Publicat:
07.09.2026, ora 09:14
Actualizat: 07.09.2026, ora 09:14
- Absolventă de regie la UNATC București și alumnă a Berlinale Talents, Ilinca Neagu, 39 de ani, și-a construit un traseu profesional care leagă cinematografia de producția internațională și de storytelling-ul documentar.
Poate că tocmai această combinație între cinema, jurnalism, producție și lumea sportului face parcursul Ilincăi Neagu atât de interesant. A filmat în locuri în care accesul, logistica și timpul sunt la fel de importante ca imaginea finală și a lucrat cu echipe internaționale pentru povești care trebuie să funcționeze dincolo de granițe.
Dialogul a pornit de la prezența ei și a echipei sale la Campionatul Mondial din această vară, unde a filmat clipuri de prezentare ale jucătorilor și a realizat producții pentru FIFA.
Discuția s-a extins spre personajele din sportul românesc ale căror povești ar merita spuse la nivel global, cum sunt văzuți românii în străinătate și modelul de fotbal belgian, care a dat roade în timp și servește drept un exemplu de „așa da”, din care am avea multe de învățat.
Într-o industrie în care spectatorul vede, de cele mai multe ori, doar rezultatul final, am vrut să aflăm ce se întâmplă în spatele camerei și ce înseamnă să regizezi oameni și povești într-o lume tot mai automatizată, comercială și obsedată de audiență.
De la Kiwi Shoe Shine la Mondiale și Olimpiade
Ați realizat creații foarte diferite, de la sport și cinema la știință, tehnologie și povești cu miză socială. Cum a fost primul contact cu zona de sport?
Eu am compania de producție în Belgia, lucrez la documentare sau în advertising. Și prima intrare, primul proiect sportiv, a fost o reclamă pentru Kiwi Shoe Shine. Era un brand sud-african, iar la vremea respectivă, în 2016, antrenorul secund al clubului de fotbal Sint-Truiden, din Belgia, era Benni McCarthy, care era imaginea Kiwi. Și am făcut o reclamă cu el.
Asta e o poveste amuzantă în sine, pentru că atunci clubul era deținut de un fermier local, din zona Sint-Truiden, care-și făcuse averea în domeniul agricol. Cumpărase clubul, fiind din zonă. Ei erau eternul loc 10, nici nu creșteau, nici nu scădeau. La un moment dat, când să filmăm vitrina cu trofee, era vorba doar de o masă cu niște diplome. Acum, băieții sunt în cupele europene. Ce înseamnă să ai o viziune pe termen lung în ceea ce privește un club sportiv sau orice pe lumea asta!
Proprietarul construise un hub unde avea magazine, cafenele, restaurante, blocuri de apartamente, toată partea de facilități sportive, sală de sport, cabinet medical. În cadrul clubului, în spațiu acela. Ideea era ca jucătorii - erau foarte mulți tineri pentru că aveau și școală de fotbal - să stea în club, să nu iasă în alte zone, ca să n-aibă tentații.
Omul și-a dezvoltat clubul și ulterior l-a vândut unui concern japonez, care era tot pe aceeași filozofie de self sustaining.
Ca să revenim la întrebare, am preluat acest proiect și după aceea am început să lucrez mai mult pe sport, pentru că reclama a ieșit foarte frumos. Au venit alte proiecte, tot în zona sportivă. Suntem în țara ciclismului, am lucrat cu Global Cycling Network, am făcut multe documentare cu ei de-a lungul anilor. Apoi, motorsport, am lucrat la Drive to Survive pe partea de producție și după aceea am făcut documentarul regizat de mine, Race to Le Mans, despre rivalitatea dintre echipele Jota și United, în sezonul 2021-2022.
Mai făcusem și alte documentare, tot pe partea de producție, în motorsport, Grand Prix Driver, care a fost pe Amazon, despre primul sezon în Formula 1 al lui Stoffel Vandoorne, pilotul belgian. De aici s-au legat, după aceea a venit și partea de fotbal, cupe europene, în perioada pandemiei, 2020-2021. După au fost Euro, Mondialul din Qatar și mai departe.
Ce înseamnă mai exact producția la turneele finale?
În general, urmăream o singură echipă. În afară de acest Mondial, din 2026, am fost cu echipa Belgiei de obicei. Am avut și Belgia, și Olanda la Euro 2021, a fost un pic mai diversificat. Planul era să urmărim echipele din BeNeLux, adică Belgia și Olanda, că Luxemburg nu se calificase. La vremea respectivă, Tony Moris era goalkeeper-ul Luxemburgului, juca la Unión Saint Gilloise. A fost fix anul în care Unión a trecut din Divizia 2 în Divizia 1, primul lor an. Am făcut o paralelă între Belgia și Olanda, care erau la Euro, și Luxemburgul lui Moris, ei nu erau, dar le transmiteau mesaje, era un ping-pong. Foarte drăguț a fost.
E o muncă de energie și de producție. Planific toată partea logistică, gândesc subiectele, gândesc abordarea. Am o echipă cu mine, un cameraman, două camere. Facem un mini-montaj în fiecare zi. Interviuri, tot ce ține de prezentarea echipelor. Și la Olimpiadă, tot așa. Doar că focusul la Olimpiadă a fost pe baschet, acolo am avut toate echipele, inclusiv Redeem Team.
La baschet chiar a fost un moment amuzant. Îi puneam să-și facă mișcările pentru video-urile de prezentare și îl aveam pe unul dintre ei în fața camerei. Eu vorbeam cu ei, îl dirijam. Restul erau în spatele meu, filmam pe un teren de antrenament pe care îl transformasem în studio, cu lumini, tot. Și fix în spatele meu era panoul de baschet. Le pusesem muzică, fiecare echipă avea playlist-ul ei, iar la sârbi erau numai balcanice de-ale noastre. Mai era și târziu, era vreo nouă seara. Tot aruncau la coș, iar Jokic a aruncat de undeva din spate de tot, un fel de Hail Mary pass. Nu nimerește, iar din panou - rebound fix la mine în cameră. Și le-am zis „Vă rog eu mai frumos, mai încet!”. O dată, de două ori. Tot dădeau și mă întorc o dată la ei, „Haide, bre!”. Și ei se uitau: „Vorbești sârbă?”. „Nu, eu sunt din România, sunt vecinul”. „Aaa, balkan!”. Totul s-a schimbat. Și zic „Dați și voi mai acana cu mingea, duceți-vă la panoul celălalt, deranjați-i pe fotografi!”.
Cum funcționează colaborarea cu FIFA, UEFA, federațiile. Vă așezați la masă, gândiți strategia împreună sau transmit ei ce doresc de la produsul final?
Federațiile au mai preluat din producție, dar au de obicei campaniile lor de social media, oamenii lor. Pentru tot ce ține de prezentări, partea mai vizibilă, care nu e doar social media, partea care intră și pe TV, streaming și așa mai departe, acolo le iau pe ale noastre. Lucrăm și cu UEFA, fiecare vine cu ceva, au și ei niște lucruri de urmărit.
E un dialog, de multe ori e un dialog. La unele ne trimit niște întrebări pe care le vor ei, musai, dar de fiecare dată brodăm în plus, le descoperim noi, mergem mai departe. Câteodată totul e ok, câteodată sunt mai puțin fericiți cu direcția în care mergem noi.
Mă gândesc că ei urmăresc și alte lucruri pe care vor să le scoată în evidență.
