Silviu Tudor Samuilă Coldplay, Babasha și naționala României

• Am huiduit în a doua seară Coldplay. Am fost printre puținii, iar lumea se uita bizar la mine. Nu cu dușmănie sau cu reproș, doar bizar.
• Până să se termine momentul Babasha, eram deja ieșit din stadion ceea ce, până la urmă a fost bine, pentru că nu am prins potopul. 

Acum să vă explic de ce am dat cu „huo” și care e legătura cu naționala României.

După primul concert Coldplay, care a împărțit România în două, m-am apucat să verific cine este Babasha, lumea manelelor fiindu-mi străină. Nu sunt ipocritul care la trei dimineața, după două pahare în plus, se suie pe mese și dă drumul muzicii cu influențe orientale, dimpotrivă. Dacă o aud, încerc să iau distanță, pentru că nu suport mesajul!

Nu sonoritățile sunt problema mea, deși nici puținele note între care își aștern linia melodică (specialiștii în muzică vă pot explica simplitatea compoziției) nu îmi gâdilă timpanele.

Pe mine mă îngrozește ideea că la urechile și în mințile tot mai multor tineri se înșurubează ideea femeilor-obiect, a câștigului ușor, a inamicilor aflați pretutindeni, a lăudăroșeniei și infatuării – omniprezente în lumea manelelor. Asta am huiduit!

Babasha nu era un tânăr muzician cules la întâmplare de pe străzile Centrului Vechi, cum ni s-a sugerat în ultimele zile. El este un manelist cu un succes considerabil, unul care cântă cu voluptate versuri de genul „Dacă vrei numărul meu/Arată decolteul/Prima oară să te văd cum joci/Așa sunt eu”. Grețos!

Nu vreau așa ceva la un spectacol pe care aleg să-l văd și nu pentru că, vezi Doamne, pe banii mei nu se poate reproduce Babasha, ci pentru că mi-a invadat spațiul intim în care credeam că pătrund timp de două ore. Așteptările mi-au fost nu doar înșelate, ci călcate în picioare.

Pavarotti, huiduit

Și acum cu huiduitul. În 1992 celebrul Teatro alla Scala din Milano a avut deschidere de stagiune cu spectacolul Don Carlos de Giuseppe Verdi, iar Luciano Pavarotti (57 de ani la acea vreme) era vedeta producției.

În sală se afla inclusiv președintele Italiei. La un moment dat, în actul al doilea, Pavarotti a încercat să ia o notă înaltă, însă vocea i-a cedat, moment în care oamenii aflați în zona superioară a sălii de operă, numiți și „loggionisti”, au început să huiduie. După spectacol, Pavarotti a fost întrebat despre presiunea de a cânta la acest nivel, iar replica lui a fost excepțională:

„Sincer? Cânt din pasiune. Nu cred că ceea ce fac eu este o meserie. Dacă aș vedea lucrurile astfel la vârsta mea, aș renunța. Dar dacă greșești, lumea poate protesta, te poate huidui. Oamenii ăștia trăiesc pentru operă, vin în fiecare seară și se cred judecători supremi. Au impresia că au dreptul să aplaude sau să huiduie. Vreți să vă spun ceva? Au dreptate!”

Pavarotti nu fusese primul fluierat pe scena celui mai mare teatru de operă din lume și nu avea să fie nici ultimul.

Roberto Alagna, fostul soț al Angelei Gheorghiu, a pățit-o în 1996 și, de rușine, a abandonat spectacolul, fiind înlocuit în mijlocul reprezentației. Nu publicul a fost criticat ulterior de către presă și specialiști, ci Alagna, pentru incapacitate de a-și asuma momentul.

Moise Guran a avut o remarcă excelentă la adresa celor care au condamnat huiduitul din prima seară Coldplay. „Niciunul dintre «procurorii» ăștia nu s-a plâns de lipsă de civilizație/civilitate a publicului când a fost fluierată copios doamna Firea pe aceeași arenă (când cu Simona Halep), în urmă cu câțiva ani. Au râs în pumni și s-au bucurat, ca noi toți”.

Nu am fost în prima seară Coldplay pe Arenă. Am înțeles că s-ar fi strigat inclusiv „dă-te jos, țigane, de acolo!”. Asta este de neiertat!

În Spania pentru acest gen de manifestări, trei suporteri ai Valenciei au fost condamnați la câte opt luni de închisoare.

În esență însă, nu cred că manifestarea a avut rasism în ea, ci mai degrabă a fost un mecanism de apărare împotriva invaziei manelelor în societatea românească, iar eu consider sănătoasă reacția oamenilor!

Care e legătura cu naționala noastră, veți întreba? Euro 2024 este tot un fel de concert Coldplay. E un amestec de muzică bună (în cazul ăsta, fotbal bun) și mult marketing. Întrebarea este ce va reprezenta România la acest turneu final?

Alde Ceferin și Infantino au procedat precum Chris Martin în ultimii ani, chemând tot mai mulți „artiști” mai puțin cunoscuți și talentați la sărbătorile lor fotbalistice.

Astfel s-a ajuns la competiții-mamut, în care unii practică fotbalul pe care toată lumea vrea să îl vadă, iar alții fac figurație. La cum a început Europeanul, cu Germania, Spania și Italia turate la maximum, țările mici au părut nu mici, ci minuscule, ridicole.

Ce a făcut Edi Iordănescu la naționala României? În primul rând i-a oferit valori solide. Au dispărut ciupeala, câștigul ușor, infatuarea, lăudăroșenia, superficialitatea, adică a demanelizat naționala, iar consecintele s-au văzut în preliminarii.

Asta nu înseamnă însă că românii nu vor avea dreptul de a-i huidui pe Stanciu & Co. dacă vor simți că sunt Babashii turneului final.

Băieți, arătați-ne că locul vostru este acolo! Deveniți modele sănătoase pentru copiii și tinerii care vor suferi pentru voi de mâine încolo!