și foloseau cumva de problemuța asta ca să scoată din context jocul mai nereușit al echipei sau să o arunce… Când arunci în spatele unui om toate problemele unei echipe nu e ok. De asta m-am și… când mi-au propus o prelungire am zis că nu. Trecusem prin niște momente foarte delicate. Când ești hulit și judecat de toată lumea neavând cu ce să aperi... Că rezultatele au venit abia după trei luni.
Trei luni de zile a fost foarte greu pentru că nu puteam să merg nici la club. N-am fost plătit și se tot gândeau să-mi desfacă contractul. A venit proba și ei au răsuflat ușurați. Deja răul era făcut și era de proporții destul de mari. De asta am și ales să plec de la Panathinaikos Lucian Sânmărtean
Ai avut excese, ca sportiv de performanță?
Eu până la 20 și un pic de ani n-am știut ce e băutura, alcoolul. Pe atunci nu erau tentații cum sunt acum - droguri, țigări, narghilea sau altceva. Nici nu știam ce era pe vremea aia. Nu eram pasionat. Nu puteam să mai joc de la 28 la 38 de ani dacă stilul meu de viață nu era conform cu marea performanță. Dacă până la 28 de ani îmi plăcea o băuturică sau o discotecă, cu siguranță simțeam în anii care veneau. Nu mai făceam mulți purici în fotbal. N-am avut o viață care nu a fost conformă cu profesia mea. N-am avut nici jocuri de noroc, nici pariuri, țigări, nici alcool. Toate erau cu măsură.
La ce te simțeai vulnerabil, ca fotbalist?
Dacă mă înjura vreun adversar n-aveam vreo problemă. Dacă un coleg îmi atrăgea atenția sau gesticula când făceam un dribling în plus, nu dădeam pe culoar când trebuie, aici eram foarte sensibil. Dacă era un antrenor care-mi atrăgea atenția vizavi de tot grupul, la fel. La chestia asta și azi fac eforturi mari să reușesc să trec peste. Dacă Stoichiță îmi spune ceva în Comisia Tehnică, mă atinge și acum. Încă nu sunt imun la așa ceva și tot timpul o iau așa: dacă cineva îmi face o observație înseamnă că ceva nu fac bine. Înseamnă că ori nu sunt implicat, ori nu sunt în joc. Dacă vorbim de federație înseamnă că nu am lucrat suficient sau cât trebuie ori nu sunt pe drumul pe care trebuie și atunci orice observație e ca un afront pe care mi-l aduc eu mie. Îmi atrag eu atenția că nu sunt pe drumul care trebuie și nu fac ce trebuie. De lucrul ăsta sunt afectat și azi.
Lucian Sânmărtean: „Eșecul m-a făcut ceea ce sunt azi”
Cum te afectează, ca sportiv, problemele celor apropiați?
Problemele de sănătate au venit de la tata pe când aveam 20 de ani. A făcut vreo 10 ani dialize și a trebuit să-l duc, să-l iau, să discut cu doctorii. Era într-un moment în care nu era foarte bine. Trebuia să facem un transplant la București, dar acolo nu era compatibil. Ne-am dus apoi la Cluj. Să-i dea Dumnezeu sănătate mediului Lucan, care a făcut o treabă de excepție. L-a operat și până atunci a avut probleme cu ficatul. Era în stadiul final de ciroză. Ia-l apoi și du-l în Austria și fă-i un tratament preferențial, special. Apoi operează-l.
O perioadă complicată …
Am trecut prin multe … Coroborate cu problema Mariei (n.r. - soția sa), care a pus capac peste tot ce se putea întâmpla mai greu pentru familie. Lucrurile care se întâmplă sunt date cu un scop. Atunci începi să strângi rândurile și să te apropii mai mult, să schimbi toată chimia și dinamica unei familii, să revii la sentimente mai bune, să te potolești puțin, să-ți relaxezi viața. Am trecut cumva ușor și peste asta. Mai greu a fost când tata, Dumnezeu să-l ierte, s-a dus… A fost greu pentru toată lumea și aici mă leg și de copilul meu care a avut o relație foarte specială cu el. Sunt lucruri care te apasă, nu-ți dau liniște.
Care e sfatul pe care-l dai copiilor tăi de la școala de fotbal cu privire la educație?
Să-și asume eșecul. Asta o spun la toată școala mea. Și părinții, și copiii să și-l asume. Să treacă prin el, să-l îmbrățișeze O înfrângere te învață mult mai mult, iar dacă nu treci prin asta și nu te ridici de fiecare dată când ai căzut ... Am pierdut de foarte multe ori, am căzut de foarte multe ori și de foarte multe ori m-am ridicat. M-am ridicat mai puternic și mai bun. Eu am fost mai răsfățat și mai sensibil. Altul poate este mai agresiv, dar are alte minusuri pe care nu și le poate corija. Pe ale mele le-am corectat spre finalul carierei. Le mai spun doar să-și trăiască prezentul fiindcă e singurul care contează. Din trecut poți doar să înveți.
Ce a făcut la diferența între succes și eșec?
Nici nu știu dacă am avut succes prea mare. Cred că eșecul a fost mult mai mare. De fapt eșecul m-a făcut ceea ce sunt azi. Dacă eram un jucător cu zeci de titluri, jucam la cele mai tari echipe, puteam să spun că succesul m-a făcut cine sunt. Pe mine eșecurile și tot ceea ce mi s-a întâmplat m-a făcut să ies din noroiul ăla în care intrasem câteodată. Dacă nu aveam înfrângerile astea și doar victorii, cine știe ce gafe puteam să fac. Puteam să am alte vicii și nu mai stăteam azi la povești. Am văzut mari artiști care au avut vicii necruțătoare, care îți termină viața mult mai devreme.
Ai avut o carieră frumoasă.
Am avut parte de mai mult eșec decât succes, iar când zic asta lumea îmi spune: „Păi cum așa?”. Le spun că din ce văd ei în alea 12 minute pe YouTube, vedeți de fapt 20 de ani de eșec și de momente în care nu-ți iese nimic și în care stai și te îngrijorezi. Sunt momente în care stai într-o stare de conflict cu cel care te-a creat. Poate cu Dumnezeul din tine ai niște discuții mai aprinse. Aici ține doar de percepție și cum îți analizezi viața. Eșecul m-a făcut ceea ce sunt azi, și nu succesul.
