Publicat:
16.09.2021, ora 09:21
Actualizat: 16.09.2021, ora 18:37
Se întâmplă cel puțin o dată pe an ca palmele lor să se transforme în rană vie. Este vorba despre canotoarele Simona Radiș și Ancuța Bodnar, care au adus României singura medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Tokyo. "Sunt zile când abia ținem mânerele în mână, ieșim pe apă și vâslim 25 de kilometri", spune Simona.
Cele două sportive au fost invitate joi la interviurile HotNews.ro LIVE, unde au povestit despre parcursul lor, două fete simple, de la sat, care nu știau nici să înoate și despre momentele dinaintea Olimpiadei în care au cedat și au vrut să plece acasă.
- Când s-au apucat de canotaj, Simona Radiș și Ancuța Bodnar, medaliate cu aur la Olimpiadă, aveau o mică problemă: nu știau să înoate
- VIDEO Cum au trăit cursa care le-a adus aurul olimpic canotoarele Simona Radiș și Ancuța Bodnar: "Lasă, Ancuța, e important că e pește, nu contează că e viu sau mort”
Interviul a fost transmis pe conturile de Facebook și YouTube ale HotNews.ro.
Cum au ajuns la aurul olimpic două fete de la sat, din Suceava și Botoșani? Erau în clasa a VII-a când un antrenor a venit la școală și le-a propus să facă acest sport despre care nu știau nimic - canotajul. Nu știau nici să înoate. Nici măcar nu văzuseră marea.
Simona Radiș și Ancuța Bodnar au vorbit, la interviurile HotNews LIVE, despre drumul greu până la performanță, despre sacrificiile din viața unui sportiv, despre momentele în care au vrut să renunțe din cauza epuizării și a presiunii, precum și despre motivația lor.
Cele mai importante declarații ale sportivelor:
La 14 ani, când mi s-a propus să fac canotaj, nici nu știam să înot și nu văzusem marea niciodată
Moderator: Cum au ajuns două fete din două sate din România de unde se agață harta în cui să practice acest sport?
Ancuța Bodnar: În 21 mai 2012 eram la școala din comuna Vatra Moldoviței. A venit o antrenoare, Mariana Mariș de la Clubul Sportiv Școlar Orșova, în selecție pentru canotaj. Eram în clasa a VII-a, semestrul al doilea. În acel moment eram în parcul școlii, m-a văzut și a zis să mergem la domnul director. Pe moment m-am panicat, dar ne-a spus că eu aș fi bună pentru canotaj. Am fost încântată de idee, am zis să încerc, dar nu știam dacă vor fi și părinții ok. Inițial, bunica și mama nu au fost de acord. Doar tata îmi spunea să merg să încerc, să văd cum e. Așa a început drumul meu către canotaj.
Simona Radiș: Povestea e asemănătoare. Eram în 2013, eram la ora de matematică. A venit domnul director însoțit de domnul antrenor Bulie George, era de la clubul sportiv din Botoșani. Atunci nu știam nimic despre canotaj, nu cochetam deloc cu sportul. Mi-a spus că sportul vine cu foarte multe oportunități. Mi-a spus că merită să îl practic, chiar dacă nu sunt făcută pentru el, că nu e nici o problemă, mă pot întoarce acasă să-mi continui studiile.
Pe mine m-a convins din prima, dar partea grea era să-mi conving și părinții. Aveam 14 ani și era prima mea plecare la așa o distanță mare de casă. Dar au înțeles că eu cred că acesta ar putea fi drumul meu. Au fost de acord, m-au susținut. M-am mutat la Snagov, la liceul teoretic Mihail Kogălniceanu. Ancuța se antrena la Orșova, mult mai departe.
Moderator: Unde ați vâslit pentru prima dată?
Ancuța Bodnar: Pe Dunăre. Pe 16 mai am ajuns la Orșova. La început totul e ca o joacă. Eu nu știam să înot la acel moment, iar în canotaj trebuie să știi să înoți, să iei viza să ieși pe apă. Dacă nu, ieși cu vesta de salvare și este foarte incomod. Am învățat să înot, am început întâi pe ergometru, apoi în sala de forță și apoi pe apă. A fost ca o joacă la început. Treptat am învățat. Au venit și primele concursuri care m-au ambiționat
Moderator: Spuneai că nu știai să înoți. Mi se pare foarte interesant. La mare până atunci ai ajuns?
