Radu Naum Cealaltă Simona

• Tastezi Simona și îți apare Halep. Invariabil. Inevitabil. Sportiv, trăim suspendați de câțiva cetățeni și cetățene.

Adaugă GOLAZO.ro la favorite

Rând pe rând, au arătat lumii sportului că mai existăm. Să nu ne păcălim, nu suntem o nație sportivă. Nu avem acest apetit de a ne mișca fizicul. L-am avut dar l-am pierdut.

Poate pentru că multe din cele ce le-am realizat în această țară au fost din obligație, cu sula partidului comunist în coaste, de frică și din interes.

Dacă erai bun la sport aveai un statut special. Puteai să ieși în străinătate. Nu era puțin lucru. Mai făceai o bișniță, mai beai o cafea adevărată sau mâncai o ciocolată care chiar conținea cacao.

Apoi, după ce oricine a putut călători și magazinele s-au umplut n-a mai fost nici o sfârâială să faci sport.

Halep nu e reprezentativă pentru noi

Ministerul Învățământului nu a înțeles niciodată că educația fizică poate fi la fel de importantă ca educația la fizică. Sportul e Cenușăreasa școlilor. Cum să facem sport?! Dacă ne lovim? Las’ că fac alții pentru noi.

Alții fiind străinii pe care îi aducem în cantități astronomice și autohtonii pentru care astrele s-au aliniat. De fapt, și le-au aliniat singuri. Pe ei apasă o presiune uriașă pentru că sunt, unul câte unul, singuri.

Halep e o mare singuratică. Bucuriile ei și fost și ale noastre și trauma suspendării pentru dopaj a fost și a noastră. Dar Halep nu e reprezentativă pentru noi. A fost ca o navă spațială cu tehnologie hiper-avansată care ne-a purtat o vreme prin Cosmos fără ca să înțelegem cum funcționează.

La fel și David Popovici. E ca un Ferrari, că tot iubește el mașinile de viteză. Toți sunt vrăjiți de caroserie. Dar cine își bagă nasul înăuntru să priceapă uleiul încins, frecările la temperaturi insuportabile, mecanica micronică, golurile de aer care mai fac motorul să tușească? Nimeni. N-avem chef. E mai simplu să fii majoretă de fotoliu.

Sau poate că avem nevoie de cineva mai apropiat de absența excelenței care ne caracterizează. Cineva mai din popor, dar nu din topor. Un om care să evolueze pe linia fină dintre ce admirăm și ce putem desluși. Avem noroc. Avem așa ceva. 

Doamna imperială a canotajului

Avem cealaltă Simona. Simona Radiș. Această doamnă imperială a canotajului este echivalentul slovenului Pogacar în ciclism, suedezul Duplantis în atletism sau a polonezei Swiatek în tenis.

Sigur că nu are reverberația mondială a acestora, și nici a lui Popovici. Cele trei titluri de la mondiale recente, recordurile ei individuale și colective nu au făcut prima pagină sau măcar un articol în marile ziare de sport din lume.

Ei, și? Valoarea nu ține de aplauze, deși acestea sunt importante. Valoarea există și rătăcită în deșert, prizonieră între nisip și stele. Dar și deșertul poate înflori dacă știe să primească apa atunci când plouă. Și Simona, cealaltă Simona, plouă peste noi cu ceva care ar trebui să ne deschidă petalele ochilor și minții. 

Simona Radiș e regina din vârful acestei trupe de forat după aur

Canotajul e o lume aparte, cu regulile, disciplina, triumfurile și scandalurile unei trupe de elită. Succesul acestui sport se construiește în recluziune, aproape în rugăciune. Iată ceva ce mulți de prin locurile astea pot integra.

Dar mai ales se construiește cu oameni care nu au beneficiat de șansa unei familii excepționale, a unui mediu favorabil, a bazei sportive bine organizate la doi pași de casă pentru a reuși în sporturile „glamour”. Șansa lor a fost să fie descoperiți și să muncească de le sar ochii din cap. E șansa oricărui om căruia viața nu i-a dat mai nimic.

Nu trebuie să fii excepțional, să ai vreun dar ascuns ori vreo moștenire genetică. Un model în care se pot regăsi mulți. Cine a interacționat cu canotoare sau canotori a perceput construcția oameni bine articulați prin forța unei munci la îndemâna oricui are un pic de foc în el. Canotajul ne arată ce putem fi fără a fi speciali. O lecție importantă.

Simona Radiș e regina din vârful acestei trupe de forat după aur. Nu are nimic aparte și în același timp radiază. Probabil că o aripă a unei uzine metalurgice funcționează doar pentru a-i confecționa trofee. Dacă le-ai pune pe toate în barca ei de dublu s-ar scufunda ca Titanicul.

Pentru că a câștigat tot ce se putea a luat-o de la capăt.

Apoi a inventat noi zări. Ea și Adriana Adam tocmai au devenit primele canotoare din istorie triple campioane ale lumii la aceeași ediție. Sigur, Simona e foarte departe de cele 5 titluri olimpice ale Elisabetei Lipă. Dar are un atu.

Funcționează într-o lume nouă în care un succes bine povestit poate fi multiplicat la infinit de toate mijloacele moderne de comunicare. Iar nevoie de povești e mereu. Radiș ar trebui „predată” în școli. Ar trebui dusă, fizic sau virtual, în multe locuri pentru a propovădui religia simplă a mișcatului fundului pentru a aerisi creierul. Că multe creiere au mare nevoie de așa ceva.

Radiș e un idol nedescoperit, inclusiv comercial. O dată pe an țâșnește pe „prima pagină” și apoi o pierdem din vedere. David Popovici, în schimb, apare mai mereu cu câte ceva.

O articulare inteligentă a unei imagini și a unui mesaj. Avem puțini, foarte puțini campioni utili. Să pierdem ocazia de a face copiii, maturii și vârstnicii să regăsească în ei țara rătăcită în aceste vremuri zăpăcite ar fi un mare păcat. Pe care chiar nu ni-l permitem.