Sau să nu le scoată... mai ales!
Cât de mult diferă zona sportivă de alte zone în care activați, cum e procesul creativ și cât de diversificată e munca de documentare?
Depinde de proiect la proiect, zona sportivă nu e un singur bloc. Fiecare proiect are o particularitate. Evident, în condiții de turnee finale, lucrurile sunt mult mai încadrate, ai mult mai puțin timp să stai să dezvolți un subiect, trebuie să meargă repede. Ai niște constrângeri tehnice, de security check, ai timp limitat, pentru că după urmează alte evenimente, ai o conferință de presă, un interviu, un antrenament, sunt lucrurile mult mai clar stabilite. Sunt alte proiecte, cum a fost seria de documentare Premier League Stories, în care ai mult mai multă libertate să stai, să explorezi, să cunoști personajul principal, să dezvolți subiectul cu el, să creezi… E mult mai cinematografic, pentru că ajungi să-l cunoști, să dezvolți o relație, ți se dezvăluie mult mai ușor.
Alt exemplu, acum lucrez pentru Bloomberg, serialul „Bloomberg Leaders”. Suntem în sezonul doi și facem spotlight pe câte un lider internațional din zona de business, politică, tehnică, inovație. Pentru fiecare știi de la început care e look-ul serialului. Le gândim împreună cu directorul meu de imagine, cum vrem să arate. Și apoi totul e aplicat pe acea personalitate, pe ce face, pe locul în care filmezi. Acum urmează să filmăm în Bruxelles, într-o sală foarte frumoasă, secolul XIX, cu candelabre, cu basorelief. Pentru același serial, anul trecut, am filmat la Nisa cu Ray Dalio, care, împreună cu James Cameron, are un vapor de research. Circulă pe mare și face cercetări în domeniul maritim, despre sănătatea oceanelor, descoperă diverse. E vorba de celebrul submersibil al lui James Cameron. Acolo am filmat pe barcă. Deci, cu totul alt setting, mult mai improvizat, mult mai limitat, nu ai spațiu, trebuie să te adaptezi.
Ideea documentarului despre Mihai Neșu a pornit de la Dries Mertens
Aveți în plan proiecte sportive în România sau cu români?
Am avut când ne ocupam de cupele europene, a fost un an în care a jucat CFR Cluj cu Young Boys Berna și am făcut un feature despre CFR pentru UEFA. Și bineînțeles la Euro 2021, când au fost meciuri la București. Am mai avut și finala Europa League, care s-a jucat la București, în 2012, Atletico Madrid și Athletic Bilbao. Filmam cu Peter Schmeichel și a fost foarte amuzant, pentru că și-a uitat acreditarea la hotel, pe noi ne lăsau să intre și pe el nu. Și ziceam „Uite, de-asta suntem aici, pentru el, degeaba mă lăsați pe mine să intru”. A trebuit până la urmă să mergem la hotel să ia acreditarea, am făcut o cursă prin București.
Aș vrea să mai am câteva părți de documentar în stilul Premier League Stories, cu personalități din sportul românesc. Lucrez de ceva timp la ele și chiar îmi doresc să ajungem să le lansăm. Sunt coproducții, chiar documentare de cinema, ca să spun așa. Unul dintre ele e despre Mihai Neșu și eforturile pe care le face. Ideea a pornit de la prietenia lui cu Dries Mertens. Discuția a început în Qatar, când vorbeam cu Dries despre Mihai, că e incredibil ce face acolo și merită spusă această poveste. Și ăsta e chiar unul din cele mai dragi proiecte pe care le am în plan acum. E în pregătire. Avem scenariul, am discutat, toată partea de research e făcută, avem câțiva parteneri interesați și trebuie să ne punem la treabă.
Am discutat și cu Mihai să-i spunem povestea, să mergem în detaliu, la ce e în spate. Și cred că are potențial să iasă ceva minunat. Pentru că e de fapt mult dincolo de sport. E o poveste socială și e un om minunat. Asta e o surpriză pe care o am, când ajungi să vezi dincolo de ce prezintă omul la televizor, ce se vede în presă… Foarte mulți sunt oameni extraordinar de complecși, care au ce spune și dincolo de celebrul „Am făcut o figură frumoasă”.
Sunt și alte exemple de personaje din sport pe care le-ați cunoscut și ați realizat că sunt mult mai complexe?
Thomas Meunier e un alt exemplu în direcția asta. E un băiat care a făcut Liceul de Arte în Sainte-Ode, de acolo vine. E un sătuc din sud-estul Belgiei, spre Luxemburg. Și în fiecare vară făceau un fel de tabere de creație, iar doi ani la rând au venit în România, cu liceul. O dată a fost în zona Transilvaniei, să studieze bisericile săsești din lemn, a ajuns și la Brukenthal, în Sibiu. Asta era extraordinar, impresionant și încă ținea minte, spunea „Chiar aș vrea să mai vin să fac un tur cu familia, să luăm un campervan și să ne plimbăm”. Altă dată a fost în zona Munteniei, pentru arhitectura brâncovenească.
E un om extraordinar. E chiar pasionat de artă, de arhitectură… Și e un om foarte principial. Eu tot timpul râd și îi spun „Tu când o să termini cariera de fotbalist, îți prevăd o carieră de jurnalist, de analist”. Are talent, vorbește bine, are principii pe care le susține, de multe ori intrând în conflict, n-are nicio problemă cu asta. Spune ce are pe suflet. Și eu sunt la fel din punctul ăsta de vedere.
De exemplu, la Euro 2021 a fost momentul cu Ungaria și Germania, cu steagul LGBT. Și la conferința de presă, Thomas Meunier a venit și-a luat banderola LGBT. Un jurnalist flamand l-a întrebat „Dar de ce?”. Atât a trebuit. Și a început omul nostru… când își susține ideile și principiile, nu-l mai oprește nimeni. Și a început să explice: „Dar de ce nu? Nu înțeleg toată aversiunea asta. De ce e un subiect controversat? Vorbim, până la urmă, despre oameni care se iubesc. Dragoste, nu? Despre asta e tot, nu? Asta e esența vieții”.
Și a dezvoltat în multe direcții. Eu, care filmam, am luat bucata și am folosit-o foarte mult, bineînțeles. Rezultatul e că amândoi am fost puși la colț de UEFA. După aceea, în Qatar, Thomas mi-a zis: „Știi că mie mi-au dat ban de la conferința de presă după faza aia?”.
Anul ăsta i-a ieșit cu Iran, tot în conferință de presă. „Inadmisibil, vorbim de sport. Cum adică să... Ori lăsăm politicul să intervină în sport, ori nu. Ce facem aici?”. Dacă îi pui un microfon în față, sigur că o să spună ceva foarte adevărat, de fapt. E un om care are curajul să spună și e nevoie de astfel de oameni.
Ați mai întâlnit oameni de genul acesta, care să se exprime liber, direct, fără să țină cont de cum ar fi priviți, să se cenzureze poate?
El e unic. Dar sunt convinsă că mai sunt în ideea asta. Romelu Lukaku e un alt exemplu, tot așa, un om foarte deștept, foarte cultivat și argumentat. Tot timpul își argumentează foarte bine gândurile. Și mai sunt în alte sporturi. Nikola Jokic, în baschet. Sunt oameni care au curajul să spună. Dar nu foarte mulți, îi numărăm pe degete. Din generațiile mai vechi sunt mult mai mulți. Ne gândim la alde Zlatan. N-are filtru. Are niște idei foarte juste. Mi-a plăcut o discuție, am rămas foarte impresionată de cum și-a crescut copiii. Povestea că atunci când s-au mutat la LA, ai lui erau singurii copii din clasă care veneau cu bicicleta la școală, el refuza cu obstinație să-și trimită șoferul să-i ducă.
