Theodor Jumătate Copilul nostru lovit. Pedepsit. La colțul rușinii

• Așa am crescut, în acest sistem înfiorător, al pedepsei, al fricii, la fel cresc copiii noștri.
• Am asistat la un turneu U10 lângă Frankfurt. Antrenorii discutau cu puștii după fiecare meci, le explicau, le ascultau întrebările. La Brașov, Gabriel Stan a lovit și înjurat un băiat de 10 ani în timpul jocului.
• Marcel Răducanu a protestat din Germania: „Vorbește cu copiii, nu le da palme-n cap!”. 

Ceea ce am văzut la Brașov, un copil bătut, înjurat, umilit de un antrenor, arată cum am crescut noi în România și cum cresc copiii noștri. În acest sistem înfiorător al fricii, care traumatizează și ne afectează tot restul vieții. 

Profesorii care ne loveau cu palma, cu cartea, cu linia și ne trimiteau la colțul rușinii

Și nu vorbim doar despre fotbal, despre sport. La fel s-a întâmplat și se întâmplă la școală, cu profesorii, care ne criticau, ne pedepseau, ne loveau cu palma, cu cartea, cu linia, ne trimiteau la colțul clasei, colțul rușinii, ne arătau cât de neimportanți suntem. 

Pentru unii, suferința a început sau a continuat acasă, cu părinții. Notă mică, pedeapsă, spuneai ceva ce deranja părintele, pedeapsă, te revoltai, pedeapsă. Cuvinte insuportabile, curele, palme…

De dimineața până seara, era aproape imposibil să scapi nepedepsit undeva. Acasă, la școală, la antrenament. În cele mai crunte zile, erai lovit și acasă, și la școală, și la antrenament. 

Așa a fost înainte de Revoluție, așa e și acum, în multe locuri. Educație prin suferință, durere, care nu te „călește”, nu „te face mai puternic”, cum ni se spunea. Te ucide psihic. Nu poți da încredere unui copil criticându-l, înjurându-l, bătându-l. Niciodată!

Marcel Răducanu: „Explică-i copilului să înțeleagă, nu cu bătaia”

Am fost trei săptămâni în Germania, la Euro. Am întâlnit mulți oameni de fotbal, mulți români stabiliți acolo, și nu am discutat doar despre echipa națională. 

La Dortmund, Marcel Răducanu ne-a spus că fotbalul nostru trebuie restructurat de la zero la nivel de juniori, că avem nevoie de antrenori care să-i învețe pe copii, nu să-i bată.

„Revoluție. De jos de tot. Dacă te uiți, la București, sunt două sute de școli de fotbal. Cu cine? Cu măcelari și taximetriști. Caută antrenori care să știe să vorbească cu copiii. Să aibă o retorică bună, nu să le dea palme-n cap. Antrenori cu educație, nu să înjure. Explică-i copilului să înțeleagă, nu cu bătaia”. 

Victor Medeleanu: „Eram doar un nume pe tablă”

Victor Medeleanu a jucat în Liga 1 în anii ‘90. Trăiește în Germania de două decenii. La Kammerberg, 40 de kilometri de Munchen, unde antrenează, și-a amintit ce a simțit în în adolescență și tinerețe în fotbalul nostru. 

„Nu am avut posibilitatea de a mă exprima liber, inclusiv de la juniori. Noi nu aveam voie să îi răspundem antrenorului. Dacă o făceam, ți se zicea: «De unde știi tu? Eu sunt antrenor, tu trebuie să faci».

Aveam impresia că noi nu știm nimic. Nu exista nicio legătură între antrenor și jucător. Eu eram doar un nume pe tablă”, a dat el timpul înapoi. 

De loviturile încasate ne-a povestit off the record. 

„Îi încurajează să pună întrebări. Noi nu puteam”

Nu putea să nu facă o paralelă cu ce trăiește în Germania. 

„Asta e diferența aici. În Germania îi întreabă pe copii, inclusiv cei de la grădiniță: «Cum te simți, te simți bine?». Le dau încredere, să știe să se descurce singuri.

Îi încurajează să pună întrebări. E normal să întrebi. Noi nu puteam să întrebăm în România. Faptul că nouă ne-a lipsit încrederea ne-a provocat probleme mai târziu”. 

A continuat: „Copilului ar trebui să i se ofere încredere de a vorbi, de a se exprima liber. E esențial în educație. Dacă noi vom crește copiii ca în anii ‘90 sau înainte de ‘90, vom avea mari probleme”. 

„Dacă eu aș avea copilul pe teren, l-aș lua de mână și l-aș duce în altă parte”

A spus ce observă și acum în fotbalul din România:

„Am văzut antrenori care se manifestă ca și cum ar fi echipa mea, jucătorul meu. Uită că acel jucător are familie în tribună. Am asistat la niște meciuri de liga a doua, a treia… Nu vreau să dau nume, dar sunt antrenori în România… 

Dacă eu aș avea copilul pe teren, l-aș lua de mână și l-aș duce în altă parte. Sunt antrenori și de Liga 1 care folosesc anumite cuvinte, cuvinte pe care mulți dintre noi nu le folosim nici când suntem singuri, jignind jucători… Lucruri care n-ar mai trebui să fie în 2024”. 

La Frankfurt, dialog între antrenori și copii după fiecare meci

Am asistat în Germania, lângă Frankfurt, la un turneu de copii U10. Printre ei, un român, Mathias Tobă, de la academia lui Eintracht. 

Avea trei antrenori la echipă. Toți trei urmăreau meciurile de la marginea terenului, nu strigau la puști, nu îi criticau, nu le ziceau nimic în timpul jocurilor. 

La sfârșitul fiecărei partide, discutau. Da, era un dialog între ei. Le spuneau cum au văzut jocul, ce au făcut bine, ce au greșit, cum ar fi trebuit să rezolve acele situații de joc și ascultau ce spun copiii, le ascultau întrebările, le răspundeau, le explicau. Și nu se ridica tonul. 

Adevărul trecutului și prezentului nostru

Astfel cresc copiii în fotbalul german. La noi, Gabriel Stan lovește copiii la Brașov. Ca el sunt mulți. La copii, la juniori, la seniori. 

Dan Petrescu încă își insultă jucătorii. Dorinel Munteanu, alt exemplu. Leo Grozavu i-a bătut pe bancă, în timpul meciului. 

Grav. Și trist. Și dureros. 

Acesta este adevărul trecutului nostru. Și al prezentului.