Publicat:
06.06.2025, ora 17:59
- Când a fost numit antrenor la Inter, nea Mircea trebuia să gestioneze un lot de 5 stele cu Ronaldo dințosul, Roberto Baggio sau Javier Zanetti. Cristi trebuie să răspundă în schimb mentalității de business a americanilor de la Oaktree.
Se scrie mult despre numirea lui Cristi Chivu la Inter. Internazionale Milano ne atrage atenția cineva care ne acuză de familiarisme ieftine.
Da, e bine că scriem mult despre alegerea pe care a făcut-o Chivu și în paralel despre cum unul dintre cele mai importante cluburi din lume s-a orientat către un cvasidebutant în meserie. În plus și român.
Precursorii lui Chivu
Este normal ecoul acesta cu mii de reverberații și irizații patriotice. Nu în fiecare zi un român este chemat să antreneze în stratosfera fotbalului. De data aceasta, dubla finalistă Champions League a ultimilor 3 ani.
Dacă privim în trecut, mai avem doar 2 plus unu exemple în istoria fotbalului românesc. De Mircea Lucescu știe cam toată lumea că pentru o perioadă scurtă a antrenat tot pe Inter la finalul anilor '90. La fel de Ștefan Kovacs, cam la fel, deși povestea se derula la Ajax-ul începutului anilor '70.
Cum ajunsese nea Piști să îi pregătească pe Cruyff, Neeskens și Krol a rămas un mister până astăzi. De unde până unde un român de etnie maghiară, care nu era chiar cel mai tare antrenor nici la el în țară, să ajungă șeful echipei celei mai la modă din lume în epocă? Mister absolut!
Bella Guttman și legenda care îl însoțește
Prin asimilare, al 4-lea pe lista antrenorilor români sau cu o legătură explicită cu fotbalul românesc este Bela Guttmann, evreu maghiar, fost jucător la MTK și în naționala Ungariei, apoi antrenor globe-trotter.
O perioadă din viața lui Guttmann se leagă de Ciocanul București, echipă a comunității evreiești bucureștene, precursoare a lui Dinamo, pe care a antrenat-o între 1946 și 1947. Guttmann urma să atingă apogeul carierei la Benfica, cu care cucerea două Cupe ale Campionilor Europeni în sezoanele 1960-1961 și 1961-1962.
Legendă sau nu, blestemul lui asupra lusitanilor, care nu i-au mărit salariul nici după dubla ispravă, funcționează și azi. De atunci Benfica a disputat nenumărate finale, dar nu a mai câștigat nicio cupă europeană!
Interul a două crize diferite
Să ne întoarcem din legendă în realitatea curentă apelând la o comparație cât de cât relevantă. Scurtul mandat, 3 luni!, al lui Mircea Lucescu la Interul în criză al lui Massimo Moratti cu numirea mai mult decât proaspătă a lui Chivu la clubul patronat acum de americanii de la Oaktree.
Interul de astăzi nu este într-o criză reală, tocmai a jucat o finală de UCL, s-a bătut pentru titlu până în ultima etapă cu Napoli, asta după ce îl câștigase anul trecut și fusese finalistă merituoasă a Champions League acum 2 ani.
Interul care îi fusese dat pe mână lui Lucescu de la predecesorul Luigi Simoni îi număra printre alții pe Ronaldo Nazario de Lima, Roberto Baggio, Ivan Zamorano, Andrea Pirlo, Javier Zanetti.
Evident nume mai grele decât Lautaro Martinez, Marcus Thuram, Hakan Calhanoglu, Henrikh Mkhitaryan sau Federico Dimarco, jucătorii cei mai importanți ai Interului contemporan.
Interul lui Lucescu era o echipă în criză de exprimare înțesată de vedete. Interul lui Chivu este o echipă matură spre bătrână, cu vedete de 3 sau 4 stele, nu de 5, dar care din punctul de vedere al rezultatelor și-a depășit binișor condiția.
Aventura care nu putea fi ratată
Massimo Moratti nu era cel mai priceput om de fotbal, dar era om de fotbal. Unul care continua tradiția tatălui său, Angelo Moratti, creatorul gloriosului Inter al anilor '60, perioada legendară a lui Helenio Herrera.
Americanii de la Oaktree nu sunt oameni de fotbal, sunt doar oameni de afaceri interesați de profit. O spune limpede și Dominique Antognoni, ziaristul român care trăiește la Milano, într-un articol pentru GOLAZO.ro.
De aceea, lui Chivu îi va fi și mai greu decât lui Mircea Lucescu, un om care la vremea descinderii în Lombardia avea un trecut profesional infinit mai solid.
Chivu s-a școlit la propriu în fotbalul italian, se pliază pe stilul Interului, este dispus să nu schimbe sistemul de joc al lui Simone Inzaghi (totuși, de ce nu, ar fi un semn de curaj profesional), dar are o presiune asupra sa măcar la fel de mare pe cât o avea Mircea Lucescu, care trebuia să suporte pandaliile lui Taribo West și mușcăturile lui Ronaldo dințosul.
Cum să nu fie interesantă o asemenea aventură? Cum să te dai la o parte de la așa ceva? Asta apropo de cei care îl acuză pe Cristi Chivu că nu a mai stat să clocească ouăle la Parma.