Toți ceilalții erau duși ca în serialul Beverly Hills. Și el le-a zis „Iei bicicleta, te duci. Ce? E șoferul tău? Nu, e șoferul meu. Ți-am luat bicicletă, te duci și o folosești”. Foarte bună idee, mi-a plăcut. Jucăm fotbal, facem filme, nu suntem Dumnezeu pe pământ niciunii. Și cu atât mai puțin nu e cazul să ne creștem copiii crezând că sunt Dumnezeu pe pământ.
Și a mai fost tot așa o fază minunată, trebuia să-și ia mobilă pentru casă și a zis că nevasta lui voia nu știu ce mobilă, dar el a spus „Lăsați, mergem la Ikea, ne luăm de la Ikea”. Agentul lui a zis „Bine, dar oamenii bogați își iau din asta”. „Da, dar oamenii deștepți se duc la Ikea. E casă închiriată, stau un an doi, nu-mi dau tot salariul pe mobilă, nu o car cu mine în Suedia. Ce fac cu ea după aia?”.
Romelu, spre exemplu, a avut un articol acum niște ani în The Athletic, foarte, foarte bun, despre discriminare. Ce înseamnă să fii de culoare, ce înseamnă să fii minoritate, să ai originile congoleze - chiar fostă colonie belgiană. Foarte bun a fost. Și mi s-a părut o experiență de viață care se vede și în modul lui de a fi. E un om foarte argumentat, vorbește bine.
Mai e și Marcus Thuram. Pentru că și Lilian era la fel. Pe Lilian Thuram l-am cunoscut la o conferință la Université Libre de Bruxelles, unde a fost invitat ca speaker acum mulți ani, cred că în 2009. Era speaker pe zona asta - ce înseamnă să-ți construiești o carieră fiind parte dintr-o minoritate.
Foarte interesant a fost și mi-a plăcut enorm de mult de el, de cum a vorbit și ce experiență de viață are. Deci, nu mă miră că Marcus e așa, pentru că așa e și Lilian.
E greu să nu fii conștient, pentru că, orice am zice, există o zonă de rasism, n-ai cum să te ascunzi. Te uiți toate reacțiile din presă față de echipa Franței, că sunt majoritatea jucătorilor din fostele colonii. „Nu sunt francezi”, celebrele replici. Mă scuzați, sunt foarte francezi!
În cadrul producției unui documentar sau a unui interviu, poate fi separat sportivul de viziunile lui? Cum poate fi gestionată situație de genul acesta?
Aici e vorba de people skills, ca regizor sau ca jurnalist. Trebuie să ai people skills. Câteodată trebuie să te concentrezi pe mesajul pe care vrei să-l dai. Dacă mesajul e sportiv, ăsta e. Într-adevăr, în cadrul unui turneu final, al unei competiții sau al unui eveniment sportiv, scopul e să vorbim despre sport, în primul rând.
Cunosc exemple, chiar din naționala Olandei, unde persoana respectivă este anti-știință, anti-vax, anti... Și, chiar vorbeam cu colegii de-ai lui, că își condamnă copiii, pentru că sunt homeschooled, dar le spune numai tâmpenii.
Sunt cazuri în care nu suntem de acord și-mi pare rău pentru copiii lui Wout Weghorst, spre exemplu, dar mesajul e ăsta care e.
Dacă încearcă să-și introducă gândirea în discuție și să devieze subiectul, atunci oprim frumos, discutăm, revenim la subiect și ne vedem de treabă. Pentru că scopul nu e nici să-l pun într-o lumină proastă, dar nici să promovez ceva cu care nu aș fi de acord.
Se taie la montaj?
Oprim camera, pur și simplu, și continuăm discuția. Spune ce ai de spus, eu spun ce am de spus, hai să ne despărțim prieteni.
„Nu mă pune pe mine să cauționez genul ăsta de abordări”
Personal, vi s-a întâmplat să admirați o personalitate și să aflați că vederile ei despre viață contravin principiilor dumneavoastră, să o priviți altfel, chiar și de la distanță, nu neapărat într-o interacțiune profesională?
Sunt exemple, știi vorba aia, never meet your idols, dar nu mă concentrez pe asta. Sunt oameni cărora le apreciez munca în continuare. Uite, Milos Forman, un exemplu. Nu pot să neg calitatea lui regizor, talentul pe care îl are. Lars von Trier, când s-a apucat la Cannes… Nu pot să le neg valoarea, talentul, capacitatea și filmele pe care le-au făcut, care sunt minunate. E o extracție de persoană, pentru că e imposibil să nu lași la un moment dat să te impacteze anumite viziuni și să impacteze modul în care te uiți la opera omului după aceea, dar, tocmai, trebuie să rămâi cu ideile despre ce e bun. Străbunica mea avea o vorbă, „Oamenii au și umbră și lumină. Încearcă să intri în contact cu ei pe partea de lumină și să nu te lași umbrită de partea de întuneric”.
Novak Djokovic, de exemplu, e un sportiv uriaș, dar anumite viziuni ale lui au stârnit controverse.
Da, un foarte bun exemplu. Am jucat și joc tenis. I-am admirat talentul și este într-adevăr o plăcere să-l vezi jucând. Pe de altă parte... Da. N-avem ce să facem.
Recent a fost în prim-plan Marcos Llorente, de la naționala Spaniei, care e foarte vocal în legătură cu chemtrails, lumina roșie, cremele UV…
Nu pot să promovez bucata asta. Există social media, spune ce ai de spus pe live-urile tale, orice vrei, dar nu mă pune pe mine să cauționez genul ăsta de abordări. Uneori sunt exploatați în interviuri doar pentru audiență, iar asta este boala secolului nostru. Și asta mi se pare că deturnează tot, în toate domeniile. De la sport, la cultură, artă, film, politic, social, tot ce vrei. Click, click, click. Tot. Să facem audiență, să vină sponsorul. Nu știu ce putem să facem ca societate, ca omenire, să scăpăm de problema asta, e o problemă peste tot.
Simțiți că audiența vă afectează munca sau felul în care abordați anumite subiecte? Aveți vreodată în minte ce cifre ar produce materialul respectiv, vă surprindeți încercând să mergeți într-o zonă mai marketabilă?
Nu. Nu mi-am pus niciodată problema asta. Uite, un exemplu. Unul din documentarele despre ciclism, Train Like a Belgian, a avut un succes enorm și a fost prima dată când mi s-a comandat un sequel la ceva ce am făcut. Și n-am pornit în gând cu vreo idee, deloc. Am vrut să spun ce am avut să spun. Dacă lumea a achiesat, s-a uitat și a fost impresionată, cu atât mai bine. Dacă nu, n-am ce să fac. Să te lași ghidată, parazitată de genul ăsta de gânduri, deja nu mai vorbim de un act artistic, vorbim de altceva. Nu, nu pot și nici nu vreau să-mi pun problemele astea. Știu că există, dar nu.
Ajută și faptul că aveți propria companie și puteți să luați deciziile după principiile dumneavoastră?
