Cătălin Tolontan România lui Mircea Lucescu

• Mircea Lucescu n-a făcut niciodată parte din fanfara „patrioților declarativi”. Impactul lui se măsoară altfel. 

Dacă e adevărat că antonimul libertății este incompetența, atunci prin felul în care și-a mobilizat pasiunea în muncă și efortul în succes pe termen lung contribuția lui Mircea Lucescu la viața comunității românilor de peste tot în lume depășește cu mult sportul.

Marele fotbalist și antrenor împlinește astăzi 80 de ani.

• Infografie spectaculoasă pentru #Luce80 - reperele unei cariere extraordinare - Click AICI

36 de trofee în 5 țări, inclusiv în Italia

Într-o carieră de 46 de ani pe bancă, a antrenat 12 cluburi și două echipe naționale. A câștigat 36 de trofee. În fiecare țară din cele 5 unde a antrenat echipe, inclusiv Italia, a reușit să aducă clubului său cel puțin un trofeu. Dacă doriți, le puteți vedea pe toate aici.

Există un cuvânt la modă: impact. Ca orice concept suprautilizat, el ajunge să desemneze inversul intenției inițiale. A devenit aproape imposibil să vrei să faci ceva, fără să declari că vrei „să aibă impact”.

În profesie sau în viață „impactul” e tradus generos drept influență în bine asupra mediului și asupra celorlalți, asupra economiei sau planetei. Și e un criteriu extrem de bine vândut.

Mai ales când nu poți oferi unor generații tinere venituri bune și posibilități de carieră, le promiți, ca societate, „impactul”.

Multora dintre tineri li se spune că nu contează să alcătuiască echipe, să fie preocupați de sisteme, să primească recompense corecte pentru munca lor și să mizeze pe timp, ci doar să „aibă impact”.

Îmi pare rău, dar istoria colectivă ne arată aceasta e o păcăleală.

Lucescu nu a fost „patriot în declarații”

„Impactul” nu e posibil posibil fără instituții, fără echipe, fără răbdare și fără o conexiune cu trecutul. De multe ori, asta înseamnă să-l ai pe Mircea Lucescu.

A pornit la propriu desculț, din zona săracă a Șoselei Berceni, în vremurile crâncene de după război. Familia tatălui provenea dintr-o ramură de refugiați bucovineni.

În 80 de ani, așa cum se spune, și-a făcut o carieră, a crescut un copil și a plantat un pom. În realitate, a plantat păduri întregi. Generații de jucători știu asta, indiferent de naționalitatea lor.

Pentru că Lucescu nu a fost „patriot în declarații” și nici nu și-a transformat naționalitatea în criteriu de a se crede superior altora. De regulă, asta vine ca o mască a sentimentului reprimat de inferioritate. Mircea Lucescu nu i-a favorizat „pe ai lui” în defavoarea „altora”.

La Șahtior Donețk, unde i s-a turnat statuie după ce a jucat de 10 ori în grupele Ligii Campionilor, a ales, de pildă, doar 5 jucători români și 26 de brazilieni, pe care i-a format și i-a promovat. Extraordinara prezentare grafică succintă realizată de colegii mei Adrian Drăgan, Dan Udrea și Theodor Jumătate spune enorm.

Un salut din Salonicul ceresc

Imaginile și cifrele arată cum, cu încăpățânare, Lucescu a căutat să crească nivelul competenței din jurul său, lucru esențial câtă vreme antonimul libertății este incompetența. Pentru că incompetența aduce haosul. Iar, în părțile noastre de lume, dezordinea devenită haos este riscul de milenii.

Sigur că e foarte greu să nu alegi calea haosului. Fiecare decizie luată rațional mai are încă 10 pe care nu le-ai luat, dar le-ai gândit, așa cum aleg traducătorii cuvintele, a explicat recent Mircea Lucescu la lansarea cărții traduse din greacă de Ana Maria Lucescu. O carte tradusă din greacă. Credinciosul său prieten, Ioan Chirilă, este mândru, în Salonicul ceresc.

Telefon: Bine, nea Mircea, dar rezultatul, impactul, că îmbătrânim?

Ultima oară am vorbit cu Mircea Lucescu, la telefon, așa cum vorbim noi, toți oamenii astăzi, mai ales când unul e nemulțumit sau are o problemă.

Antrenorul „naționalei” era un pic supărat pe ceva ce scrisese un coleg. „Un pic” înseamnă orice sub o jumătate de oră de „uite, poate că merită să vă gândiți și la…”. Ca de obicei, l-am tras de limbă. Să câștigăm și noi, publicul, ceva.

A spus că e îngrijorat că rămânem, ca țară, în urma lumii, când e vorba de mentalitatea răbdării. Societățile avansate continuă să aibă răbdare, a zis Lucescu. „E nevoie de doi ani la o echipă națională ca să se vadă ceva din muncă, e nevoie de mult mai mult la o țară. Progresul se vede mereu în cifre, în statistici, înainte de a se simți în viață”.

Bine, nea Mircea, dar rezultatul, impactul, că îmbătrânim?

„Treaba mea ca antrenor nu e, în primul rând, rezultatul, ci să fac jucătorii echipa să joace mai bine. Să creez trasee de joc, să vorbesc cu jucătorii, să muncesc cu echipa. Tu știi ce mult s-au îmbunătățit cifrele de joc ale naționalei? Acolo mă concentrez. Rezultatul va veni. De fapt, doar așa, prin răbdare și cifre, va veni”.

Cât despre îmbătrânit, nu știm ce vorbă e asta, când Mircea Lucescu și lizierele plantate de el contra haosului sunt lângă noi, la numai 80 de ani.