Radu Naum David, soarele care ne orbește

• Aud că oamenii s-au oprit pe stradă să vadă sau să asculte cursa lui. Că au lăsat lucrul la stat sau privat, datul cu aspiratorul, fumatul sau furtul pentru a a-l urmări. Ba chiar că unii s-au oprit din a nu face nimic.

O bună parte din România a încremenit. Apoi a exultat. A sărit în sus, a țopăit de bucurie în jurul biroului sau canapelei. Cetățenii s-au îmbrățișat. Mamele și-au sărutat copiii în loc să urle la ei sau chiar să-i altoiască.

David ne face un mare rău

A fost ca de Revelion, doar că n-am apucat să ne punem costumul sau rochia de seară. Ne-am ridicat un pic de la pământ. Fiecare de pe pământul lui, rotund sau plat.

David ne face un mare rău. Ne dă impresia că suntem buni. Ne păcălește că sportul nostru e de nivel mondial. Adesea spune lucruri care enervează. Dar nu prea e băgat în seamă. Va trece repede sau chiar direct pe lângă urechi și mărturisirea că a vrut să abandoneze Mondialele din cauza unei frici greu de priceput, frica de a-și atinge potențialul maxim.

Frica de a ajunge în vârf, de unde nu mai poți decât coborî. A vorbit mult, dar e de presupus că va fi reținut prea puțin din ce a spus. Rămâne în schimb ideea solidă că suntem cineva pe planetă prin el. Ceea ce e complet fals.

David nu e produsul unui sistem

Sportul nostru cheltuie mulți bani pe multe canale pentru performanțe de rezonanță universală minuscule. Pe cine credeți că ar mai putea cunoaște un american, polonez, pakistanez sau congolez obișnuit în afară de Popovici? Sigur nu pe canotori sau canotoare. Nu că n-ar merita. Dar așa e lumea.

Voi știți pe cineva din mountain-bike? Sau escaladă? Apropo, câți dintre cei care s-au cuplat la pulsul lui Popovici au mai văzut și alte probe de la aceste Mondiale de înot? Câți știu cine e Katie Ledecky? Sau Summer McIntosh? Și câți ar fi aplaudat măcar dacă David ar fi terminat pe doi, pe trei sau chiar pe patru?

David e rezultatul unei alinieri a planetelor excepțională, de aceea nici nu apar astfel de campioni decât extrem de rar. David nu e produsul unui sistem, ca la americani, australieni, francezi, italieni, englezi sau unguri.

David e produsul familiei sale, apoi a șansei de a găsi un antrenor modern și priceput, o echipă dedicată și profesionistă, de la fizioterapeut până la psiho-terapeut, toate cuplate la o mașinărie umană aptă de reușită. Plus o relație sentimentală care îi e sprijin în drumul său prin apă. Vezi răspunsul minunat pe care i l-a dat prietena lui în momentul crizei de la aceste Mondiale (o găsiți în declarațiile lui David).

Galerie foto (31 imagini)

+31 Foto

labels.photo-gallery

Momentul de cumpănă

Și nici așa nu s-ar fi întâmplat aceste performanțe dacă toate aceste persoane nu ar fi luat deciziile corecte în multele intersecții ale carierei. Momente în care să o fi luat la stânga în loc de dreapta ar fi putut spulbera totul. David ar fi putut fi un oarecare altul, necunoscut.

La asta ar trebui să medităm imediat după ce sărbătorim. La cum e așezat tot sportul nostru, cum se trage tare pentru rezultate (finanțate) la juniori care nu mai ajung niciodată seniori, cum multora nu le pasă decât de etajul lor în cariera unui sportiv și nu de ce se va alege de el.

Momentul de cumpănă al lui Popovici de la Singapore, hiperventilația lui mentală, acest „overthinking” cum îi spun anglofonii, poate fi cauzat și de singurătatea acestui mare campion. În ultimul număr al revistei cotidianului „L’Equipe” e un reportaj cu reunirea dintre Victor Wenbanyama, vedeta NBA de la Spurs, Leon Marchand, cel mai bun înotător al ultimelor Jocuri Olimpice, și Kylian Mbappe – hai că pe ăsta nu-l mai prezint.

Primii doi dialoghează despre câte-n lună și în stele, de la tehnicile de concentrare la muzica, scriitorii sau pictorii preferați. Cu toții sunt staruri planetare. David e sigurul român la acest nivel de recunoaștere internațională. El cu cine vorbește? Cu fantomele? Cu strămoșii? De aceea câteodată pare că plutește ca în spațiul cosmic și că își pierde reperele.

Alteori ne arată că e mult înaintea cunoașterii noastre despre mecanismul delicat al unei ființe umane nevoită să condenseze un an de stat cu capul în apă într-un minut, 43 de secunde și ceva mărunțiș care face diferența între eroism național și o dezamăgire groasă. Tipul e singur în aceste ceruri. E ca Philippe Petit pe sârma lui între turnurile de la World Trade Center. 

Cum facem să nu mai fie singur?