Posibil. Îmi imaginez că lucrurile ar fi altfel dacă n-aș avea eu drept de semnătură la final. Dacă sunt decizii pe care ți le asumi, îți asumi și consecințele. Nici nu mi-am pus problema. Poate și din școala pe care am făcut-o, că totuși suntem învățați că suntem artiști. Fac parte dintr-o generație mai de modă veche a regiei. Poate aici e limitarea mea. Eu știu cinema, am filmat film la viața mea, știu să montez cu mașinile alea de montaj de pe vremea „Pădurii spânzuraților”. Nu cred că pot să mă adaptez așa ușor. Și apropo inclusiv de proiecte de viitor, am avut o discuție cu un potențial coproducător pentru proiectul cu Mihai Neșu, care mi-a adus o perspectivă la care nu mă gândisem, și anume faptul că un film despre o persoană cu un handicap fizic poate fi perceput mai complicat sau poate crea un sentiment de respingere, în primă fază. Pentru că generația TikTok și oamenii în general au tendința de a respinge ceea ce e diferit. Și mai ales ceva ce le pune o oglindă, îi face să se simtă inconfortabil. Și într-o lume în care totul e din ce în ce mai concentrat pe perfecțiune, realitatea corpului uman nu mai e atât de ușor percepută sau acceptată.
Pare că vine dintr-o formă de discriminare și dintr-o lipsă de informare.
Da, persoana respectivă îmi dădea și exemplul unui alt documentar pe care l-a făcut despre o trupă de dans formată din persoane cu dizabilități fizice, la care a durat foarte mult să-și găsească un distribuitor, tocmai pentru că oamenii erau speriați de ce reacție poate să aibă publicul. Suntem pradă propriilor idei preconcepute, ca oameni. Iar în zilele noastre, mi se pare că așa funcționăm, totul încurajează preconcepțiile.
Apropo de preconcepții, ați întâmpinat vreodată probleme ca femeie, mai ales în zona sportivă?
Nu doar în zona sportivă. Ca femeie-regizor am trecut prin toate. Și în zona sportivă simt, dar nu e mai rău, nu e o diferență față de alte domenii - politic, de exemplu. Face parte din meserie. Și din fericire mi se pare că, pe zona de film, încep totuși, mai ales în Europa, să existe generații de noi de femei care termină regia, care lucrează în domeniu, mult mai multe decât erau acum 20-30 de ani. Deci vezi o direcție totuși. La fel ca în sport. Gândește-te cât de mult a crescut fotbalul feminin în ultima vreme. Există speranță.
Diferența e în continuare majoră. Vorbeam cu o jucătoare belgiană, Tessa Wullaert, care era foarte felicită că s-a transferat la Como. Mă gândeam, cât crezi că este salariul ei, este totuși starul Belgiei?
De ordinul zecilor de mii de euro?
Aha.
Despre asta povestea și Alisha Lehmann, când era într-o relație cu Douglas Luiz, care juca tot la Juve, ea lua câteva zeci de mii de euro anual la același club, el lua milioane de euro anual.
Cum vă purtați în genul acesta de moment, când vă întâlniți cu o remarcă sau o atitudine discriminatoare?
Mă enervez! E imposibil să nu te enervezi. Dar încerc să nu las să vadă că m-am enervat și să-mi văd de treabă. Pentru că sunt pe principiul „Dacă îmi fac meseria cum trebuie, la final de zi se va vedea”. Și asta contează. Gândurile fiecăruia sunt personale. Nu pot să le schimb. Am depășit vârsta la care mai cred că pot să schimb planeta. Pot să schimb câteva persoane sau să arăt anumite chestii. Să demonstrez că n-au avut dreptate. Nu trebuie să-mi spună mie. La final, lucrul bine făcut se vede. Invariabil, indiferent de domeniu. Altă soluție nu e. Mă enervez, dar pe de altă parte mă enervez pe nervii mei. Mai e și asta.
„Nu suport mitocănia, oricare ar fi”
A trebuit să renunțați la vreun proiect din cauza asta?
Nu din cauza asta, nu. Am avut momente, pe zona de producție și de gândire, să nu mai vreau să mai lucrez cu o anumită companie sau cu un anumit client, pentru că nu mi-a plăcut cum mi-a tratat colegii, echipele sau cum m-a tratat pe mine. Nu suport mitocănia, oricare ar fi. Că e îndreptată către mine, către directorul de imagine, asistenții de producție. În momentul în care văd pe cineva că tratează asistenții de producție într-un mod urât, nu-mi place.
S-a întâmplat, de exemplu, să li se spună asistenților de producție să stea cu mașinile cât noi mâncăm la prânz. Să își ia de mâncare în mașină și să mănânce acolo. Și eram chiar regizorul și m-a deranjat. Am luat frumos și eu mâncarea și m-am dus cu ei. A fost de ajuns. A doua oară nu s-a mai întâmplat, s-a rezolvat simplu. Asta mă deranjează mai degrabă, decât când are cineva anumite idei față de femei.
Dacă ați putea realiza o producție la un eveniment sportiv din trecut sau din viitor, care ar fi?
Mi-ar plăcea foarte mult să fac orice legat de Tour de France. Ca nivel logistic și tot ce vrei, ca pregătire, este probabil cel mai complicat și mai complex eveniment sportiv. Dincolo de Mondialul de fotbal, de orice. Gândește-te că oamenii ăia în fiecare zi montează și demontează, mută mai departe la următoarea etapă, ca și cum ai muta Mondialul în fiecare zi. Incredibil! Deci asta e wow! Tour de France ar fi, da! Tot ce e în jur, pentru că e un întreg aparat. În fiecare zi să muți totul în niște sate până la urmă, în creierii munților…
Vi s-a întâmplat vreodată să descoperiți o poveste la unul dintre documentare, interviuri și să o lăsați să treacă, pentru că era ceva profund privat?
Da. Mi s-a întâmplat. Cel mai recent exemplu, chiar acum la Mondial, când Cody Gakpo și soția au pierdut copilul. N-am putut să intru în acel subiect deloc. Mi s-a părut că prin ce trec oamenii ăia este o dramă atât de mare.. Mai ales soția, mai e și chestia asta, sunt femeie, n-am copii, dar îmi pot imagina, mă pot pune în pielea ei. Și nu cred că e ceva mai greu pe lumea asta decât să trebuiască să zbori acasă cu sicriul copilului tău de-abia născut în avion. Și acum mi se face pielea de găină Nici nu s-a pus problema să intru în intimitatea lui. Am zis „Orice aș spune, nimic nu poate să compenseze prin ce trece”. El e și un om foarte credincios. I-am zis „Tot ce pot să fac e să mă rog pentru tine și pentru familia ta”. Atât. Astea sunt genul de chestii unde nu pot intra și nici nu aș vrea să mi se ceară să intru. Aș refuza instant. M-a dat peste cap groaznic momentul ăla, pentru că e atât de random totul, știi? Dacă un om care e pâinea lui Dumnezeu, un om bun, un om credincios, care nu a făcut rău nimănui, trece prin așa ceva…
Care e cea mai dificilă provocare logistică pe care ați avut-o într-o producție, o provocare majoră?