Ancuța Bodnar: Nu, nu am fost niciodată la mare. Abia în 2013, la un an de sport, am avut campionatul național la Năvodari. Atunci a fost prima dată când am fost la mare.
Simona Radiș: Nu știam nici eu să înot. Dar am învățat treptat, am fost nevoită. Mi-a fost frică la început să nu mă înec, dar treptat m-am dezghețat, am prins curaj. Am înotat la Snagov, dar foarte puțin, înotam mai pe lângă ponton, să mă țin de el. Apoi am fost duși toată echipa de mici sportivi la un bazin de înot, cu ajutorul unei instructoare am învățat și am primit viza.
Sunt zile când abia ținem mânerele în mână, ieșim pe apă și vâslim 25 de kilometri
Moderator: Cel mai greu încercate sunt palmele unor canotori. Știm că sunt momente când pur și simplu aveți sânge în palme.
Simona Radiș: Seîntâmplă cel puțin o dată pe an acest lucru. Este mult mai dureros și și mai dramatic atunci când reîncepem să ieșim pe apă după o pauză mai lungă. Când rupem legătura cu barca și mânerele, pielea redevine mai fină, ne trec bătăturile și automat când reîncepem să vâslim apar rănile și durerile foarte mari. Sunt zile când abia ținem mânerele în mână, ieșim pe apă și vâslim 25 de km.
Noi deja ne-am învățat să suferim puțin mai mult. Ne intrăm în normal apoi.
Moderator: Cum arată o zi normală din viața voastră?
Ancuța Bodnar: Ziua noastră începe pe la 7, Simona se trezește mai devreme. Mergem la masă, urmează primul antrenament pe la ora 9.00, dar depinde de perioada de pregătire. După ce facem 25 de kilometri pe apă avem masa de prânz, apoi ne odihnim până la al doilea antrenament: bicicletă și forță. O altă zi poate fi cu apă. După avem recuperare, saună și masaj. Terminăm cu cina și timp pentru noi până la 22.30 când este stingerea.
Moderator: Cam cât timp liber aveți într-o zi și ce preferați să faceți?
Ancuța Bodnar: Eu de obicei vorbesc cu familia sau povestesc cu prietenii. Nu avem mult timp liber. Avem liber în weekend doar duminică după-amiaza.
Simona Radiș: Cam 2-3 ore, depinde de zile. Acasă ajungem destul de greu și rar. Uneori când ne permite pregătirea avem câte o săptămână cu antrenamente reduse la jumătate. Atunci ni se permite să mergem acasă cu simulatorul De vâslit în portbagaj. ne facem antrenamentele acasă și ele sunt urmărite de către antrenorii noștri.
În pregătirile pentru Jocurile Olimpice am cedat, am vrut să plecăm acasă
Moderator: Cât de mult contează pregătirea fizică și cât contează forța mentală? Cât de important este un psiholog? Aveți un astfel de ajutor?
Ancuța Bodnar: Ambele pregătiri sunt foarte importante. este important să ai un mental sănătos care să nu cedeze în momentele grele. Avem foarte multe perioade dificile. Avem psiholog la lot și ne ajută foarte mult.
În pregătirile pentru Jocurile Olimpice era pregătirea atât de grea încât nu mai făceam față. Era foarte greu și am cedat. Spuneam că o să plec acasă, că nu mai merg la JO. Dar tot eu, împreună cu Simona, ne-am încurajat și ne-am sprijinit și am reușit să trecem peste acel punct greu. Era pregătire de JO, era foarte-foarte greu, și fizic, și psihic.
Erau așteptări foarte mari. Noi din 2019 și până la JO, chiar și după, nu am pierdut nici o cursă.
Moderator: Ce face diferența între un sportiv bun și un campion olimpic?
Simona Radiș: E vorba de toate la un loc. Fără muncă nu se poate, fără dorință nu se poate. Un sportiv bun e acela care muncește mult, uneori reușește alteori nu reușește. Un campion e acela care atunci când nu reușește învață din eșec, trece peste, iar la următorul concurs nu mai repetă greșelile. Un sportiv bun care nu reușește să fie campion e acela care nu reușește să treacă peste acele momente dificile, care își pierde din încredere.
