RADU NAUM Telefonul lui Gică

• Acum 6 ani și 4 luni am răbufnit la adresa lui Hagi. Am scris un text lung și nervos în gsp urmare a unui soi de interpelare a lui Gică într-o conferință de presă. Era deja continuarea unei dispute dintr-o emisiune, dacă îmi aduc bine aminte. 

Nimic rău, dar cu temperatură. Era despre organizarea fotbalului, a sportului. Gică voia structura aceea care crease Generația de aur și mulți campioni olimpici înainte de 1989, în epoca stacojie.

Vorbea despre sistem și mă întreba de la distanță dacă nu cumva și eu, ca și el, mă formasem sub aceeași orânduire în care erau înfipte rădăcinile multora din generațiile noastre, cele care au construit această Românie în care trăim acum, cu bune și cu rele dar cu o direcție fermă către o lume normală la cap. Lume care pare azi că se smintește din nou.

Dincolo de toate toate criticile care i se pot aduce, e un om bun, fundamental bun

Mă numise atunci „prietenul lui”, nu știu dacă a făcut-o din ironie, condescendență sau dacă a fost sincer. Oricum, formularea m-a emoționat.

Nu m-a frânat însă în lunga scrisoare deschisă către un om pe care, am spus-o atunci, o spun și acum, îl iubesc pentru că, dincolo de toate toate criticile care i se pot aduce, și sunt destule, e un om bun, fundamental bun. 

Există o părere unanimă că un jucător cum a fost Hagi e extrem de rar. Eu zic că un om ca el e și mai rar, mai ales când omul poartă un nume important. Mulți o iau razna. Hagi nu s-a rătăcit interior, deși pe din afară o mai face. Ca noi toți.

„Comunismele” a fost un text despre cum el și ai lui nu au trăit în aceeași Românie ca mine și mulți alții și că nu se poate aștepta ca această țară să funcționeze ca unsă și să îi împlinească visurile pocnind din degete după ce aproape jumătate de secol coloana vertebrală i-a fost frântă, iar mai apoi s-a sudat rău, ca un os de fotbalist sub bisturiul unui chirurg prost.

Am pus în rândurile acelea toată frustrarea pentru neînțelegerea faptului că un sistem ca acela de sub dictatură nu poate și nu trebuie reprodus, că o țară nu poate fi reprezentată prin sport, care e o păcăleală atunci când operează cu excepții, și că un fotbal sănătos ține de existența unei societăți sănătoase, vindecate. Ea nu exista deplin atunci și nu există nici azi.

Am văzut numărul lui Hagi și am respirat adânc

L-am îndemnat ferm pe Hagi să scoată capul din fotbal și să vadă întregul tablou. L-am plimbat prin toate cele ce ne întârzie în continuare la multe capitole de țară. A fost un tur forțat în afara unei utopii. A fost un soi de bruscare.

Când, la puțin timp după apariția articolului, a sunat telefonul și am văzut numărul lui Hagi am respirat adânc. Am lăsat să sune de câteva ori și m-am pregătit, ca la o aterizare forțată, de impact. Mi-am adunat puterile pentru o nouă confruntare și am apăsat tasta de răspuns cu senzația că apăs un buton nuclear.

„Da, e corect tot ce ai scris”. Cam atât mi-a spus. Nu mai știu ce am mai vorbit sau dacă am mai vorbit. De-a lungul existenței mele ca jurnalist am trăit de toate, amenințări, înjurături, lingușiri, puneri la punct, vorbe de susținere sau de dispreț. Dar niciodată o asemenea scurtă și deplină recunoaștere a unui punct de vedere contrar.

Hagi poate duce adevărul

Lui Hagi nu i-a căzut statuia de pe soclu să facă asta, spre deosebire de mulți alții care vor să aibă dreptate cu orice preț, și uneori sunt și eu printre ei.

Cred că ar fi minunat ca oamenii, mai ales foștii lui colegi de mari aventuri, să nu-l tot tămâieze și să-i spună ceea ce cred cu adevărat. Hagi poate duce adevărul. Și sigur poate fi ajutat de el, și noi de Hagi, pe mai departe.

Tocmai a făcut 60 și poate că e un pic obosit. Dar e făcut să se bată, inclusiv în disputele de idei. Trebuie să mai aibă și cu cine.