A trebuit să dăm zăpada jos de pe un munte din Maramureș, pentru un serial australian, Every Family Has A Secret. E un spin-off după o variantă americană, unde ai diverse VIP-uri care-și caută rădăcinile și descoperă diverse chestii. Aveam o doamnă cu o galerie de artă în Melbourne, al cărei tată era din Maramureș, de origine maghiaro-română. Omul ăla era the ultimate bad guy. Fusese hortist, nazist și comunist. Era Darth Vader, The Emperor. Și printre nenorocirile pe care le făcuse, fusese Obersturmführer, luase toți evreii din satul respectiv și îi trimisese să moară în munți, într-o iarnă în care oamenii au înghețat, au supraviețuit doi copii, care au reușit să scape. Sătenii ridicaseră o troiță în locul în care fuseseră trimiși să moară, iar noi ne-am dus la troița respectivă. Problema era că era zăpadă și nu se putea ajunge. Și atunci trebuia să dăm zăpada jos de pe munte. Am trimis niște mașini care ne-au făcut potecă. Se întâmpla undeva prin aprilie. E top of the tops, încă n-am depășit-o.
Dintre sportivi românii foști și actuali, admirați vreunul în mod special, v-a impresionat cariera lui sau ca persoană?
Mulți! Odată ce ajungi la un anumit nivel în sport, e clar că ai trecut prin niște provocări și trebuie să ai o anumită rigoare de viață. Or asta e impresionantă prin însăși definiția ei. E greu să nu te impresioneze un om care a ajuns pe culmea culmilor. Mi-a plăcut tot timpul Ivan Patzaichin, spre exemplu. Miodrag Belodedici, iarăși, jos pălăria! De Mihai Neșu nu mai spun. Poți să-l pui cap de listă pe Mihai!
Cu ei ați interacționat profesional în vreun moment?
Cu Ivan Patzaichin n-am apucat și regret, recunosc că mi-aș fi dorit. Cu ceilalți doi, da. Tocmai de-asta. Admir și oamenii din spate, mereu. Îmi permit să mă duc și mai departe de granițele României. Am o admirație profundă pentru Luc Nilis, cu care am filmat un episod din PL Stories și m-a impresionat. S-a legat și o prietenie. El e antrenorul atacanților de la Patro Eisden, în liga a doua din Belgia. Prin câte a trecut omul ăsta… Ronaldo îl numește cel mai mare atacant cu care a jucat vreodată. Au jucat la Eindhoven amândoi. Carieră de succes,un talent pur. Și se transferă în Premier League, la Aston Villa, joacă 3-4 meciuri și are o accidentare, fractură deschisă la picior. Pe scurt, era să-i taie piciorul. Și doar voia Bunuțului și a unui medic minunat din Belgia l-au făcut să-și recapete piciorul. Bine, n-a mai jucat, acolo s-a încheiat cariera lui, dar omul merge și încă mai poate să dea un șut, face totuși sport, la nivel de întreținere. Era tânăr, să ți se oprească tot visul brusc... Pentru el a fost un șoc enorm și a căzut în patima pariurilor. Și-a pierdut aproape toată averea la pariuri și băiatul lui cel mare, are un băiat și-o fată, a luat-o pe urma lui. La vremea respectivă, chestia cu pariurile nu era considerată o adicție. Centrele de dezintoxicare nu știau cum să gestioneze. Exista un singur centru, în Africa de Sud, care făcea terapie contra pariurilor sportive. A ajuns acolo și asta l-a salvat.
Și de atunci vorbește foarte deschis despre tot, despre efort, ce înseamnă și ce plagă sunt pariurile sportive. Știu că și în România sunt peste tot. Eu am văzut live oameni pe care-i cunosc care au căzut, și-au pierdut sensul vieții. Îți iau mințile chestiile astea. Luc Nilis e un om pe care îl admir, știe ce înseamnă, știe prin tot ce a trecut. Acum și-au revenit și el, și băiatul. Băiatul e speaker împotriva pariurilor, face terapie cu oameni afectați, s-a specializat pe zona asta.
„E nesustenabil. Ne jucăm de-a liga”
Legat de asta, ați fost contactată vreodată din zona de pariuri sau ați lucra pentru o companie de jocuri de noroc?
Nu, nu. În Belgia a existat o lege acum vreun an, doi, care a interzis reclamele la pariuri în timpul meciurilor, pe tricouri, peste tot. Majoritatea echipelor sunt deținute de diverse fonduri de investiții. Bănuiesc că ăsta este viitorul finanțării sportului. Asta mi se pare o mare problemă acum, în România. În București mai e cum mai e cu locațiile de pariuri. Dar dacă te duci în sate, pare că sunt condamnați.
În fotbalul din România oricum sunt niște discrepanțe… mă uitam apropo de salarii, în Liga 2 din Belgia e de 2.000-2.500 de euro lunar la un club ok, gen Lokeren. Cunosc o persoană care s-a transferat din Liga 2 belgiană în Liga 3 românească, și-a dublat salariul, are 5.000 de euro la Clinceni. Băi! Come on! E nesustenabil. Ne jucăm de-a liga.
Ați lucrat la Mondial, cum vi se pare reacția UEFA la planul FIFA?
Sunt atât de fericită cu reacția UEFA! Așa mi-a plăcut! Am văzut că a semnat și România împotrivă. Chiar m-aș bucura să se retragă. Lasă să-și organizeze ei frumos Campionatul Mondial cu Eritrea și Vietnam, minunat, și noi să ne vedem de Europa, care, până una alta, e cea mai valoroasă competiție. Infantino prea a întins coarda.
E și faza cu cartonașul roșu al lui Balogun… Ai văzut și cu scrisoarea, trimite Federația Belgiană scrisoarea, unde spune „Asta-i legea, vrem să vedem motivația”. Și răspunsul FIFA este „Considerăm scrisoarea de cerere a motivației ca apel și vă respingem apelul pentru că nu aveați motivația”. Nici să nu ne mai ascundem?! Ajungi să-l regreți pe Sepp Blatter sau pe Joao Havelange…
Există o scenă pe care ați ratat-o în timpul unei filmări și încă vă urmărește, v-a rămas în minte?
Penalty-uri. Cum poți să filmezi un penalty cu o cameră, dacă nu ești implicat în transmisiunea TV? Nu am găsit încă o soluție. Recunosc că este, în continuare, cel mai dificil lucru pe care pot să-l filmez în sport. Un penalty.
Este vreo poveste importantă din sport care credeți că încă nu a fost spusă dintr-un anumit unghi la care vă gândiți și pe care v-ar plăcea să o produceți?
Răspunsul este evident, povestea lui Mihai Neșu. Și mai sunt multe. Spre exemplu, eu mi-aș dori foarte mult să fac un documentar despre Steaua ‘86, despre Sevilla. Înțeleg că este o mare problemă cu palmaresul. Pentru mine Steaua e Steaua. Eu îi zic „Echipa Scrabble” (n.r. lui FCSB). Cu literele care mi-au rămas de la Scrabble am numit o echipă. Am tot încercat, dar de fiecare dată mă loveam de problema asta. Că e Steaua, dar e de fapt „Scrabble”, dar e Steaua, dar e FCSB, dar nu știm exact cum e. Și ar fi greu. Nici nu știu care e situația în momentul de față. De fiecare dată mă loveam de asta. A trecut și momentul ăsta, s-au făcut 40 de ani, totuși, și nimic. Bănuiesc că din aceleași motive, toată lumea are probleme cu această confuzie. Mi-aș dori foarte mult să redau această poveste și cred că trebuie spusă. Tocmai pentru că au trecut atâția ani. Până la urmă, celebra Generație de aur își are rădăcinile acolo, în momentul ‘86.