Am avut momente când am vrut să renunț, mai multe momente nu doar unul. A fost foarte greu, mai ales cu pregătirea pentru olimpice. Toată intensitatea era la maxim, volumul era mare, antrenamentele duse la limită tocmai pentru a reuși ca noi să ne depășim. Când se adună toată oboseala, tot stresul și ai impresia că nu mai poți, începi să cedezi.
Cred că a contat cel mai mult că ne-am susținut una pe cealaltă și că am căutat tot ce era bun în acea perioadă. A contat și sprijinul din exterior, antrenorii, colegii.
Ancuța Bodnar: Noi vâslim împreună pentru Jocurile Olimpice de doi ani, dar noi ne-am întâlnit pentru prima dată în 2015 când am format barca de 4 vâsle și am participat la Europeanul de juniori unde am luat medalia de aur, iar la Mondiale am luat locul 7. Am mai avut o încercare în 2016 în barca de dublu vâsle. Atunci lucrurile nu au funcționat cum ne-am fi așteptat, am luat locul 4 la Europeanul de junior și atunci ne-am despărțit, fiecare a concurat în altă barcă.
Drumul nostru s-a reunit în 2019 când la conducerea lotului a venit antrenorul italian Antonio Colamonici și ne-a dus în cantonament în Italia. A făcut selecție să vadă fiecare sportiv ce valoare are. Noi am venit detașați în selecție în fața celorlalte și am intrat în barca de dublu-vâsle.
Știind că nu ne-a fost bine în 2016, aveam... nu neapărat frică, dar eram curioase să vedem cum ne e acum. A doua zi dimineața am avut pistă de 1.500 de metri și am scos un timp foarte bun. De atunci am rămas împreună.
"Lasă, Ancuța, e important că e pește, nu contează că e viu sau mort”
Moderator: Cum este să participi la Jocurile Olimpice? Este altfel? Ce anume e altfel?
Simona Radiș: Nu se compară cu celelalte competiții, deși am fost la campionate europene, campionate mondiale. Faptul că mergi acolo în satul olimpic și toate sporturile, toți sportivii sunt acolo, te întâlnești cu ei în fiecare zi. Când intri acolo oarecum nu mai contează ce rezultate ai în spate, toată lumea este egală. Atmosfera de acolo este foarte prietenoasă și primitoare, deși noi suntem acolo să concurăm unul împotriva celuilalt. Concursuri avem în fiecare an, dar JO sunt din patru în patru ani, sentimentul și emoția sunt mult mai puternice.
Ancuța Bodnar: Eu, sincer, m-am gândit că sunt la un campionat mondial, nu la Olimpiadă. Noi nu am prins vreun campionat la JO fără pandemie, știam doar varianta asta cu pandemia, cu restricții. Mă gândesc că la o altă ediție a JO va fi mult mai frumos. Oricum pentru noi a fopst cea mai frumoasă Olimpiadă că ne-am întors cu cel mai frumos cadou.
Moderator: Cum ați trăit cursa record la capătul căreia ați adus României medalia de aur?
Simona Radiș: A fost o cursă grea, dar am gestionat foarte bine situația, eram foarte atente la ce se întâmplă în jurul nostru, dar și la ce avem noi de făcut. Am avut un start puternic, exact cum ne-am antrenat acasă. Am plecat imediat de lângă concurente. Deși distanța era foarte mare, noi trăgeam acolo cât puteam de tare. În realitate noi le simțeam foarte aproape, nu realizam că de fapt era o distanță atât de mare.
Pe la jumătatea cursei mă rugam să găsesc putere să pot să termin cursa. Mai spuneam câte un cuvânt de încurajare scurt care atunci ar putea ajuta barca să alunece mai bine. „Hai!”, „Și1”, „Împreună”, „Calm”. Cuvinte scurte că efortule foarte mare și nu poți vorbi foarte mult. Acolo era și foarte cald, au fost condiții destul de dificile.
Când am văzut că ne apropiem de linia de sosire și ne-am păstrat avantajul, am încercat totuși să urcăm finish-ul deși eram epuizat, abia după ce am trecut linia de sosire am conștientizat că am câștigat și am devenit campioane olimpice.
Moderator: Aveți vreun moment haios, mai inedit de la Olimpiadă sau de la un concurs mare?
