Publicat:
02.11.2026, ora 13:11
Actualizat: 02.11.2026, ora 13:14
- Când sunt prea obosit de politică și de pandemia de violență din lume, mă uit la fotbal european. O fac în nădejdea că o să mă relaxez, cât de cât.
Și mă relaxez de nu mă văd. Pe vremea când jucam eu fotbal, contactul între jucători se numea „umăr la umăr”, și chiar asta era: punerea mâinilor pe adversar se pedepsea, în general, ca fault și se întâmpla destul de rar.
Acum, nu trece un minut fără cel puțin un cot în coaste sau în figură, o tragere de tricou până la rupere sau, la alegere, de păr, după modelul Vinicius jr., un brânci dur, în piept ori în spate, un genunchi, o gheată în burtă sau în genunchi, placaje sălbatice, fără regulile de la rugby. De asemenea, destule ciocniri crunte cap în cap.
O altă infracțiune veche, „joc periculos”, aproape că nu mai e băgată în seamă de arbitri. Fază tipică: un jucător e depășit prin dribling, aleargă după adversar și îl agață din spate, cum poate, dând cu el de pământ…
Aspectul de încăierare e accentuat și de zbieretele cu gura până la urechi și tăvălirile în iarbă ale celor atacați. Nu-mi amintesc ca Dobrin să fi făcut vreodată așa ceva, în ciuda nenumăratelor faulturi asupra lui. Nu rareori însă, omul nu se mai ridică, e ridicat de cei din staff sau pus direct pe targă și dus afară din teren.
Iar ceea ce mă scoate cu totul din fire, stricându-mi plăcerea reușitelor tehnico-tactice, nu puține, ale marilor echipe, PSG, Real Madrid, Bayern sau Barcelona, este faptul că peste 50% dintre aceste contacte fizice detestabile, care nu au legătură cu fotbalul, nu sunt fluierate de arbitri, „că așa e fotbalul, joc bărbătesc”.
Nu, pentru mine fotbalul nu este așa. Și nici bărbăția. Pur și simplu, virusul violenței și cinismului, care cuprinde Europa, se răspândește și în iarbă.