Sunteți fan Steaua, mergeți la meciuri?
Am fost la sfertul UEFAntastic, cel cu Steaua gazdă. A fost superb! Mă duceam și când eram mică, la Sportul Studențesc. Bunicul meu e fan Rapid, unchiul fan Sportul, iar eu, născută în ‘86, nu puteam să fiu decât cu Steaua. Și, culmea-culmilor!, am făcut atletism și înot de performanță la Dinamo. Stăteam destul de aproape. Știau toți că eu țin cu Steaua și, de fiecare dată, trebuia să fac ture în plus, mai ales dacă o bătea Steaua pe Dinamo, atunci era jale. Știam că o să mor a doua zi, dar asta e.
Îmi plăcea mult Belodedici, un lord. De Mihai Neșu mi-a plăcut și când juca. Foarte mult. Pentru că mi se părea că avea ceva din Belo, modul de a se mișca pe teren, era foarte „dansant”. Totul era o poezie în mișcare. La Lăcătuș trecea buldozerul, tancul, stilul bulldog. Ei doi erau eleganți.
Urmăriți meciurile în continuare?
Nu prea am unde. Dar sunt curioasă, spre exemplu, să văd ce-o să facă Olaru la Union. Stanciu și Chipciu au fost mare jale. Stanciu este considerat cea mai mare țeapă din istoria fotbalului belgian. A fost și cel mai scump transfer la vremea respectivă. Nu știu ce le-o fi făcut să-l transfere, i-a îmbătat! Sunt tare curioasă să văd ce o să facă Olaru.
Cum a revoluționat doctrina Sablon fotbalul
Dar cum sunt văzuți sportivii români în Belgia?
Nu prea sunt văzuți, că nu prea sunt... S-au dus vremurile. Uite, de exemplu la Anderlecht, îl ai în continuare pe Alin Stoica în poze, există, lumea și-aduce aminte cu plăcere de el. Poate și de-asta au fost făcute transferurile lui Stanciu și Chipciu, pe un fel de de nostalgie, au zis „Hai că poate repetăm povestea”. Dar n-a fost să fie. Și la un club din Challenger Pro League au fost români și nu a ieșit bine deloc, alt dramă.
Acesta este de fapt impactul dur pe care-l au în general fotbaliștii români când pleacă afară și realizează că nu sunt pregătiți din aproape niciun punct de vedere pentru experiența respectivă…
Îmi pun și eu întrebări, ca să revenim la ce spuneam la început despre filozofia patronului de la Sint-Truiden. Când văd ce se întâmplă aici, cum gândesc românii care ajung în Belgia, n-au nicio viziune, n-au rigoarea sportivă. Nu rezistă la vreme, e frig și plouă, nu există cultura cluburilor de noapte, nici a presei de scandal, lipsește cu desăvârșire, nu interesează pe nimeni ce mașină ți-ai luat sau ce pantofii ai. Vax! Arată-ne ce poți pe teren, nu cu ce ai venit încălțat! Până n-o să ajungem și aici, în România, să avem nivelul ăsta de profesionalism… că nu e Premier League Pro League-ul nostru. E o ligă europeană medie.
Și mai e o chestie. În 2000, a fost campionatul european în Belgia și Olanda. Belgia venea tot după o Generație de aur, cu Michel Preud'homme, Luc Nilis, Enzo Scifo, Philippe Albert, generația anilor ‘90 la ei, generație mare.. Și în 2000 și-au luat-o masiv, au ieșit din grupe, la ei acasă. Și s-a pus problema „Bun, ce facem? Că nu ne putem baza pe faptul că ni se nasc o dată pe secol niște Enzo Scifo, Michel Preud'homme. Cum facem?”. Și a venit un domn, Michel Sablon, îl cheamă, care a făcut doctrina Sablon. A fost un plan de bătaie, împreună cu statul, cu toate cluburile, federația, școli de fotbal, Ministerul Educației, Ministerul Sportului. S-au pus de acord că trebuie investit, în primul rând, în școli de fotbal, iar școlile de fotbal există ca să creeze fotbaliști, nu ca să câștige.
Scopul nu e să câștigi, ci să învețe omul respectiv să joace fotbal. Au făcut parteneriate cu Ministerul Educației, astfel încât copilul să aibă parte și de școală ca lumea, notele de la școală să influențeze prezența pe teren, iar copilul să fie constrâns să și învețe, să nu se bazeze pe faptul că dă goluri, câștigă. Nu, nu, nu! Nu ai luat 10 la matematică? Nu joci! Nu ești titular! Ups! Pui mâna și înveți! În plus, s-a uniformizat sistemul 5-3-2, care este sistemul clasic belgian, așa știu să joace și asta e ceea ce au învățat de mici. Și, bineînțeles, răbdare, că nu o să se întâmple peste noapte. Rezultatul e Eden Hazard, chit că el a fost școlit la Lille, vine tot din sistemul ăsta, și funcționează. Kevin de Bruyne, Thibaut Courtois, toți pe care-i avem acum, Vertonghen, Vermaelen. A fost o chestie la care toți s-au pus de acord, „Bun, așa trebuie să facem dacă vrem să avem succes. Dacă nu, ne băzăm pe când vrea Dumnezeu să se nască un talent”. Și mi se pare că asta lipsește cu desăvârșire în sportul românesc.
E vorba și de cercetarea academică, de Universitatea Liberă din Bruxelles, de Universitatea Catolică din Louvain, toate universitățile s-a pus la lucru. De aceea există think-tank-uri la care apelează întreaga lume în momentul de față în sport. Sunt belgiene și sunt create în urma acestei doctrine Sablon. La noi e vorba aia, „S-a născut talent și a murit speranță”. Fără un minim de educație, nu înțelegi ce indicații ți se dau, la ce scheme te uiți.
Nu o să mai ajungem la un nivel înalt. Și asta cu Generația de suflet… Sunt foarte drăguți, sunt minunați băieții. Dar e marketing. Tot așa, ne bazăm pe Andrei Rațiu, care vine dintr-o astfel de școală în care chiar a învățat despre ce e vorba, cu ce se mănâncă sportul ăsta, și pe încă unul, doi, vârfurile generației. Și rezultatul e că bați Ucraina, faci egal cu Slovacia, dar când joci cu Belgia sau cu Olanda se vede.
Și Generația de aur, cu Hagi, Popescu, Dorinel Munteanu, Belodedici, a venit în urma unei școli… Nu sunt nostalgică deloc, Doamne Ferește!, deloc. Dar nu pot să nu recunosc că exista un mod de a învăța sportul, iar oamenii ăștia nu au venit de nicăieri, nu i-a catapultat E.T. în România. Au crescut învățând fotbal. Când îl auzeai pe Emeric Ienei vorbind…
Știu că foarte multă lume îl înjură pe Roberto Martínez. Eu nu sunt de acord, mie chiar mi se pare că a reușit o mare performanță, locul 3 în 2018, medalia de bronz cu Belgia. Din păcate, la fel cum e România cu Italia, Belgia are o problemă cu Franța. Adică e o chestie psihologică. Ne blocăm. Cum și România se blochează cu Italia. E lege, literă de lege, știm. Mă uitam la el cum explică pe teren. Cât e de elocvent. Lăsând la o parte că e un gentleman și jumătate, un om cu prestanță, de modă veche. Sărută mâna tot timpul, vine mereu cu iPad-ul, îți explică, totul e schematizat, totul e foarte coerent și foarte logic. Dar trebuie să înțelegi ce-ți spune.
