Publicat:
31.05.2015, ora 17:22
Actualizat: 31.05.2015, ora 20:21
Nu este surprinzător că jucătorii de tenis spun tot timpul că fiecare meci este diferit. Aş merge mai departe şi aş spune că fiecare meci poate să pară ca fiind parte dintr-un turneu diferit, atât de mult se pot schimba circumstanţele din jurul lui. Fiecare jucător va reacţiona în felul lui la aceste circumstanţe, dar cred că cei mai buni, cei care reuşesc să termine turnee învingători, sunt cei care se ridică deasupra condiţiilor şi îşi impun ei propria stare de spirit asupra lor.
Monsieur Roland Garros, îmi placi din nou. Mulţimea („Suivez la foule!”, sfat primit acum câţiva ani de la un gardian pe Stade de France, este şi acum principala mea regulă de orientare în teren) nu mai este enervantă, ci simpatică, meciurile nu mai sunt prea multe, ci atatea cât trebuie, cozile acceptabile, preţurile abordabile şi limba franceză, în loc de agasantă, a devenit iar melodioasă.
Ce înseamnă să intri în a doua săptămână cu un scop (a se citi Andreea Mitu) pe care să-l aştepţi cu nerăbdare!
Acum, că suntemcu toţii mai relaxaţi, să vă povestesc ce-am mai văzut în ultimele zile în afara meciurilor româneşti de simplu care au ţinut afişul pentru noi.
Ieri am revenit pe Bullring, prima dată după meciul Alexandrei Dulgheru. De data asta, am stat chiar lângă teren, pe laterală, împreună cu o gaşcă de ziarişti italieni care îl susţineau pe Bolelli contra lui Ferrer. Trebuie să spun că, până acum, italienii câştigă detaşat concursul „Ce popor îşi susţine cel mai mişto favoriţii”. Am văzut setul doi şi trei, când Simone a jucat magistral, ca un jucător de top 10. Italienii erau în extaz: „Grande Simo!” „Forza!” şi apoi între ei, mulţumiţi: „Il nostro Soderling!”
De la câţiva metri, un meci de ATP este aproape înspăimântător prin fizicalitatea lui. Jucătorii fornăie ca nişte cai de curse şi sunt la fel de impresionanţi ca prezenţă. La televizor nu pare, dar David Ferrer este un specimen fizic absolut redutabil: compact, lat în spate, muşchii gambelor cred că sunt deja oţel. Când loveşte, suflă din rărunchi, când greşeşte primul serviciu mârâie gutural, când este surprins de o scurtă, aleargă spre ea scoţând o serie de „oh, oh, oh”. Concentrarea lui mentală este impecabilă - cred că dacă stadionul ar fi lovit de un meteorit, el ar observa ultimul. Şi, de asemenea, mai este ceva, ceva ce-i dă posibilitatea să fie unde este în clasament: abilitatea fantastică de a controla mingea din alergare, din poziţii incomode şi defensive.
Citește articolul complet pe Treizecizero.ro
* articol publicat inițial pe Hotnews.ro
