Cristian Geambașu Eroul imaginației noastre

• Moartea lui Helmut nu are nimic profetic în ea. Totul este doar o îngrozitoare tristețe și o poveste despre efemer.

Nu suntem ceea ce credem despre noi înșine, suntem ceea ce cred ceilalți despre noi. Este o vorbă veche a cărei valoare merită amintită și redescoperită.

La începutul anului 2019, România prelua președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Președintele Consiliului de la acea dată, polonezul Donald Tusk, a susținut un discurs memorabil la Ateneul Român, care nu a conținut găunoasele amabilități adresate gazdelor, împănate cu obișnuita limbă de lemn a diplomației.

Pentru a-și susține mesajul pro-european Tusk nu a făcut trimitere la nume de politicieni români, ci a evocat legende ale sportului românesc. Una mai ales.

Și nu a făcut-o ca un cititor mecanic al unui text scris de un angajat al departamentului de comunicare, ci ca un veritabil microbist. Ca alte milioane de telespectatori, omul fusese martor al minunilor portarului român Helmut Duckadam din finala Cupei Campionilor Europeni 1986.

„Sunt toţi eroi ai imaginaţiei mele, la fel ca sportivii români de seama Nadiei Comăneci şi ai Simonei Halep, care încântă publicul din întreaga lume.

Dar episodul care mi s-a întipărit cel mai bine în memorie a fost finala Cupei Campionilor Europeni la fotbal, de la Sevilla, din 1986, când Steaua Bucureşti a învins Barcelona.

Şi aş vrea să fac un apel la români să apere, vreau să apere în România fundamentele civilizaţiei noastre politice, libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viaţa publică, statul de drept şi Constituţia, să le apere cu aceeaşi hotărâre cu care Helmut Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la Sevilla, în finala Cupei Campionilor.

Atunci şi mie mi s-a părut imposibil, dar el a reuşit. Şi voi veţi reuşi"

Premoniția unui om de stat și exemplaritatea unui sportiv

Vorbele de atunci ale actualului prim-ministru polonez par premonitorii acum. Nu par, chiar sunt.

Ținând cont de ce se întâmplă în țară de vreo 10 zile încoace, de când setul minim de valori democratice a ajuns obiect de batjocură pentru unii, sunt de o actualitate șocantă.

Tusk apela în discursul lui de acum 5 ani la exemplul unui sportiv emblematic, Helmut Duckdam, a cărui luptă cu imposibilul personifica tocmai dorința de libertate a unui popor greu încercat istoric.

În viziunea înaltului oficial UE, curajul lui Helmut din finala de la Sevilla însemna o permanentă sursă de inspirație  pentru conaționalii lui și după aproape 40 de ani.

Nu întâmplător, Tusk își construise mesajul apelând la isprăvile legendare ale unui sportiv uriaș. 

Nu își zornăia celebritatea

Modest și uimit, Helmut i-a dăruit lui Donald Tusk un tricou și o pereche de mănuși. Și o strângere de mână.

Când îți dădea mâna, Helmut te strângea blând, nu cu forța care zăcea în el și care ți-ar fi frânt oasele. Era un om blând și modest, nu își zornăia celebritatea.

Înțelegea fotbalul ca un om care își dirja apărarea fără să urle ca apucatul și înfrunta atacanții ca un vameș incoruptibil, dar nu violent.

Când critica, nu dădea cu barda, nici nu tăia cu bisturiul. Dar te făcea să îți fie rușine. Pentru cei care au rușine. 

Restul e tăcere

Și pentru mine, Helmuth Duckadam era unul dintre eroii care mi-au înfrumusețat călătoria prin magnifica lume a sportului.

Între timp, îngerul exterminator al Barcelonei în finala de la Sevilla coborâse discret de pe soclu, cu ceva dureri de genunchi, iar acum vedeam și comentam meciuri împreună.

Discutam nu o dată în contradictoriu și nu doar pe teme fotbalistice, dar eram mereu salvați de umor și de împărtășirea unor beteșuguri specifice vârstei.

Unora dintre noi o să le fie tare dor de el, ceilalți ar putea învăța să le fie aflând cine era și ce făcuse. Restul e tăcere.