Publicat:
23.03.2025, ora 09:00
Actualizat: 23.03.2025, ora 09:30
- În întrecerea despre cine a fost cea mai neputincioasă și defavorizată echipă, între Steaua și Dinamo, să ne gândim un pic și la cum le-a fost și celorlalte echipe.
Victor Pițurcă, unul dintre oamenii cerebrali ai sportului nostru, spune că „Dinamo aranja meciuri și influența arbitri”, asta în timp ce Steaua și Valentin Ceaușescu erau corecți. Iar când greșea, cum s-a întâmplat când a retras echipa de pe teren la finala Cupei României din 1988 cu Dinamo, Steaua regreta. Avea caracter adică, în timp de răul absolut era dincolo. Interviul cu Pițurcă poate fi citit aici.
De partea cealaltă, sunt decenii de când Mircea Lucescu susține că Dinamo a fost o victimă a Stelei. Când a venit furios, de la Istanbul, ca să-i plaseze o replică fostului său antrenor, Hagi exact pentru a susține contrariul a venit. Foștii steliști și dinamoviști, altfel prieteni, s-au încleștat în numele acestei polemici infinite.
Dar dacă Dinamo sau Steaua, după caz, au fost victimele celeilalte, cum au fost Corvinul, Universitatea Craiova, U Cluj, Petrolul sau Rapid?
Cum s-au simțit și cum au plătit Sportul Studențesc, Poli Timișoara sau Progresul dorința, aproape imposibilă pentru zeci de ani, de a deveni și ele echipe care să străpungă monopolul Steaua - Dinamo? Exemplele cu ministrul de externe Ștefan Andrei fan al Craiovei sunt infime în ordinea mare a fotbalului nostru.
Marile noastre ”noduri” nedezlegate
Sportul românesc are, dintotdeauna, două probleme structurale. Faptul că, la interes public și la bani, pe locul întâi e fotbalul, pe doi e fotbalul și abia pe locul 7-8 vin următoarele discipline. Avem un sport monocultural (fotbal) și concentrat teritorial excesiv (București).
Dezvoltarea dezechilibrată, cu puține centre bogate, durează și la 35 de ani de la căderea comunismului. ”Teritoriul” se dezvoltă greu. În cel mai bun caz, orașele și zonele de tradiție sportivă, Piteștiul, Bacăul, Ploieștiul și atâtea altele, sunt pepiniere.
Totul a pornit de la acei ani în care Steaua și Dinamo dominau tot, pentru că ele reprezentau versiunea soft a instituțiilor de forță ale regimului.
Și la celelalte sporturi de echipă cu tradiție la public, handbal sau baschet, tot echipele departamentale dominau. Astăzi, după atâția ani, medaliile olimpice vin predominant tot de la cluburile Armatei și ale Ministerului de Interne. Concentrarea de putere s-a perpetuat.
Meritul real al lui Mircea Sandu
Fotbalul măcar a făcut pași pentru o competiție ceva mai corectă. Lui Mircea Sandu, un șef de federație pe care l-am criticat în atâtea ocazii, i-am recunoscut întotdeauna o trăsătură de lider admirabilă: el a ținut, programatic, FRF în afara jocului Steaua - Dinamo.
A fost un proces inteligent și extrem de greu, în anii când abia se ieșise din comunism și cele două echipe erau disproporționat de influente și de prospere.
Disputa Steaua - Dinamo atinge o fibră sensibilă a sportului nostru pentru că se simt vizați masele uriașe de steliști și de dinamoviști. Dar e corect, iar microbiștii sunt de cele mai multe ori fair play și gânditori nuanțați după ce trece furia, să ne amintim și de situațiile, echipele și jucătorii cu adevărat defavorizați.
De cele mai multe ori, victimele nu erau la Steaua și la Dinamo. Ei jucau la Ploiești, Cluj, Arad, Timișoara, Iași, Oradea, Constanța sau în Oltenia orgolioasă și valoroasă a lui Victor Pițurcă.