Simona Radiș: Noi, la JO, înainte de fiecare cursă vedeam sărind din apă câte un peștișor. Și Ancuța, fiind foarte superstițioasă, a zis că e semn de bun augur, că alunecăm și noi repede precum peștele prin apă. În ziua cu finala am văzut eu acolo în apă un pește foarte mare... mort. Nu știam dacă să plâng sau să râd. Din cauza emoțiilor nici nu ne mergea barca extraordinar de bine. M-a luat cu teamă și i-am zis Ancuței „Lasă, Ancuța, e important că e pește, nu contează că e viu sau mort”. Ne-am continuat încălzirea și la linia de pornire a sărit un peștișor mititel și i-am zis Ancuței că ăsta e norocul nostru :)
Moderator: Vorbeați de barcă și că e importantă calitatea bărcii. Voi ați concurat pe barca pe care v-ați antrenat? care e procedura?
Ancuța Bodnar: Am concurat la European și apoi barca noastră a plecat la Jocurile Olimpice. Acasă ne-am antrenat pe altă barcă până am plecat la Tokyo. Dar știam că aceea e cea mai bună barcă. În ea ne simțim noi cel mai bine.
În pandemie am plecat și ne-am antrenat acasă, iar când ne-am întors cu toții în cantonament eram mult mai puternici
Moderator: Cum vi s-a schimbat viața odată cu pandemia, cum ați reușit să vă faceți antrenamentele?
Simona Radiș: A fost greu, pe noi ne-a afectat destul de mult. Nu am putut să ne antrenăm în mediul nostru, pe apă și în barcă. Nu am renunțat când ni s-a spus că trebuie să plecăm acasă (n.r. când s-a impus lockdown-ul). Am plecat cu toate apăratele necesare să facem pregătirea singuri, acasă. Am plecat acasă 2 luni și nu am stat în nicio zi degeaba.
Ne-am antrenat ca și cum am fi fost în cantonament. Nu știam dacă vor mai fi competiții sau nu, dar noi trebuia să tragem de noi până la epuizare. A fost greu psihic. Când ne-am întors cu toții înapoi în cantonament eram mult mai puternici.
Moderator: Elisabeta Lipă vorbea recent despre subfinanțarea sportului românesc. Cum simțiți voi asta? Cât de mari sunt diferențele între condițiile voastre și ale celor din Noua Zeelandă sau Olanda?
Ancuța Bodnar: Doamna Lipă a avut grijă ca în această pregătire că nu ne lipsească nimic.
Simona Radiș: Am avut cele necesare. E greu să comparăm ce avem noi cu ceea ce au celelalte țări. nu știm cum e la ei, dar suntem convinse că se poate mult mai bine. Aceste rezultate ne arată că suntem pe drumul cel bun. Sportul e în continuă evoluție, e normal ca investiția în sport să fie din ce în ce mai mare.
Moderator: De ce și-ar da părinții copiii la canotaj?
Simona Radiș: Argumentele suntem noi. Am plecat din sate, ne-am dorit, am muncit și am devenit campioane olimpice. Este un sport foarte frumos. Dincolo că e greu, trebuie să vedem și părțile bune. E special. Nu oricine se poate pune în barcă, să vâslească și să mai iasă și campion olimpic. Cei care vin spre acest sport sunt copii speciali, au abilități speciale.
Ancuța Bodnar: Sportul în general deschide multe porți, oportunități.
Moderator: Dacă ați fi să alegeți un cuvânt sau o expresie care să vă definească?
Simona Radiș: Împreună.
Ancuța Bodnar: Împreună.
Simona Radiș: Doamna Lipă este modelul nostru, are foarte multe rezultate frumoase. Ne dorim să călcăm pe urmele dumneaei.
---
Echipajul de dublu vâsle feminin al României, format din Simona Radiș și Ancuța Bodnar, duble campioane europene, a adus României singura medalie de aur la Jocurile Olimpice, după o cursă fenomenală. Au reușit să aducă aurul olimpic pentru România în proba de dublu vâsle după 37 de ani, când la Jocurile Olimpice de la Los Angeles Elisabeta Lipa și Mărioara Popescu câștigau medalia de aur.
Cele două sportive s-au impus în fața tuturor celorlalte echipaje, terminând Finala A a Jocurilor Olimpice de la Tokyo cu un timp de 06:41.03 și au stabilit astfel un nou record olimpic.
Canotoarele au 22 de ani. Simona Radiș este din satul Avrămeni din județul Botoșani, iar Ancuţa Bodnar este originară din județul Suceava, comuna Vatra Moldoviței.
* articol publicat inițial pe Hotnews.ro
