RADU NAUM A doua zi

• A doua zi e cea mai grea. Pentru că trebuie să știi ce să faci.

Și tare mi-e teamă că habar nu avem ce trebuie să facem. Sau că nici măcar nu vrem să avem habar. Să fie cum a fost sau cum o fi. Un lai-lai, lai-lai funcție de cum ne trezim dimineața, în toate acele dimineți în care nu pregătim ziua de după. Ziua de după un succes sau de după un eșec.

Putem să bravăm cât vrem, să mulțumim, să aducem osanale pentru acest parcurs excepțional – și chiar a fost! – dar într-o bună zi, dacă se poate să nu fie chiar Ziua de Apoi, va trebui să privim adevărul în față. Adevărul e următorul: că am avut noroc să ajungem până aici.

Adevăr care vine la pachet cu altul: naționala și-a provocat acest noroc. Dar tot rămâne ideea de noroc. Un lung șir de noroace care nu scad din merite, dar nici nu le validează în absolut.

Am avut parte iar de o grupă bună

O grupă preliminară abordabilă (eufemism la modă pentru „ușoară”).

Un arbitru care nu vede un penalty care putea compromite începutul de drum, niște țări cu probleme mai mari decât fotbalul pe parcursul calificării, un cap de serie, Elveția, care s-a bătut mai mult cu ea decât cu noi.

Apoi, în Germania am avut parte iar de o grupă bună, am nimerit Ucraina rătăcită, Slovacia convenabilă (să uităm de Belgia) până la expresul portocaliu care ne-a tăiat în două.

De fiecare dată, aceste noroace au fost necesare, dar nu și suficiente ca să ajungem unde am ajuns. Edi și ai lui au profitat de ele pentru că au fost gata să o facă și pentru că au îmbrăcat singurul veșmânt al celor rupți în coate, pelerina unității care i-a ferit de intemperii.

Pentru asta, da, bravo lor! De fapt, bravo lor pentru tot. Și rușine celorlalți pentru ce va urma dacă vom continua tot așa.

Cu ăștia n-o să ajungem nicăieri

Nici măcar toporul primit de la Olanda nu potolește entuziasmul. Românii, pe care se pare că după Ordonanța 13 numai fotbalul îi mai unește, s-au apucat să viseze la Cupa Mondială.

Dar dacă nu cumva Dumnezeu s-a hotărât să îmbrace un tricou galben și să țopăie ca un apucat, nu vom vedea America.

Nu așa cu suntem acum. Nu cu acest fotbal românesc în ansamblul lui. Nu cu acest campionat care nu știe și nu vrea să facă performanță internațională.

Nu cu toți patronii, primarii, conducătorii și țuțării care își pun tricouri de națională cu câteva numere mai mici și se dau suporteri de rând.

Cu ăștia n-o să ajungem nicăieri. O să rămânem tot aici, să fierbem în suc propriu.

Aceste optimi de finală sunt o enormă păcăleală. Într-unul dintre filmele cu Indiana Jones, personajul jucat de Harrison Ford trebuie să treacă la milimetru printr-o succesiune de capcane menite să îl decapiteze sau să îl facă ciur. Și scapă. Așa am scăpat și noi.

Dar de o sută de ori dacă ar fi să repetăm acest parcurs, de câte ori credeți că vom reuși? Și chiar va trebui să îl repetăm, doar că, probabil, într-o versiunea mai grea. Generația de suflet riscă să devină Generația unei singure calificări.

Galerie foto (17 imagini)

+17 Foto

labels.photo-gallery

Stanciu a trăit dintr-un meci și a vorbit de patru

Edi nu dă semne că ar vrea să continue, iar la anul va fi mult mai greu să trecem de grupe. La competiția mondială merg, de pe continentul nostru, cu 8 echipe mai puțin decât la Euro. Ne așteaptă o depresie cruntă dacă nu facem ceva.

Gândiți-vă. Absența lui Bancu, care nu chiar Ake, a născut o prăpastie. Ianis nu are cronic un post al lui la națională, care e adevărata lui echipă de club.

Lui Burcă îi tot ascund dosarul de pensie pentru că nu e nimeni cu adevărat pregătit. Marius Marin a fost atât de tămâiat că a plesnit ca un balon prea umflat. Stanciu a trăit dintr-un meci și a vorbit de patru. Drept e că a vorbit bine, dar ne trebuiau faptele lui mai mult. Și socotiți cam cât merit au avut jucătorii din campionat în realizarea acestui rezultat.

Oameni admirabili sunt toți, pentru că și-au depășit, ca grup, condiția. Sunt de îmbrățișat. Dar au realizat ceva irepetabil la calitatea fotbalistică pe care o au azi. Nu mai vorbim de ce vine din urmă.

Cum poți să faci o națională cu așa ceva?!

Ultima conferință de presă a lui Iordănescu a sunat ca o acuzație rostită cu zâmbet trist pe buze. Un rechizitoriu aspru al fotbalului nostru.

Nu creștem jucători sau îi creștem prost, pregătindu-i să se rateze, și luăm tot ce ne cade sub mână din cele mai slabe sau îndepărtate ligi. Cum poți să faci o națională cu așa ceva?!

Lui Man i-au trebuit ani ca să mai credem că poate deveni un mare jucător. El și Drăguș și Drăgușin par a avea drumuri bune în față dacă, și e un mare dacă, înțeleg ce trebuie să facă. Și dacă au noroc. Da, tot el... În rest, ceață. Și te ia cu frig.

Ne-am bucurat de valurile galbene, să ne pregătim de reflux. Acest succes terminat cu o corecție dură nu e al fotbalului românesc, e al unui grup, al unei mici Românii, așa cum sunt multe altele care muncesc până cad late, în vreme ce țărișoara cea mare le taxează la sânge ca să întrețină straturi de privilegiați.

Pe acest rezultat al lui Edi & Co se vor sui mulți, și mulți bani, inclusiv publici, vor curge în numele acestor băieți. Dacă vor curge tot aiurea ca până acum, atunci vom putea constata amar că performanța lor a făcut mai mult rău decât bine.