- Stă în tribună și se uită către dreptunghiul de apă cu toți cei 4 ochi ai lui. Poartă ochelari, un cronometru, o cameră de filmat și un zâmbet discret. Dacă a urcat în tribună înseamnă că treaba lui s-a terminat.
E cel mai greu moment, ca atunci când, copil fiind, te străduiești să îndoi o foaie de hârtie sub forma unui vaporaș, îl lansezi la apă și apoi aștepți să vezi dacă rezistă, cât de departe merge, dacă ajunge până pe partea cealaltă a lacului sau până nu îl mai vezi. Până îți depășește speranțele.
Stă în tribună și nu știe cum va fi. Câteodată crede că va fi bine și nu e. Alteori e invers. Din misterele momentului, formei, karmei. Apoi coboară din tribună, după cursă, și o ia de la capăt.
Toată lumea se simtă nevoită să spună, scrie, declame câte ceva despre David Popovici. E firesc, e un sportiv enorm, e ca un balon uriaș care ridică tot spațiul de sub el la o altitudine necunoscută. Bucuria e firească. Avem puține bucurii, din vina noastră, evident.
Așa că atunci când vezi steagul, care e și alt tău, și pe acest băiat cu fapte și vorbe care par scoase dintr-o ficțiune te agăți, te lipești, îmbrățișezi această realitate. Foarte bine!
Despre Adrian Rădulescu se zic mai puține. Poate și asta e firesc. E un om care nu caută lumina mediatică. Dacă n-ar fi mai mereu la marginea bazinului în vreme ce David își face rutina, ai putea zice că e un șoarece de bibliotecă. Adrian nu e doar antrenorul lui David. E partenerul de drum al unui sportiv care e, mereu, o provocare.
Un an complicat
Imaginați-vi-l pe Adrian când David, înainte să acapareze aurul și reflectoarele Mondialelor, i-a spus că vrea să renunțe, că se întoarce acasă. Probabil că atunci a simțit cum planșeul de sub el se deschide și cade în gol.
Încercați să vă puneți o secundă în pielea lui. Dar acesta e, probabil, doar vârful unui iceberg. Din declarațiile lui Popovici, anul de după titlul olimpic a fost complicat, atipic, fără aceleași repere ca până atunci.
A renunțat la facultate, a făcut lucrurile altfel, s-a antrenat altfel, mai puțin. A trăit mai mult, dar asta vine cu un preț. Un vis împlinit e un înger căzut. Există o depresie de după marile succese ca după un incendiu. Un soi de rătăcire, de căutare de drum.
Adrian l-a însoțit pe David în toată această peregrinare ca un pește-pilot și ne putem închipui că n-a fost ușor, că au fost turbulențe, discuții, remodelări de planuri. Încotro? Care e viitorul?
Probabil că impulsul de a renunța nu a apărut prima oară la Singapore. Un mare campion e un om care se surprinde chiar și pe sine, darămite pe cei dimprejur.
Adrian a preluat toate acestea. A trebuit să croiască o pregătire pentru acest tânăr excepțional astfel încât la final să fie acolo unde vrea, chiar dacă pe parcurs s-ar fi putut pierde amândoi prin ceața fragilității oamenilor puternici.
E sigur că David e marele maestru al vieții și performanțelor sale, e deja alături de Nadia, de Ilie, de Gică. Dar când a scos capul din bazin bănuiesc că a fost important să vadă barba și ochelarii lui Adrian. Omul care îl însoțește ca într-un dans ascuns către marele scop. O viață reușită.
Într-una dintre multele reclame cu David, Adrian e jucat de un actor. Pot înțelege de ce. Adrian era sus, în tribună, cu sextant în mână ca un căpitan pe o corabie în drum către stele.