Ceva îmi spune, din păcate, că nici la Portugalia nu prea avea cine să asculte. Și singurul care asculta e un singur om care era mai mare ca mine la Mondialul ăsta. Și ăla, săracul, n-avea ce să facă. L-am apreciat mereu, dar are o limită și el.
Chiar, cum vă poziționați în dezbaterea Cristiano Ronaldo - Messi?
Ronaldo. Messi este genial, a avut talent enorm. Dar apreciez mai mult capacitatea de muncă a lui Cristiano Ronaldo și cum s-a autodepășit. Și nu-mi place fotbalul argentinian, sud-american în general, mi se pare de o violență, un antijoc... Știu că o să mă înjure mulți, dar... Mereu e așa. De fiecare dată. Iar acum că se retrage Messi, eu chiar sunt curioasă ce o să mai facă. Altceva decât să ne luăm la bătaie și să ne înjurăm mai știm?
În cartea, „The Power and the Glory: The History of the World Cup”, istoria lumii văzută prin prisma Mondialelor, din 4 în 4 ani, pe care o recomand, vezi că de când a început fotbalul pe lumea asta, sud-americanii sunt la fel, argentinienii la fel. E chiar o frază în urma finalei din ‘90, când pierd în fața Germaniei lui Klinsmann. „Între timp, Argentina, ca de obicei, a dat vina pe Dumnezeu, pe soartă, pe tot. Ei erau campionii morali. În realitate, era Germania”. La fel și cu Spania acum. Așa sunt, așa au fost de la început. Ei sunt campionii morali. Și când te uiți totuși la câte au fost în favoarea lor…
Ce au făcut în Qatar cu Olanda, când începuseră să se ia la bătaie, ca și acum, cu Spania. Îl iei pe ăla de gât? Ești în final al Campionatului Mondial de fotbal!
Deci răspunsul este clar, Cristiano Ronaldo.
Și revenind la ce spuneam apropo de Roberto Martinez, mai e o chestie. Noi avem o vârstă și suntem obișnuite cu niște fotbaliști obișnuite care veneau din alte generații. În zilele noastre, cu puștii ăștia de 19-20 de ani, trebuie să ai alt dialog. Inclusiv la nivel de antrenori și în România și peste tot. Nu toată lumea știe să ajungă să-i facă să înțeleagă. Nu are capacitatea să-i înțeleagă. Roberto pe mine m-ar face să înțeleg orice, sunt obișnuită cu stilul de a explica și chiar prefer un astfel de stil. De-asta zic, cred că și Ronaldo preferă așa ceva. Însă cei care au jumătate din vârsta noastră…
„Mircea Lucescu ar fi trebuit menajat mai mult”
Povestea Nicolas Tagliafico despre asta, zicea că el o să se retragă în curând din fotbal și ar vrea să fie antrenor. Numai că a început niște cursuri și că îi se pare foarte dificil să le explice copiilor sau tinerilor, să fie înțeles. Dacă îl ascultă 15 minute, respectivului i se pare mult prea mult. Ce e peste.. deja și-a pierdut orice interes.
Asta chiar comentam și apropo de, Dumnezeu să-l odihnească!, Mircea Lucescu la națională. A fost gigantic Mircea Lucescu, adică da, e acolo cu top of the tops all time la antrenori. Pe de altă parte avea 80 de ani. Un om la 80 de ani vorbindu-i unuia de 19-20... Nu mai ai nici ce să faci.
De asta se și plângea, că nu sunt atenți. Pare că tu trebuie să te adaptezi, pentru că ei nu se vor adapta la tine.
Pe de altă parte, la 80 de ani nici nu poți să-i ceri să se mai adapteze. Mi-a părut enorm de rău de el și de cum s-a întâmplat totul. A fost așa nedrept pentru un om cu o carieră… un gigant al fotbalului mondial, nu doar românesc. Să fie redus la... Și în modul în care presa l-a tratat în România, toate atacurile, un soi de zeflemea. Nu merita omul ăsta așa ceva! Nu merita să fie pus în situația asta, nu merita să ajungă în punctul ăsta, să suporte toate astea!
Cred că ar fi trebuit menajat mai mult. Poate nu oprit să antreneze, dar stafful și Federația, poate, să facă mai mult zid în jurul lui, să-l menajeze mult mai mult, în situația respectivă.
Pe de altă parte nici nu era omul pe care să-l menajeze, pentru că nu voia el să fie menajat.
Înțeleg și sunt convinsă că așa era. Dar conferințele de presă trebuiau abordate altfel, poate creat un alt context. Mi s-a părut foarte injust, mai ales în ultimele luni de viață, cum dădea lumea în el, în condițiile în care știai foarte bine situația naționalei, situația lui, diferența de vârstă de care vorbeam, sunt lucruri evidente. Faptul că a acceptat să facă mai mult, s-a sacrificat pentru fotbal…
Literalmente.
Ca să nu mai spun că uitându-mă la ce au făcut turcii la Mondial…
Senzația că asta puteam să facem și noi.
Exact. Inclusiv să-i batem pe americani, că nu era complicat. Și jucătorii, cum au abordat meciul cu Turcia, pare că ziceai că jucăm cu Italia. Era același tip de blocaj. N-am înțeles. Chiar n-am înțeles. Cred că aici a fost o greșeală împărțită de toată lumea, situația cu Lucescu.
E o situație foarte complexă, nici nu știi cum să procedezi ca să fie toată lumea mulțumită.
Cred că ce putea fi făcut era să-l menajeze, poate fără să-i spui că îl menajezi. Și inclusiv în discuții, se putea face un pact de neagresiune și cu presa, în care, ok, punem întrebări, tot, dar poate scriem mai măsurat.
Altceva ce mi s-a părut… a fost modul în care a fost urmărit Răzvan Lucescu. Am trecut și eu printr-o situație similară, mi-am pierdut mama imediat după Euro. Ultima chestie pe care mi-aș fi dorit-o era să-mi vină unul cu camera în față. Îi spărgeam camera. Și el, un om care se pare că a integrat foarte mult din tatăl lui, ca antrenor și ca om. Chiar m-a impresionat.
„Spectatorul trebuie să rămână spectator”
Revenind la producție, ce diferență este între modul în care fotbalul este filmat pentru televiziune și modul în care poate fi spus cinematografic?
Anul ăsta, e un new thing cu referee cam, înainte exista o oarecare distanță față de acțiune. Acum, cu social media, vrem să fim cât mai imersivi. Și asta a schimbat complet tehnica de lucru. Dacă înainte aveai camera fixă și făceau pe green screen ce aveau de făcut, acum ne-au dat un ditamai harnașamentul, cu care noi ne mișcăm după ei. Și chestia asta, vezi Doamne, încearcă să facă totul cât mai imersiv, ca și referee cam. La fel, Player of the Match e filmat cu un robot. Nu mai e filmat de noi, cum filmam înainte, acum e totul automatizat. Jucătorul stă cu premiul și robotul face niște mișcări predeterminate. Ei au instalat robotul și toate mișcările sunt programate, tu practic nu mai faci nimic. Te uiți la el.
