Cristian Geambașu Zâmbetul

• Simona Halep, într-o nouă versiune. Sau efectul binefăcător al retragerii.

Un an și jumătate, poate chiar doi estima Ilie Năstase că i-ar trebui Simonei Halep să se obișnuiască cu retragerea.

Primul număr 1 mondial din Era Open a tenisului vorbea din experiență proprie în dialogul pe care l-am purtat la început de februarie, imediat după anunțul Simonei.

Spunea Ilie că despărțirea de Nasty, de acea parte din el obișnuită să joace și să se joace, a fost grea. Nu traumatizantă, dar grea. Se trezea că își lua geanta cu rachete, dând să iasă din casă, când soția îl trezea din reverie. Ce faci, unde te duci, ai uitat că te-ai lăsat de tenis?

Fibră de campioni

Simona este plămădită din altă fibră. Este tot aluat de campion, dar unul care și-a făurit instituția succesului pe muncă, ambiție și concentrare.

Sunt atât de diferiți cei doi, Ilie și Simona, dar îi leagă unicitatea performanței.

Talentul în stare pură al lui Năstase l-a propulsat pe primul loc într-o epocă în care era contemporan cu nume sacre ca Rod Laver, John Newcombe, Arthur Ashe, Stan Smith.

Talentul ascuns (mai țineți minte când jongla cu piciorul cu o mingiuță doar un pic mai mare decât cea de tenis?) în spatele muntelui de voință al Simonei a propulsat-o și pe ea în poziția de lider mondial, deși Serena Williams, Caroline Wozniacki sau Maria Șarapova erau acolo, încă departe de amurgul carierei.

Diferiți, dar atât de asemănători

Amândoi au fost lideri mondiali, amândoi au câștigat câte două turnee de Grand Slam (Ilie la Roland Garros și US Open, varianta Forrest Hills, Simona la Roland Garros și Wimbledon).

Amândoi au mai disputat alte trei finale de Grand Slam, pierdute dramatic. La Simona da, dar la Ilie dramatism? Ar fi bine să nu ne mai ducem mereu după fentă. Sau pe contre pied, ca să rămânem pe terenul de tenis.

Senzația dublă că puteau mai mult, că meritau mai mult. Sunt similitudini care nu dovedesc neapărat nu știu ce repetitivitate matematică, dar care vorbesc despre destine paralele de mari campioni.

Retrospectiva calmă

Am văzut-o de curând pe Simona Halep la Așii tenisului, emisiune realizată de Gabi Morariu la Digisport. O variantă de Simona relaxată, senină și comunicativă, ipostaze stimulate într-o măsură considerabilă și de realizator.

Un limbaj curat și o limbă română tratată cu respectul pe care îl dobândesc cei care citesc și altceva decât mesajele de pe Whatsapp. O metamorfoză spectaculoasă. Încordarea și rigiditatea, dizolvate într-un fluid aproape neverosimil de zâmbete.

O retrospectivă calmă asupra unei istorii care a început la vârsta de 4 ani, cu o rachetă prea mare pentru o mogâldeață de om, continuând mereu sub imperiul competitivității, al dorinței impulsive de a câștiga cu orice preț, inclusiv primele meciuri ale copilăriei.

Încruntări, nervi, tăceri sumbre. O relație glacială cu presa de acasă pe care acum o conștientizează. Asumarea limitării fizice și despărțirea traumatizantă de episodul negru al suspendării pentru dopaj. Apoi, viața. Cealaltă viață.

Marea evadare

„Marea e viață!”, exclamă Eilish, figura centrală a unei cărți a scriitorului irlandez Paul Lynch.

Simona este născută la Constanța, adică la mare. Posibil că energia a venit și de acolo. Eilish, personajul fictiv, se urca într-o bărcuță, evadând dintr-o lume de coșmar.

Simona, personajul real, iese la mal după o călătorie în care a căutat să fie mereu pe creasta valului. Ea evadează dintr-o lume de poveste.