Mi se pare că se pierde ceva, că intri într-o zonă a unei camere subiective, care ar fi trebuit să țină mai degrabă de zona cinematografică. În momentul în care o automatizezi, iei aspectul uman, tot ce făcea cinema-ul cinema, devine efectiv un gadget de marketing. Iar rezultatul e rece și inuman.
La fel și cu referee cam, scopul arbitrului nu e să filmeze, scopul lui e să arbitreze. Și atunci devine ceva foarte artificial. E o immersiveness artificial făcută. Nu știu ce viitor vor avea, dar probabil că vom merge din ce în ce mai mult spre asta, vom avea probabil camere pe fiecare. Mi se pare că se pierde fix zona de regie, de element uman care gândește un cadru. Aș folosi un astfel de referee, subjective view la firul ierbii, tocmai că să spun ceva prin momentul ăla. Ce se întâmplă acum e efectiv artificial și chiar sunt analize în Cahiers du Cinema despre cum să filmezi sportul. Era ideea că e nevoie de o separare, de o viziune de ansamblu, ca spectatorul să rămână spectator. Unghiul spectatorului e din tribună, nu e de la firul ierbii.
Referee cam e un POV pe care îl folosești într-o ficțiune, într-un moment sau într-un meci gândit să spună să spună ceva.
Ca spectator, îți schimbă și ție rolul, practic. Apoi, pare că se pierde factorul improvizație, când jucătorul e premiat și se uită la un robot.
Da. Asta e o chestie de care eu chiar sunt foarte mândră că îmi iese în continuare. Mă uitam la Mondial, comparativ cu alte echipe. Olandezii aveau un zvâc, simțeai că sunt în filmul ăla, nu sunt doar puși acolo, hai, hai!, pe banda rulantă. Pentru că noi vorbeam cu ei, gândeam un joc, o chestie, ce te reprezintă, de ce te reprezintă. Veneau și ei: „Uite, eu aș vrea să fac așa”, „Hai să facem asta, hai să încercăm un pic mai așa”. Relația umană de care vorbeam. Să știi să vorbești cu oamenii, să scoți ceva. Mi s-a întâmplat cu olandezii, Crysencio Summerville nu mai voia să plece. Chiar făcea ofițerul de presă semn, „Hai, că trebuie ne mișcăm!”. Și el zicea „Nu, stai că mai facem o chestie, mi-a venit mie o idee, uite!”. Intrau în joc, le făcea plăcere.
Inovațiile astea au mers un pic contra. Da, sunt frumoase, e calofilie, efectiv. Ne place, arată bine, dau bine pe social media, dar îmi lipsește elementul ăla. Sponsorul e fericit, vorbim de boarduri, corporate boards. Te uiți la producții de Hollywood, nici acolo nu mai simți, deja vorbim de niște rețete. Sunt fericiți că și-au bifat acolo ce aveau de făcut, dar nu se mai uită nimeni la aspectul real, uman, creativ, din spate.
Ceea ce-l face, până la urmă, să fie unic, să însemne ceva și pentru cel care-l face, și pentru cel care-l privește.
Exact. Mi-aduc aminte de Italia ‘90, cu concertul celor trei tenori. Genială ideea asta, să îmbini opera cu sportul, să aduci până la urmă opera unui public mult mai larg, atragi și o zonă care ar fi interesantă. Era gândită și asta s-a văzut, de-aia rămas iconic. Totuși nu trebuie să fie numai banul, câștigul și numărul de views. Trebuie să mai fie și bun ce rămâne după.
Pare că în direcția asta e trendul, din păcate.
Aș vrea să cred că la un moment dat tocmai o să-și dea și lumea seama. Adică poate fi trendul, dar pe termen lung nu asta rămâne. Ceea ce îți rămâne la final sunt tocmai cele care merg contra trendului, merg natural.
Roberto Martinez și pisica Fabiola
În timpul unui interviu realizat de Ilinca Neagu cu Roberto Martinez, pe vremea când acesta pregătea naționala Belgiei, totul părea să meargă exact cum fusese stabilit.
Doar că, undeva lângă echipa de filmare, se afla o cutie în care fusese așezată o păturică. Înăuntru era Fabiola, un pui de pisică găsit cu puțin timp înainte și care avea nevoie să ajungă cât mai repede la veterinar.
Martinez, cunoscut pentru răspunsurile sale detaliate, continua să vorbească pe larg la fiecare întrebare, în timp ce timpul devenea tot mai important. Ilinca i-a explicat în cele din urmă situația și l-a rugat să încerce să fie puțin mai scurt. Răspunsul lui a venit fără ezitare:
„De ce nu mi-ai spus de la început? Pleacă, du-te repede! Eu pot să aștept. Facem interviul altă dată”.
Așa s-a și întâmplat. Interviul a fost reprogramat, iar în zilele și săptămânile care au urmat, Martinez a întrebat de mai multe ori cum se simțea Fabiola.
Câțiva ani mai târziu, la Cupa Mondială din 2022, Martinez s-a întâlnit din nou cu Ilinca Neagu. Înainte să vorbească despre fotbal sau despre interviu, a zâmbit și a întrebat simplu: „Ce mai face Fabiola?”.
Despre Ilinca Neagu
În 2012, a fondat IN Visuals, companie de producție și agenție creativă cu sediul la Bruxelles, prin care lucrează astăzi la proiecte pentru televiziuni, platforme de streaming, publicații și branduri internaționale.
Dincolo de numele mari din portofoliu – Bloomberg, UEFA, FIFA, Amazon, Netflix, Eurosport, Apple TV, Wall Street Journal, Premier League, CNN sau TV5 – parcursul ei spune povestea unei profesioniste care nu s-a limitat la un singur rol. Este, în același timp, regizor, producător și antreprenor, iar compania pe care a construit-o funcționează ca un punct de legătură între producțiile internaționale și echipele locale din Europa. Se ocupă de proiecte de la dezvoltarea creativă și cercetare până la filmare, logistică și post-producție, cu echipe proprii și colaboratori pe care compania îi construiește în timp.
A filmat în contexte dintre cele mai diverse – de la sport și evenimente internaționale la documentare despre știință, tehnologie și societate. În zona sportivă, experiența sa include fotbal, motorsport, ciclism și baschet, dar și producții realizate în jurul unor competiții globale. Iar în cazul fotbalului, una dintre cele mai de succes colaborări este Premier League Stories, unde a produs și regizat și un portret dedicat fostului internațional belgian Luc Nilis, construit nu doar în jurul carierei sale, ci și al omului din spatele fotbalistului.
În paralel, cariera ei de regizor de documentare a fost recompensată la nivel internațional. În 2017, Poly the Pony, un scurt documentar realizat pentru The Dodo, a câștigat un Webby Award și un Shorty Award și a devenit unul dintre cele mai urmărite materiale ale platformei. Mai recent, Ilinca Neagu a primit un Emmy pentru episodul „Cyber Pirates” din Trafficked with Mariana van Zeller, de la National Geographic, pentru un episod dedicat științei și tehnologiei.
Am făcut UNATC în București, regie. Dar tot ce am învățat în regie, pe teren am învățat, regie de documentar, ieșind, filmând, gândind subiecte, văzând ce funcționează undeva, ce nu funcționează... De fapt, lucrezi cu oameni. Ai nevoie să știi să lucrezi cu omul. Asta mi se pare chintesența meseriei și cred că se aplică și în jurnalism, Trebuie să știi cum să vorbești cu fiecare în parte Ilinca Neagu
Citește și
VIDEO: cele mai noi imagini din sport
